Vlad Roman

Jim Morrison cu don Juan fata in fata

 

Abstract: This research is based on the style afinities between Jim Morrison (character of Oliver Stone's film, The Doors) and Carlos Castaneda's Don Juan, aiming at observing and justifying (non)mutual ways of facing alterity. The study follows the evolution of the two characters, identifying their similarities in their shamanic roots, in order to emphasize the degree in which New Age perception penetrates poetical thought and the other way around.

Keywords: Jim Morison, don Juan Matus, Oliver Stone, shamanism

 

"I am the lizard king

I can do anything"

Jim Morrison

 

Un timp liturgic pagân, un spasm ocular tind sa se instaureze o data cu vocea lui Jim Morrison. In fata masei de oameni care-l privesc el declama hipnotic: How many of you know they are alive? How many of you know they are really alive? (Oliver Stone, 1991). Ceea ce reformuleaza demersul init­ial al formatiei spre un misionarism nu lipsit de faima si stralucire. Un saman de rit tradit­­ional devine astfel o stranie combinatie intre vindecator, pastor de turma, protector, si, simultan, saman-luptator pentru propria lui cauza.

   Reconstituirea puterii samanice tine de schimbarea directiei interesului. Samanul clasic se interpune intre clanul sau si lumea de dincolo ca mediator, catalizator activ, capabil sa genereze echilibru. Puterea sa consta in principal in capacitatea de a fiinta ca potir, spatiu de transmisie inteligent: in caz de boala, acest saman merge in lumea de dincolo si, eroic, reordoneaza lucrurile spre un sens mai bun. El este deci (vrajitor, mistic, sau nu) un bun al tribului pentru ca protejeaza si delimiteaza. Cu cât samanul este mai puternic, cu atât tribul traieste mai infloritor: o proportie directa ce nu mai poate fi aplicata in cazul lui Juan Matus, benefactorul lui Carlos din volumele lui Castaneda. Aici samanul s-a reorientat; instrainat de trib, el se intoarce spre el insusi si sondeaza (câteodata aproape fizic) pro­priul sine. Binele gintei este inlocuit cu libertatea proprie individului, dornic sa ajunga la starea de gratie in care sa poata transcende lumile cunoscute de el. "Sa dai târcoale Vulturului si sa fii liber este o indrazneala suprema" (Castaneda, 1998, 298) afirma dona Soledad, pentru ca se arboreaza pe logica interna a unei astfel de conceptii, condusa continuu de nevoia de a evita, de a strapunge moartea, fie cea din tonal, fie, maret, cea rezultata din inghitirea sinelui de catre Vultur.

Conceptul de putere devine aici mult mai nuantat. Samanul traditional crestea in putere cu cât cont(r)acta mai eficient lumea de dincolo. O seama de caracteristici de di­plo­mat lucid pot fi asadar atribuite acestui saman, fapt care-l suprapune peste varii com­por­tamente de regasit in banalitatea zil­nica, usor recognoscibile deci pentru privi­torul profan. Soarta sa tine de initiere si nu incuba taina necunoscutului. Puterea ii este, de aceea, identificabila cu natura actelor sale. Forta agricultorului este sinonima (desi, intr-adevar, pe alt plan) cu forta mistic-cinegetica a samanului. Don Juan se raporteaza la nagual cu un alt tip de putere. El diso­ciaza spontan: "'vointa' este mult mai cuprinzatoare decât 'ratiunea' " (Casta­neda, 1995, 120) si recladeste astfel o alta epistema a puterii. Pornind de la paradigma tonal-nagual, cele doua puteri se construiesc suprapunându-se, dar mizând scopuri dife­rite. Ratiunea este, dupa don Juan, o racor­dare dogmatica la lume, un mod cuminte si caldut de a fi, un mod al compromisului fata de sine. Finalitatea ratiunii este cimentarea omului in tonal, blocarea constiintei intr-o lume a unor aparente inselatoare sinonima cu moartea. Intuitia lui Blake se impune aici cu un limbaj similar, optimista: Reason, or the ratio of all we have already known, is not the same that it shall be when we know more (Blake, 1996, 1287). Vointa lupta tocmai in directia opusa acestei fiintari, pentru ca ea este puterea de a atinge plenitu­dinea eului propriu (Castaneda, 1995, 120), reconfigurând intr-un sens reflexiv o per­cep­tie si o lume. Coborând lentila aici, des­co­perim ca manifestarile lui Jim Morrison (Oliver Stone, 1991) se conduc dupa legile, demente, apriorice, camuflate in dorinta, ale unei puteri ce salasluieste activ (asa cum activa e devenirea insasi si rememorarea ei) in spiritul sau viu. This world, this world is a wheel to power and nothing besides. Cum spune Blake , "it is as the Dirt upon my feet, No part of Me" (Blake, 1996, 1328).

