Codruta Cuc

Receptarea in cheie sceptica a lui Carlos Castaneda

 

Abstract: The article questions - as a premise -  the status of Castaneda's experiences, expressed in his books, as facing the system of knowledge and beliefs of a (rather) sceptical 21st century reader. The study brings to the fore a few improbable situations narrated in the series of Castaneda's books. This analysis is then completed by some profiles of incredulous readers more or less flexibile in accepting Castaneda's ideas.  

Keywords: Carlos Castaneda, Shamanism, Sceptic/ sceptical, improbable, Fiction / Non-fiction, Reader/ Receiver

 

Lectura cartilor lui Carlos Castaneda ridica spontan o intrebare: carui gen ii apar­tin aceste carti, sunt ele fictiune sau non­fictiune, asa cum pretinde autorul? Daca acceptam incadrarea lor in literatura, proble­ma veridicitatii celor narate de personajul Carlos devine improprie. Insa problema ramâne valida tocmai pentru ca autorul a sustinut mereu ca a relatat experiente reale, la care a fost martor sau, mai convingator, traite de el insusi. Calitatea de antropolog pe care si-o atribuie Castaneda de la inceput, precum si perspectiva cercetatorului impli­cat in experientele pe care le consemneaza sunt destinate sa sustina veridicitatea fap­telor si pretind creditarea cartilor ca non­fic­tiune. Chiar acceptându-le ca atare, recep­tarea ridica o problema spinoasa, pe care lucrarea de fata va incerca sa o puna in discutie: cum pot fi integrate incredibilele experiente traite de Carlos Castaneda in sistemul de valori, credinte si perceptii des­pre realitate al omului secolului XXI? Cum ajungem sa acceptam sau sa ne explicam ca traim intr-o lume in care este posibil sa trans­cenzi realitatea obisnuita, sa cunosti alte dimeniuni ale realitatii intr-un mod care implica si corpul fizic, nu numai spiritul? Ca exista fiinte anorganice dotate cu con­stiinta care traiesc intr-una din aceste dimensiuni si ca putem avea acces la ele, odata initiati?

 

 Câteva mostre de neverosimil

 

Lectura succesiva a cartilor lui Castane­da inregistreaza o serie de evenimente neve­ro­simile, pe care autorul le prezinta, insa, ca fenomene reale si explicabile printr-un sistem de credinte omologabil unei filosofii sau religii. Trecerea in revista a câtorva dintre aceste evenimente ar releva natura elementelor greu acceptabile sau ininte­ligibile pentru ratiunea unui cititor neavizat - id est, neinitiat -, cu care ne identificam. 

 O scena la care Carlos este martor - si, din acest punct de vedere, pozitia lui este cu putin mai privilegiata decât a cititorului - este aceea a salturilor peste cascada ale lui don Genaro, prietenul lui Juan Matus - cei doi maestri ai lui Carlos. Ceea ce vede el este greu compatibil cu legile dinamicii si ale gravitatiei: Genaro sare de pe o stânca pe alta, aflate la mari distante, fara a se sprijini de ceva, alternând miscari de o mare agilitate cu o completa imobilitate in starile de repaus. "A fost un salt magnific, straniu. Pentru o clipa, am avut senzatia clara ca vazusem o serie de imagini suprapuse ale corpului sau facând un salt in gol spre mij­locul curentului. (.) De doua ori a atârnat deasupra prapastiei si n-am putut sa-mi dau seama cu ce se tinea." (Castaneda, 1995b, 134) Carlos insusi nu stie cum sa isi explice ceea ce a vazut, ipoteza ca a fost o iluzie optica fiind nula, pentru ca si don Juan, Pablito si Nestor, care mai erau acolo, au vazut acelasi lucru, cu diferenta ca ei au inteles semni­ficatia lectiei lui Genaro. Deo­camdata Carlos nu face decât sa aplice o eticheta scenei la care a fost martor: "o fapta incredibila de capacitate fizica" (Ibidem, 136) in care toate gesturile, armo­nioase si ritualizate, au o semnificatie simbolica as­cunsa. In termeni rationali, este imposibil de explicat cum a reusit vrajitorul Genaro sa sara peste distante periculos de mari, fara a se rani.

