Mihaela Bidilica Raportare despre constiinta
Report on Conscience. The Story of Absolute 0 and Infinite 1 Abstract: The article analyses Tadeusz Konwicki's novel "Mica Apocalipsa", commenting upon concepts such as Socialist Realism, the underground individual, conscience (in post-communist societies) and literature as a means of surviving totalitarian regimes. Keywords: Tadeusz Konwicki, Communism, Socialist Realism " - Stii, ieri noapte am avut o revelatie, (.) cum au babele, dar nu completa fiindca peripetia mea poate fi rationalizata. Din cauza asta ma doare astazi capul. Am asteptat aceasta revelatie toata viata. Am vrut sa o transmit dezinteresat societatii. Asa cum se doneaza unui muzeu tablouri pretioase, statui. - L-ai visat pe Anticrist. " (Tadeusz Konwicki - Mica Apocalipsa)
Comunismul a ocultat in societatea romaneasca problema constiintei scriiturii si scriitorincului. Brigazile artistice, devenite acum grupari de prieteni cu influenta reciproca, propagau un sens sclerozat al textului. Campul semnatic a fost impodobit de parcari comune ale criticii si dascalilor scolari. Ceea ce ramanea indicibil din orice analiza, parfumul indecent al scriiturii de neaprehendat, devine balaceala totala si totalitara a scolarilor aculturati. Constiinta, ramasa fara corelativul sau, constientizarea sensului, s-a atrofiat. Comunismul este deci marea aventura a transformarii individului intr-un om. Faptul ca a fost posibil ca anumite texte sa circule dactilografiate, cu risc personal si instructiuni de folosire precise, dovedeste numai o pseudo mobilitate a campului literar - anumite persoane, in ciuda dizidentei lor declarate, parafate de vizite regulate ale organelor abilitate, continua sa traiasca normal (atat cat asa ceva se poate numi normalitate), capatand chiar dreptul unor vizite externe, adevarate delicii culturale, sau primind premii literare si distinctii. Nu ne propunem, pe de alta parte, sa demonstram ca pentru a fi o constiinta trebuie sa fi murit in sistemul penitenciar romanesc. Ceea ce vrem totusi sa chestionam este posibilitatea mentinerii unui grad de umanitate in cazul caderii din capaciatatea de a fi unu infinit, al devenirii zero absolut. Ceea ce trebuie chestionat nu este un simplu mecanism de supravietuire, ci sensul in care literatura se poate concepe ca atare, in absenta cadrului care constituie acest sens. Trebuie sa ne intrebam asupra capacitatii de mica apocalipsa. Cartea lui Tadeusz Konwicki (Mica Apocalipsa), aparuta in traducere la Editura Humanitas, prezinta tocmai acest moment al inscrierii pesonale intr-un spatiu al constiintei. Asezand programatic ideea sacrificiului personal, intregul volum reprezinta dezvoltarea increderii in capacitatea de denunt al acestui gest. Un scriitor se trezeste dimineata cu un rau fizic de neinlaturat, primeste vizita unor prieteni care ii propun sa-si dea foc in fata Palatului Culturii, la finele unei vizite oficiale rusesti. Cartea prezinta, deci, aceasta ultima zi si este in acest sens, la limita, un testament literar. Ceea ce este important in derularea romanului este incapatanarea cu care ne este aruncata in fata permanenta legatura dintre corpul social si oficialii tarii - se urmareste la televizor intregul program al serbarii. Pe invitati ii omagiaza reprezentanti ai uniunilor artistilor plastici, scriitorilor si teatrale, imbracati burlesc. In pauzele acestor omagieri, oficialii tin copiii in brate, care sunt sarutati pe gura. Spre sfarsitul romanului scriitorul se indragosteste de Nadejda, nepoata lui Lenin, fugita in Polonia. La ora la care acesta moare, intr-un spital este deconectat si unul dintre prietenii sai care tocmai ii propusesera acest sacrificiu. Ideea insasi a acestei apocalipse nu-i era straina scriitorului, pe masura ce-si ia la revedere de la cei din jurul sau, constata tocmai aceasta decrepitudine a lor, o moarte in viata. Transformarea lor in zero absolut. Trebuie sa stii ca atare cand sa mori, ratarea acesteia, dupa ratarea contextuala a vietii trebuiesc alungate. In sfarsit, scriitorul se sinucide.