Intre lume si sarpe - monstri energetici - samanul are puterea si lumea cealalta. Mo­bi­lul necesar ce asigura accesul prin usile perceptiei in realitatea de dincolo, enorm, miscator, se cere cârmuit printr-o disimulare lubrica a fricii. If he senses fear... este ex­presia temerii resimtite o data cu plapânda balansare echilibristica pe zidurile cetatii ca pe lama limbii de sarpe, intre tonal si na­gual, intre trib si inauntru, intre misiunea initiala, traditionala a vraciului si excesul decadent. Roata supradimensionata a lumii, ametitoare si confuza, favorizeaza caderea in parti. Dincolo de perceptie sau de limitele simturilor ori ale ratiunii, o enorma lucidi­tate cautata cu disperare si cu exces este mereu presimtita, provocata. Now, we have come again in the land of the fair and the strong and the wise. Puterea - cheia catre lucruri - este atributul entitatilor de dincolo de limite. Ea va fi utilizata in folosul tribului, data tribului ca energie vindecatoare si numai când ei se vor dezice de el; intr-o noapte ca cea din gradina Ghetsemani, va vedea el dezechilibrul si apocalipsul. Use us, John, use our strenght, come on in... I promise you I will be with you to the end of time. In transa in care samanul se afunda tot mai mult, mai complet, incearca el sa-i atraga pe ceilalti: spectacolul participativ, mântuitor intr-un sens trist, ii va duce dincolo. The blue bus... Incremenind timpul si provocând somnul trupurilor, el anunta o venire. Is everybody in? Is everybody in? The ceremony is about to begin. Miscarile sinuoase, identice, hipnotice sunt produse cu luciditatea rece, reptilina, a liderului care provoaca incet, sigur, patrunzator, puternic a profesional hysteria. Forta lui este abso­luta, si libertatea lui, legata ireversibil si constitutiv de totem. I am the lizard king, I can do anything.

Este aici o intuitie care tine direct de atavic, venita din atavic intocmai cum vine, ca traznetul, omul lui Nietzsche: "orice suflet (purusha: spiritus) este de fapt liber, [spune Eliade] autonom, numai ca omul nu-si da seama de asta. Scopul filoso­fiei este deci, dupa Sâmkhya, intelegerea ("realiza­rea") acestui fapt: ca sufletul este liber" (Eliade, 1991, 129); razbind la supra­fata si instaurându-se plenar. Morrison sta din nou pe muchie: este saman printr-o logica a unei mosteniri ereditar-spirituale (acceptate de sine), dar cauta sa mentina, dincolo de jocul de scena, calm, al propovaduirii directionate pentru o masa, o turma de rataciti, propria li­ber­tate.

Având independenta pe care in­cear­ca sa o descopere Carlos, Morrison intra intr-o noua era, predictibila, tragica, trista in sens baudelairean, molcoma (pentru ca pre-apo­ca­liptica), lucida si indreptata spre moarte ca spre o realitate necesara, hranitoare. Cra­hul fata de un don Juan care, ci­nic, incearca sa instituie o dis­tan­ta, o contrapondere, o rupere eficienta intre sine si moarte (intuita ca anulare totala a sinelui - ce vis divin!) este cu atât mai mare. Bunaoara, ce rost ar mai avea lupta o data ce lipsa ei permite, mai precis nu deranjeaza permanentizarea libertatii. Iata ca don Juan se inseala când spune ca "fara constiinta mortii totul este comun, minor" (Castaneda, 1995, 39): o vietuire vaduvita de iminenta mortii nu mai foloseste la nimic.