 Mult timp dupa ce initierea lui Carlos a luat sfârsit, iar don Juan a disparut in necunoscut, el intâlneste un grup de vrajitori ca si el, pentru care trebuie sa isi asume rolul de lider spiritual. Aspectul socant al intâlnirii cu ei este faptul ca, desi nu isi aminteste, i-a cunoscut bine pe toti, in anii uceniciei lor comune sub tutela lui don Juan si don Genaro. Mai mult, intr-un anumit fel, Carlos le influentase initierea, in calitate de ajutor al lui Silvio Emanuel, cel mai enigmatic membru ale echipei lui Juan Matus. Explicatia unei amnezii ar fi plauzi­bila, daca nu ar fi prea simplista pentru complicatul sistem de convingeri despre realitate pe care il articuleaza cartile lui Castaneda. Intâlnirile lor se petreceau intr-o alta dimensiune a realitatii, in asa-numitele stari de constiinta elevata, la care Carlos poate reveni doar dupa ce mai dobândeste putere personala. In ce masura, insa, este aceasta o explicatie mai usor de acceptat?

 

 Pozitia scepticului inflexibil

 

O posibila reactie la neverosimilul situatiilor de acest fel este scepticismul - atitudine prin care atât protagonistul eveni­mentelor, cât si cititorul, valorizeaza negativ circumstantele, considerându-le de neinteles sau imposibile, si incearca sa gaseasca o explicatie convenabila, in sensul plierii pe ordinea rationala deja inteligibila si cunos­cuta. La ex­trema, scepticismul devine vehement, zgomotos, ca in cazul unui indian numit (tot) Genaro, din comu­nitatea din care provine don Juan si de care acesta s-a izolat. El respinge totul - de la utilitatea ingurgitarii de plante halucino­gene, la validitatea prin­cipiilor pe care le sustine Juan Matus -, pozitie datorata, in parte, si unui nivel scazut de intelegere a fenome­nelor la care a fost martor in alte ocazii. Pentru el, ca si pentru alti indieni, tineri sau mai vârstnici, Juan nu este decât un batrân instrainat de comunitate, ciudat, intunecat, care pretinde ca ar cunoaste practicile vrajitoresti, si de care, in conse­cinta, cel mai bine este sa te feresti. Repre­zentarile pe care le au membrii comunitatii despre vrajitori sunt partial modelate de traditie, de incre­derea pe care au avut-o in vracii-magicieni, capabili sa comu­nice cu lumea spiritelor, sa le manipuleze; datorita posi­bili­tatilor cu care sunt inzestrati sama­nii, ei au un statut singular in cadrul comu­nitatii, privilegiat intr-un sens negativ: sunt figuri de temut, aproape inspai­mântatoare. "La inceput, l-am luat pe don Juan drept un personaj cam ciudat, care stia multe lucruri despre peyotl (.). Insa, oamenii care locuiau cu el credeau ca poseda anumite 'cunoasteri secrete' si ca era un brujo. Cuvântul spaniol brujo inseamna le­cuitor, vraci, vrajitor. Acesta desemneaza in mod special o per­soana care are puteri extraordinare si de obicei nefaste." (Castaneda, 1995a, 10) Puterea vrajitorilor vine mai ales din constiinta ca au capacitatea de a comunica cu lumea supranaturala - numai ca acelasi fapt constituie o sursa de anxietate pentru ceilalti, privati de aceasta putere. Una dintre marturiile consemnate de Castaneda si apartinând unui localnic batrân releva ca oamenii i-au omorât pe brujo de frica - o crima care, in ordinul imaginarului colectiv, semnifica atitudinea de negare a existentei reale a magicienilor. Teama pe care o insufla don Juan unora dintre indieni este, credem, o reminiscenta din perioada in care comunitatea investea vrajitorul cu autoritate suprema, chiar daca acum exista si atitudini contestatare de genul celei a lui Genaro. In fond, si el tradeaza o spaima acuta de practicile pe care le propune Juan, ce reprezinta, pe de o parte, necunoscutul, iar pe de alta, antipodul credintelor sale religioase. Fara a cunoaste din experienta directa efectele mescalinei, el le asociaza, valorizindu-le negativ, cu nebunia: "[oamenii care mâncasera peyotl] se comportau de parca erau turbati. Faceau spume, vomitau si urinau peste tot. Poti face epilepsie daca consumi din chestia asta blestemata." (Castaneda, 1995b, 82) El contesta mai ales asteptarile pe care practicantii le au fata de "aliati", entitati straine de credinta crestina si inexistente, a caror invocare este o erezie, un pacat capital; protectorii adevarati ai oamenilor sunt Iisus Hristos, Maica Fecioara si Mica Fecioara din Guadelupe, la care credinciosul are acces fara aportul periculos, deviant al halucinogenelor. Echivalam atitudinea indârjita de negare a lui Genaro cu pozitia scepticului inflexibil.