< Ai dreptate, santajistule, sa mori. O stergi pe furis ca un instalator care n-a reusit sa repare chiuveta. Lumea s-a egalizat. Nu exista rai si buni. Este o multime nefericita care se calca pe picioare. Izvoarele insufletitoare ale moralitatii de odinioara au secat, au disparut in nisipul uitarii. N-ai unde te adapa, nu exista acel loc unde te poti inviora. Nu exista exemplu, nu exista inspiratie. Este noapte. Noaptea indiferentei, noaptea apatiei, noaptea haosului. > (Tadeusz Konwicki)
Ce face societatea cu aceasta moarte ? De-abia in acest moment suntem cu adevarat singuri. Poate ea sa se descurce cu ea? Ce trebuie sa faca societatea cu acest gest? Ce inseamna unu infinit ? Scriitorul este mereu cu un picior inainte, pe picior de plecare, mereu cu spatele. Ceea ce trebuie sa intelegem este nu prinderea lui kairos, ci tocmai amintirea acestei plecari. Numai in contextul acestei autodelimitari devine valabila nu sustragerea, nici macar intelegerea ei, ci diferenta intre zero absolut si unu infinit. Deliciul realismului este modalitatea in care statul nul trebuie sa explice aceste gesturi pe care nu le intelege. Excluzand fara sa figureze si figurand fara sa excluda, statul comunist a naufragiat, spune J. L. Nancy. Unanimitatea sa, societatea celor multi si asemanatori, nu poate prinde acesta plecare, nu poate reveni la text, pentru ca statul comunist nu poate decat sa reaproprieze textele. Unul infinit este figura nefigurabilului, individul din underground, cel atat de solidarizat cu sine, incat renunta pe rand la lume, intretinand cu moartea sa o relatie fecunda. Obisnuit fiind, cu aceasta, in momentul in care devine actant, nu poate decat sa actioneze spre sfarsirea sa, sa se dilueze, astfel, intr-o masa indescirnabila si infinita. Moartea sa nu este, ca atare, sacrificiala, ci doar o etapa fireasca, o ultima exegeza a sa. Parcurgerea hermeneutica a acestei cuvantari, in individualitate, ar trebui sa creeze altii asemenea. Unul infinit ar trebui sa fie dilatabil. Realismul socialist, scuturand aceasta posibilitate, creeaza oameni cu sot. Mai mici sau mai mari agitatori sociali, acestia monitorizeaza in fapt activitatea vecinului lor, activitatea mesei sale, a luminii sale. Deliciile acestui grobianism sunt tocmai posibilitatea agenturii de a fi conectata permanent la orificiile corpului social. Inghetati de aceasta pemanenta vedere (de panopticon), niste oamenii se aneantizeaza si ei. Generatiile ii vor interpreta ca fosile ale cucerii. Pentru a deveni unu infinit nu este nevoie de sacrificiul vietii ca atare. Scriitorul are aceasta capacitatea a infinitului, este dicibilul infinitului, agentatul inspirarii. Faptul de a se fi lasat expropriat, agrarizat dovedeste insa nu numai machiavellismul aparatului de stat (care reapropria figuri paradoxale ale discursului - poetul si nebunul) ci incapacitatea sa de constientizare a acestui discurs originar care-l constituie.
< Secta mea sunt eu insumi. Eu singur in fiecare din voi. Eu cel real, biologic, cu adresa si biografie nu exist deloc. Traiesc in voi ca un soi de virus, un virus moral sau bacterie a constiintei. Sau poate ca o enzima a delictului. Vorba e, doamna, ca eu sunt absent. Mai degraba, nu exist. Auziti texte in receptor, unde ratacite in eter, fara a fi emise intentionat de nimeni, pur si simplu niste ecouri, ricoseuri ale undelor voastre, un murmur monoton dintr-un gatlej divin. > (Tadeusz Konwicki)
Ceea ce societatea post-comunista a demonstrat este im-punerea problemei constiintei, intelegand prin aceasta si necesitatea ei si ne-punerea ei. Raportul omului vandut-omului nevandut, anchetat in comitete si comitii (de altfel poate cele mai importante schimbari) nu da seama de gradele acestei ipotecari. Inventarierea maestrilor vanduti, nu scade acestora, pe de alta parte, capacitatea de profesori, dar pune problema asumabilitatii figurii personale, precum si a figurarii publice. Suntem constienti ca daca ar fi existat o acuta constiinta, astazi nu am mai fi avut imprejur oameni de cultura. Ne intrebam, totusi, ce s-ar fi intamplat cu un regim care ar fi ramas fara oameni. Care ar fi ramas ceea ce era de fapt, un vid. Oare acesta sa fi fost cumplitul sfarsit al deliciilor sale vinovate, dragostea narcisiaca si caderea dincolo de oglinda ?
|