Prin ochii lui don Juan se con­struieste adevarata capcana a lui Morrison. Libertatea sa este un factor suficient si sublim pentru o reintoarcere improspatata in banal, spre moarte. Morrison e tragic pentru ca intelege necesitatea unui sfârsit, prisma vietii prin sfârsitul ei, aplatizarea lumii fara imbatrânire. Insa o intelege reintorcându-se la ea. El nu aplica, precum obisnuieste atât de sigurul benefactor al lui Carlos, o con­stiinta a doua morti posibile: cea de aici, cere­brala si cea din nagual, totala, a spiri­tului slab, ci, cunoscând bogatia (si liber­tatea posibila a!) celeilalte realitati, se rein­toarce la moartea de pe pamânt, mai puter­nica si mai aproape. Puterea, venita in chip traditional, este directionata intr-un mod mai confuz, mai putin transparent, mai po­trivit unei lumi fara credinta, dar toti acei ce nu sunt gata sa-l urmeze acum, pot astepta reprezentatia urmatoare pentru ca ceea ru­lea­za s-a mai vazut si este fara sfârsit. All those unsitted will awake the next show.

   Lumea revoluta, in a desperate land, printre nisipuri miscatoare, asteapta un alt mântuitor. El insusi un angoasat, excitat de moarte si de durere, inconsecvent pentru ca lumea este incoerenta intr-o maniera debila, Morrison-samanul explica apetenta sa pen­tru apocalips, fascinatia sa pentru Vulturul in zbor: I am interested in chaos, desorder... Atitudinea aceasta, simplist mimetica, este paradoxal o cautare a ordinii prin incorpo­rare in haosul general. Când lumea cu multe fete se indreapta spre distrugere, el va fi fara indoiala autodistructiv, dupa modelul scor­pio­nic, din poemul unic, exorcizat de fan­tasme canine, cel mai frumos dintre poeme: she dances in a cercle of fire... Moartea, vazuta de dinainte, cunoscuta in amanunt, in pesteri, este stiut inevitabila si total previzi­bila. No safety, no surprise, the end. Moar­tea sfidata cu incoerenta devine scop. My only friend, the end.

Inlocuind misiunea initiala de a furniza tribului echilibrul, aceas­ta moarte vânata va inlocui planul traditional, de care samanul se dezice, asa cum tribul se dezice de el si de usile lui ce raspund dincolo de limite, noaptea, inainte de cântatul cocosilor. The end of our elaborate plans, the end of every­thing that stands, the end... Apoi excesul distantarii fata de istoria personala -  "Father?" "Yes, son." "I want to kill you. Mother? I want to fuck you all night, baby". Forta ceruta de aceasta aliniere la rigorile unei lumi multiple si in dizolvare implica o crestere a ei prin asimilarea si acumularea hipnotica a celorlalti. Incoronare a dezechi­librului sinelui cu sine, crizist si decadent, el nu mai recunoaste sensul propriilor cuvinte. In me, they see exactly what they want to see... I am a fake hero. Iluzionist, Morrison-samanul se indreapta, mergând pe firul acesta sinistru si asimilând putere pentru a o irosi, catre capatul bine cunoscut.

In acest parcurs, sinele se indoieste de propria iden­titate. I am lying: I am afraid. Postura lui frizeaza pe aceea a saltimban­cului si el se teme pentru justetea actelor sale. In aceeasi paradigma, el incearca sa se fereasca de un ridicol care nu a venit, adus pe nori sau anuntat publicului, ci pe care l-a creat el, l-a alimentat prin el augumentându-l. O bila neagra lui Jim aici, fata de cinismul (culmea, salutar!) al lui don Juan. Pentru ca se inchide in sine acesta din urma poate capata o aura de sfânt imponderabil. Dar sfântul imponderabil nu poate cobori pe pamânt sa mântuiasca. Cât de credibila atunci spusa vocalistului No one here gets out alive, care transmite atât conditia de muritor a omului cu care ne-am obisnuit cât si, claustrant, propria sa conditie de erou epifanic intrupat. Daca se reduce la infim actul lui Morrison, iata directia coerenta pe care o ia acesta, pastrator de viciu, totusi pastor, deviat si intercesor in acelasi timp. Atragerea celorlalti in jocul de dominatie in modul demitizat, ce tine de spectacolul nesfârsit si repetabil pâna la capatul timpu­rilor, inlocuieste salvarea tribului cu impu­nerea unui loc comun - our mutual friend - moartea trebuie sa fie asumata de toti cei din sala: Is everybody in?