 

 Pozitia scepticului nehotarât

 

Contraargumentul pe care i-l da don Juan lui Genaro este ca Mescalito nu numai ca nu tulbura mintea, ci dimpotriva, acuti­zeaza toate perceptiile si ascute simturile. Imaginea cea mai fidela a consumatorului de peyotl este - nu aceea a unui animal irational, involuat - ci a unui animal de prada, cu toate simturile treze si cu o gama mult mai larga de perceptii. Carlos, dupa ce a ingerat mescalina, reuseste sa perceapa apa trecând prin corpul câinelui (sub forma caruia ii apare Mescalito) si apoi al sau, sub forma unui lichid vâscos si incandescent, irizându-se la extremitatile firelor de par. Percepe lumea intr-o gama cromatica mult mai variata si mai intensa, efecte pe care le atribuie drogului. Intr-adevar, este explicatia cea mai la indemâna: starile ha­lu­cinogene provocate de inges­tia unor substante sunt insotite de modificari de perceptie asu­pra spatiului, timpului, si de cresterea sensibi­litatii senzoriale: se intensifica gustul, mirosul, auzul, lumina si culoarea, perce­pute deseori sinestezic. (Pentru explicatii asupra efec­telor drogurilor psihedelice si a starilor de constiinta schimbata, cf. Würtz, 1994.) Viziunile pe care le are Carlos sunt expli­cabile pe cale rationala, stiintifica - este, de altfel, modul in care Carlos insusi isi clarifica la inceput experientele, moti­vându-si starile si perceptiile alterate. Cu toate clarificarile plauzibile rational, el nu accepta prea entuziast propunerile lui don Juan, pentru ca are intuitia ca exista inca zone de necunoscut si stari inexplicabile, care il angoaseaza. "Peyotl produsese in mine, ca o reactie intârziata, un disconfort fizic ciudat. Era ca o frica sau o nefericire indefinita, un fel de melancolie ce nu o pot descrie in mod exact. Si nu gaseam in nici un fel nobila aceasta stare." (Castaneda, 1995a, 45) Emo­tional, este tentat sa il refuze pe Juan - si chiar renunta sa mai ingurgiteze peyotl -, in timp ce, sub aspect intelectual, stiintific, instinctul de cercetator ii spune sa continue experientele. Don Juan ii releva stari de realitate neobisnuita, in care perceptia este distorsionata, iar constiinta - conectata la o alta dimensiune a realitatii, pe care maestrul i-o explica ucenicului ca aspect al realitatii curente sau o alta descriere a ei. Cu alte cuvinte, Juan infirma ipoteza unor haluci­natii provocate de ingestia mescalinei sau a altor plante si incearca sa il convinga pe Carlos de statutul real, concret al fenome­nelor pe care le experimenteaza impreuna. Din nou, reactia oricarui receptor, fie el cititorul sau Carlos insusi, poate fi una de reticenta, dar de data aceasta identificam un alt pol in atitudinea sceptica, opus negarii vehemente, infle­xibile: nesiguranta. Din momentul in care Carlos are primele stari alterate de con­stiinta fara a fi consumat halucinogene, scep­ticul devine, pe drept, nesigur in refuzul sau de a interpreta altfel evenimentele, considerate pâna atunci viziuni; el oscileaza intre polul refuzului categoric si acela de a admite alternativa lui don Juan - aceea a unei realitati separate. Incertitudinea insasi genereaza agravant anxietate, stare pe care o potenteaza si consecintele acceptarii unei alte realitati, complementare celei cunos­cute: renuntarea la o viziune specifica si coerenta despre lume. "Sarcina lui don Juan (.) era sa strice o certitudine specifica pe care o imparteam cu ceilalti, si anume ca vederile noastre de 'bun simt' despre lume sunt definitive. Prin folosirea plantelor psihotrope si prin contacte bine directionate intre sistemul strain de credinte si sistemul meu, el a reusit sa-mi demonstreze ca acea conceptie despre lume pe care o aveam nu putea fi definitiva, pentru ca era doar o interpretare." (Castaneda, 1995b, 20) Din aceasta perspectiva, plantele psihotrope se releva doar ca auxiliar pentru un ucenic dificil, si nu elementul central al sistemului de credinte pe care il dezvaluie don Juan. Aparent, Carlos refuza sa le mai ia pentru ca ii modifica ingrijorator perceptiile si ii provoaca stari fizice neplacute; dar, in realitate, el refuza sa intrevada semnifi­catiile realitatii descoperite, care i-ar anula un intreg sistem de convingeri rationale, acumulate si sedimentate prin conventie so­cia­la. El vorbeste despre o pozitie standard a realitatii, de care este atasat din obisnuinta si teama de necunoscut. Intentia constanta a lui Juan Matus, aplicata cu ajutorul plantelor halucinogene, este sa spulbere increderea exclusiva a ucenicului in aceasta fateta a realitatii: "trebuie sa inveti noua descriere intr-un sens total, in scopul de a o compara cu cea veche, iar in acest fel sa spargi certitudinea dogmatica, pe care o impartim cu totii, ca validi­tatea perceptiilor noastre, sau realitatea lumii in perceptia noas­tra, nu poate fi pusa la indoiala." (Castaneda, 1995c, 14) 

Numai ca ucenicul Carlos se lasa con­sumat de indoieli, constiinta lui e acaparata de interpretarea experientelor sale - prepon­derent in codul asa-zis standard - si de lamurirea introspectiva a eveni­men­telor neve­rosimile la care ia parte. Pentru Juan, complacerea ucenicului in banuieli, nesi­guranta si temeri este cauza care ii ince­tineste si chiar ii stopeaza initierea, intele­gerea, vederea. Promisiunea repetata ca toate vor capata coerenta când Carlos va reusi sa vada se constituie intr-o intelegere amânata mereu, care ii creeaza lui Carlos imaginea unui antropolog putin dotat, preocupat, in defavoarea sa, de consemnarea tuturor evenimentelor, si mai putin de intelegerea lor. "[Castaneda's] accounts (.) are brilliant examples in the 'anthropology of not-knowing'. Indeed, they show clearly how anthropology, as a system of know­ledge with professionally defined goals and registrative devices for recording events, leads to failure to comprehend. Castaneda is, as Don Juan claims, dumb. He tries to use language to record what is outside language, to 'know' what is actually a matter of 'being'." (Crick, 1982, 301)

Apare, atunci, intrebarea daca ucenicul Carlos reuseste sa surprinda esenta invata­turilor lui don Juan. El marturiseste, la inceputul celui de-al treilea volum (Casta­neda, 1995c), ca a constientizat târziu miza experientelor conduse de maestrul sau; in timp ce el isi focalizase atentia excesiv asupra plantelor psihotrope si a efectelor lor, don Juan incercase, de fapt, sa-i transmita articulatiile unui sistem abstract despre aspectele realitatii. Astfel ca volumele trei si patru reiau aproximativ aceeasi perioada de initiere, insa din perspectiva invataturilor teoretice, ignorate pâna atunci ca neesentiale. Cititorul este tentat, astfel, sa diminueze creditul pe care i-l acorda antropolo­gului Castaneda si, deci, intregii pers­pective. Daca pozitia de sceptic a lui Carlos se modeleaza pe parcurs, glisând inspre convingere si acceptare, cititorul poate ramâne un sceptic: desi a inteles, o data cu ucenicul, ca nu toate experientele sunt provocate de halucinogene, nu se poate decide sa accepte integral explicatiile lui don Juan, asa cum le redau cartile; persista suspiciunea ca poate nici de data aceasta, Carlos nu a inteles ce trebuia, ca exista o continuare clarificatoare sau, mai bine zis, de vreme ce Castaneda a murit, nu va mai aparea nici o carte care sa limpezeasca confuziile de pâna acum.

 

Pozitia scepticului flexibil sau conver­tibil

 

Volumele ulterioare, mai cu seama ultimele, reiau insa atât de insistent concep­tele insusite de la don Juan, incât pozitia scepticului nehotarât devine destul de vulnerabila. El e oarecum presat sa se de­cida inspre acceptarea unui sistem coerent, construit foarte atent, cu privire la o realitate multipla in manifestarile ei.