   Parcurgând un itinerariu bazat pe o func­tionalitate a semnelor, ramasitelor vii sama­nice de pe parcursul existentei lui Jim Mor­ri­son, cel al lui Oliver Stone, dupa cum ne-am obisnuit, descoperim doua "nasteri" con­comitente. Cea samanica si cea poetica. A doua o potenteaza si o plasticizeaza pe pri­ma. Pestera initiatica, pe care Eliade o considera locus specific Americii de Nord (Eliade, 1997, 109), jaguarul, sarpele curcubeu, mescalina, retragerea in desert sunt toate fapte samanice. De asemenea, "asa numitele icaros, cântece samanice, joaca un rol terapeutic important [.] deoa­rece stimuleaza si declanseaza aparitia vizi­unilor [.]; potrivit samanilor [.] comu­ni­carea cu spiritele se stabileste prin inter­mediul muzicii." (Drouot, 2003, 71-72).

Rezumând, muzica, asociata dansului in aceasi maniera in care o face don Juan, este incriptare si desfacere spre dincolo. Aici Morrison isi intelege conditia. Sopârla care il tuteleaza e semn distinct pentru ca "sufle­tul liber poate sa se transforme in animale: un soarece, o reptila, o molie, un vierme sau o lacusta" etc. (Culianu, 2002, 85). Toate aceste acte vin sa completeze figura deja "invrajitorita" a solistului, dar vin de aseme­nea pentru o punere mai atenta in rama a lui Morrison, situându-l pe limita perfida dintre samanismul clasic si cel New Age. Fiind reflexiv, el poate simultan sa percuteze (ilar, ca o coarda de chitara electronica) cu suma constiintelor incapabile de a vedea. In acest sens poeticitatea spiritului sau e providentiala.

Precum don Juan, care "expli­ca" intotdeauna pictat imaginile (faptele) de neinteles rational, pozitivist, Morrison arun­ca claritatea esentei plastice, chiar daca nu revelatorii, peste versurile sale. Efectul este dublu: clarificarea perceptiei profane, neva­za­toare, privitoare (dupa zisa lui don Juan) si inscrierea in cercul de foc al poeziei. Nietzsche said that all great things must wear monstruous masks in order to inscribe themselves in the hearts of humanities, iata cheia pentru o lectura poetica a versurilor, pastrându-se aproape de credintele lui don Juan, amplificându-le. Intocmai ca Nietzsche, Baudelaire spune: "Incep halucinatiile. O­biec­tele exterioare iau aparente monstruoa­se. Ti se reveleaza sub forme necunoscute pâna atunci. Apoi se deformeaza, se trans­forma, si in sfârsit patrund in fiinta ta, sau mai bine spus, tu patrunzi in ele." (Baude­laire, 2001, 22-23).

Chiar daca formulata in alte scopuri, mizând spre o alterare a simturilor intr-un sens opus, sau cel putin diferit de cel sacru, fraza poetului francez presupune aceeasi aplecare asupra lumii. Aceeasi dereglare eficienta, zbor diagonal, intim, spre ceva care devine, prin asteptare, o taina magne­tica. Simturile, impotmolite, obosite de vre­me, iau calea pierzaniei, "proportiile tim­pului si ale fiintei sunt dereglate" (Baude­laire, 2001, 23) -  man's perceptions are not bounded by organs of perception; he perceives more than sense (tho'ever so acute) can discover (Blake, 1996, 1287). Simturile se transforma intr-un drum al derutei, pietruit neatent, ca un caldarâm ce ascunde trape si capcane la fiecare pas. Ca o vedere printr-o pereche de oche­lari de soare cu lentile-vitraliu, catre o lume, de altfel, clara, ve­dere printr-un val miscator, perdea de apa. Blake, guru-ul poetic al lui Morrison, al frazei lui Morri­son, se impune din nou, ca o instanta. El spune: I question not my Corporeal or Vegetative Eye anymore than I would Question a Window concerning a Sight: I look through it & not with it. (Blake, 1996, 1328).

Disocierea fiind acum precisa, samanis­mul lui Jim Morrison pare sa se transforme, valurit continuu de diluviile samanismului clasic si ale celui New Age, catre o forma de arta cu apetente samanice. Desigur fru­mu­setea acesteia sta in lipsa excesului intr-unul din vectorii posibili. Ratând o fasci­natie posibila, don Juan devine doar o latura intr-o perceptie supradimensionata. Acesta este un pariu pe care il câstiga Morrison fara sa-l stie. Si cum se departeaza imaginea, el isi odihneste ceafa pe suprafata cadei si mâinile pe lungimea buzelor ei.