 Don Juan continua cu aceeasi vigilenta sa preintâmpine prejudecatile culturale si profe­sionale ce obtureaza intelegerea lui Carlos, atragându-i atentia asupra obisnuitei lui nefaste de a-si explica noua realitate perceputa in termenii in care e obisnuit sa gândeasca: "era o obisnuinta veche de a vedea lumea intotdeauna conform cu ceea ce stim despre ea. Atunci când nu se poate, o facem, pur si simplu, sa fie conforma. Ideea ca o molie e cât un om nu poate fi nici macar conceputa; de aceea, pentru tine ceea ce era in tufisuri trebuia sa fie un om." (Castaneda, 1995d, 33) Carlos inca mai are uneori impresia ca este pacalit, manipulat, incât don Juan trebuie sa faca eforturi pentru a-l pune in acord cu propriile perceptii, care sunt reale - in sensul ca tin de o fateta a realitatii, nu sunt inscenate. Explicatia cea mai accesibila pe care i-o da este aceea a discrepantei dintre corpul si ratiunea umana, pe care doar "omul cunoasterii" reuseste sa le armonizeze. Corpul poate experimenta lucruri de neinteles, de aceea ratiunea are tendinta de a le cenzura, ascunde, ignora, rastalmaci, lasându-le nevalorificate in planul cunoasterii. Calea rationala este unul din cele doua inele ale puterii cu care se naste un om, si acesta este inelul prin care oamenii isi creeaza lumea de obicei. Inelul nevalorificat este vointa, pe care numai vrajitorii stiu sa o foloseasca si prin care ei isi descriu lumea in felul lor, mai complex si mai proteic decât reusesc oamenii obisnuiti. Cele doua inele ale puterii sunt descrise in termenii tonal, respectiv nagual, echivalente cu cele doua descrieri posibile ale realitatii. Faptul - indus social - ca tonalul suprima orice manifestare a nagua­lului, explica de ce Carlos nu este capabil sa pa­trunda sensul experientelor sale: incur­siunile in nagual, pe care le face cu ajutorul lui don Juan, se soldeaza cu esecuri, câta vreme el continua sa gândeasca in termenii reductivi ai tonalului. "Ochii nostri au fost antrenati de tonal, de aceea tonalul are pretentie asupra lor. Una dintre sursele uimirii si stânjenelii tale este ca tonalul tau nu a dat drumul ochilor tai. In ziua in care o va face, nagualul tau va fi câstigat o mare batalie. Obsesia ta, sau mai bine zis obsesia oricui, este sa aranjezi lumea conform legilor tonalului" (Castaneda, 1995d, 208) Consecinta opresiunii exercitate de cenzura tonalului este spaima pe care o resimte de fiecare data când actioneaza nagualul. O alta urmare e starea de anxietate care i-a amânat initierea si care l-a mentinut in pozitia scepticului nehotarât. 

  Postura de Nagual in care este adus Carlos pe neasteptate, dupa disparitia lui don Juan, este esentiala pentru reconside­rarea pozitiei sale de sceptic. El devine, brusc, liderul unui grup de vrajitori pe care trebuie sa ii conduca in lumea de dincolo - nimeni nu stie cum -, dar pe care ii suspecteaza mereu ca ii intind capcane sau ca il supun unor teste primejdioase pentru viata lui. In mai multe din situatiile conflictuale in care este pus de catre femeile din grup i se activeaza, fara a avea o cunoas­tere macar aproximativa prin ce mecanisme, dublul, o entitate care concen­treaza in nagual puterea personala a fiecaruia. "El [don Juan] spusese de nenu­ma­rate ori ca rationalitatea mea cuprindea doar o parte foarte mica din ceea ce el denumise totalitatea eului. Sub impactul pericolului cunoscut si in acelasi timp real de a fi anihilat fizic, corpul meu a trebuit sa recurga la resursele sale ascunse, sau sa moara. Se pare ca trucul consta in accep­tarea reala a posibilitatii ca astfel de resurse sa existe si sa poata fi atinse." (Castaneda, 1997, 84, s.n.) Cum ii repro­seaza adesea membrii grupului, noua postura il releva pe Carlos un "vrajitor" la fel de putin inzestrat ca pâna acum, chinuit de intrebari fara noima pentru ceilalti si de indoieli. Totusi, increderea in ceea ce a trait si a vazut pare sa se fi inserat in constiinta sa, ceea ce constituie un prim pas al convertirii. El nu s-a desavârsit inca drept om al cunoasterii, dar progresele pe care le face sugereaza o flexibilizare a scepticis­mului sau, acum evanescent. De pilda, vederea de aproape a aliatilor ii provoaca separarea ratiunii de perceptie: in timp ce ratiunea ii spune ca nu are nici un temei sa crediteze ca real ce i se intâmpla, el stie ca perceptia pe care o are este indelebila. Obsesia ca are halucinatii e substituita, in timp, cu realitatea ca are, in stari de constiinta elevata, perceptii speciale, asupra carora planeaza inca, asemenea unui bagaj impovarator, ratiunea: "gândul ca pe acest pamânt exista efectiv fiinte care provin dintr-o alta lume [aliatii], fara a fi straine de pamânt, era mai mult decât puteam suporta. I-am spus La Gordei, jumatate in gluma, jumatate serios, ca as fi dat orice sa fiu nebun. Asta ar fi absolvit o parte din mine de responsabilitatea zdrobitoare de a trebui sa-mi reajustez modul de intelegere a lumii. Ironia situatiei consta in faptul ca eram mai dornic ca oricând sa-mi reevaluez conceptia asupra lumii, la nivel intelectual (.)" (Castaneda, 1997, 146, s.n.) Dificul­tatea acceptarii totale si dintr-o data a invataturilor lui don Juan consta in conse­cintele uriase pe care le presupune: intr-un prim stadiu, depasirea fricii si acceptarea necunoscutului, cu toate riscurile pe care le include, si, apoi, reconsiderarea majora, cutremuratoare a viziunii personale despre viata si lume. Când Carlos isi doreste sa fi fost mai bine nebun, el afirma, de fapt, dorinta, pâna acum subconstienta, de a nu isi asuma noua realitate si abisalul ei, infio­rator pentru constiinta umana. Dar in fata evidentelor in care este pus, scepticismul sau tinde sa faca loc unor atitudini mai flexibile, de acceptare si chiar convertire. Insa nicaieri in volumele pe care le-a publicat, Castaneda nu prezinta despre sine imaginea unui vrajitor desavârsit in felul lui don Juan sau don Genaro, ci mai degraba pe aceea a unui cvasivrajitor, a unui semicon­vins - semn ca exista in el reminescente din atitudinea scepticului.

 In ceea ce priveste atitudinea unui receptor neimplicat, flexibilitatea sa depinde in mare masura de cât de mult supranatural poate accepta ca parte constitutiva a uni­versului. Sau, altfel spus, de eficienta cu care depaseste teama de a-si asuma o pers­pectiva complet diferita asupra realitatii.

Personal, am in vedere afirmatia ca accesul la cealalta realitate se face numai in timpul starilor de constiinta elevata, care pot fi declansate nu numai prin ingestia plan­telor halucinogene, ci si "prin reducerea de stimuli si excitatii sau prin suprastimulare senzoriala, prin luciditate sporita sau activitate mentala intensificata, de aseme­nea, prin luciditate diminuata si prin factori somato-psihologici." (Würtz, 1994, 271) Viziunea lumii ca un câmp de energii s-ar face in timpul acestor stari, fara a presupune neaparat credinta in spiritele lumii astfel dezvaluite - in aliati, de exemplu. Aici, pozitia mea este apropiata cu aceea a unor cercetatori ai samanismului, care incadreaza transele si experientele samanice in categoria mai larga a starilor alterate de constiinta: "behavioral scientists skeptical about the ontological basis of spirit worlds have found epistemological bedrock in the concept of altered psycho­logical states." (Atkinson, 1992, 310)

 

 In loc de concluzii

 

Cum pot fi evaluate cartile lui Castaneda din perspectiva celor trei pozitii sceptice pe care le-am identificat? (cu mentiunea ca pas­tram ipoteza conform careia ele ar fi opera unui antropolog si, ca atare, nonfictiune) Pentru scep­ticul inflexibil, ele nu sunt decât impostura, o colectie de intâmplari inventate sau, in cel mai bun caz, transcrierea viziu­nilor mijlocite de plan­tele psihotrope. Pen­tru scepticul convertibil, scrierile lui Carlos Castaneda pot constitui funda­mentul unei noi religii, mai democratica decât religiile occidentale traditionale si care ofera o cale mai rapida, s-ar parea, spre autodesavârsire si eternitate. Pentru scepticul nehotarât, insa, aceleasi carti nu reprezinta nici una, nici alta - si, de fapt, nu reprezinta concret nimic. Lectura il lasa mereu in aceeasi stare de indecizie, stimulata de prestatiile vraji­toresti neconvingatoare ale lui Carlos, care nu-si poate explica, de cele mai multe ori, nici lui insusi ce i se in­tâmpla. Scepticului ii ramâne, totusi, posibilitatea de a opta oricând intre cei doi poli, de anulare sau acceptare completa, ca si posibilitatea de a accepta doar partial elemente ale viziunii lui Castaneda. O pozitie consump­tiva prin indecizia ei funciara, dar care ofera o mai mare libertate de optiune.