Roxana Coldea

Râsul samanului

Abstract: The article analyses the process by which Carlos - at don Juan's guidance -  enters another mental paradigm: the neophyte is taught to renounce to the common inventary of the prophane actions. Control - in the new system of perception - is attainded, at one level of initiation, trough the art of laughter.

Keywords: Carlos Castaneda, Shamanism, Shamanic Laughter, don Juan Matus

Recomandându-si cele unsprezece vo­lu­me drept "demersuri antropologice", Car­los Castaneda alege explicit calea antro­po­logiei narative, relatându-si propriile expe­riente de initiere desfasurate sub ghidajul unui batrân indian Yaqui: Juan Matus. Pendulând intre fictiune si realitatea etno­gra­fica, volumele "antropologului" ameri­can reconstituie isto­ria intâlnirii dintre doua orizonturi de mentalitate: unul rationalist (guvernat de logica si declamându-si legiti­mitatea) si unul mitic, ocultat, protejat de mister: cel samanic.
Traseul urmat de Carlos in incercarea de a accede la tainele samanismului se do­ve­deste a fi fara posibilitate de intoarcere (abandonurile sale fiind dublate mereu de reveniri la casa indianului din Sonora), tânarul student (la vremea aceea) ajuns ucenicul puternicului vrajitor don Juan, ce-l secondeaza in "calatoria" sa pentru a deveni un "om al cunoasterii", fiind "confiscat" de obiectul studiului sau.
Lumea samanica i se "impune" in ter­meni perceputi ca extrem de restrictivi, presupunând renuntarea la sine, anularea ca individualitate. Cunoasterea este conditio­na­ta de asumarea unei noi viziuni si atitudini existentiale ce submineaza sistemul de cre­din­te occidental, profane, caruia ii era tributar Carlos: "[.] it became obvious to me that don Juan's knowledge had to be examined in terms of how he himself understood it; only in such terms could it be made evident and convincing" (s.m. R.C.) (Castaneda, 1968, 20).
Pe parcursul celor cinsprezece ani cât dureaza initierea samanica a lui Castaneda, don Juan ii deconstruieste treptat ucenicului paradigma mentala si sistemul de conventii in baza caruia acesta isi reprezenta lumea, pregatindu-l astfel pentru un nou mod de intelegere si o reprezentare distincta a uni­ver­sului mundan.
Tânarul american trece, in felul acesta, printr-un proces de reformatare si de extra­gere dintr-un context profan aflat sub sem­nul conventiilor si rutinei, iar modul cum don Juan intelege sa-l aduca in sistemul propriu cunoasterii samanice este fie prin râs, fie prin teroare, fie prin joc (deoarece jocul face mai acceptabila noua paradigma, si-l face si pe cel ce se joaca mai permisiv in fata unei alte matrici mentale).
In timpul experientelor sale samanice, Carlos acuza stari contradictorii, oscilante, trecând cu usurinta de la o oboseala acuta la beatitudine, apoi la spaima si apoi din nou la o stare de relaxare si liniste, pentru ca imediat aceasta sa se converteasca in neli­nis­te si tristete, de parca una dintre condi­tiile sine qua non ale initierii ar fi parcur­gerea unui spectru larg, de ciclu plenar, al tuturor emotiilor inainte de eliberarea de sub regimul emotional si convertirea energiei interioare rezultate in râs sau indiferenta, caci ambele reflecta o aceeasi atitudine de non-implicare, de neutralitate in fata lumii.
Cea mai deconcertanta atitudine a maes­trului vrajitor este, in viziu­nea lui Cas­taneda, râsul, pe care il regaseste si la cei­lalti ucenici mai avansati decât el, precum si la don Genaro (vrajitorul care alaturi de don Juan Matus alcatuieste un fel de tandem comic).
Râsul in forma sa male­fica se reveleaza in persoana lui don Julian, maestrul initiator al lui don Juan, despre care acesta marturi­seste ca putea sa râda "intern": "My bene­factor was indeed a devilish old man, don Juan said, laughing. He had learned to laugh internally. It wouldn't show on his face, so he could pretend to be weeping or raging when he was really laughing" (Castaneda, 1985, 99).
Lui Carlos râsul lui don Juan ii apare ca fiind extrem de frustrant, deoarece are mereu senzatia ca initiatorul sau râde pe seama lui. De fapt adevarata miza a acestei atitudini este tocmai efectul de soc pe care ea trebuie sa-l aiba asupra celui venit dintr-o lume a rutinei, a unor false certitudini, caci asa cum sublineaza Henri Bergson in Teoria râsului: "[.] nimic nu dezarmeaza in mai mare masura ca râsul" (Bergson, 1998, 5).
Pentru a-l putea invata, batrânul vrajitor stie ca trebuie mai intâi sa-l dezvete de tot ceea ce-i parea pâna atunci indubitabil. El face asta apelând la comic, la pantonima, "punând in scena" programul unei zile, imi­tând o sirena dintr-o uzina ce da semnalul pentru pauza de masa, iar in momentul când tânarul sau invatacel se conformeaza strân­gân­du-si lucrurile, repeta gestul pentru a-i arata ca pauza s-a terminat si ca incepe o noua zi - si toate acestea pentru a-i de­monstra mecanicitatea, automatismul vietii pe care o duce.
Acesta e modul lui don Juan de a lua in râs, de a sanctiona mentalitatea spatiului de unde vine Carlos, dar si de a-l pregati pentru cunoasterea samanica. Toate acestea presu­pun atingerea unei stari propice, de relaxare - de aceea ii si releva intentia sa: " he said reassuringly. " (Casta­neda, 1976, 20).
Râsul devine astfel o tehnica de orien­tare, de ghidare prin care batrânul vrajitor isi indruma ucenicul, dar el tine si de o predilectie a samanilor spre râs, tocmai pentru ca acesta constituie intr-un fel o supapa psihologica pentru un prea-plin energetic, pentru o tensiune care altfel i-ar putea ucide, e un mijloc de exorcizare, dar si un semn al vitalitatii. Numai in felul acesta pot fi justificate iesirile "necontro­late" ale lui Juan Matus si don Genaro care râd isteric, se poarta ca niste clovni, se delec­teaza jucând  pantonime ce-l deconcer­teaza pe Carlos. Astfel don Genaro imita un mecanism, de tip "hopa Mitica", trecând de le pozitia stând in sezut la stând in cap cu o viteza incredibila, se aseaza perpendicular pe un copac amuzându-se tot timpul de uimirea neofitului.
Manifestari asemanatoare va regasi ucenicul si in echipa celorlalti invatacei ai lui don Genaro si don Juan, numai ca aici se impune o distinctie: daca in cazul celor doi maestri vrajitori e vorba de o nebunie con­tro­lata, in cazul ucenicilor "nebunia" nu e inca una controlata, ci doar un excedent de energie vitala care nu a suferit deocamdata un catharsis.
Râsul apare astfel in strânsa legatura cu nebunia samanica. Relevanta in acest sens e afirmatia lui don Juan: " - Râsul meu, ca tot ceea ce fac este real, a spus el, dar este de asemenea si nebunie controlata, pentru ca e inutil; nu schimba nimic si totusi râd" (Castaneda, 1995a, 110).
Râsul este nebunie controlata in masura in care initiatul ajunge la intelegerea ca: "O data ce un om invata sa , el se afla singur intr-o lume in care nu exista decât nebunie [.]" (Castaneda, 1999, 106), deoarece "lumea" asa cum o stia Carlos nu este decât o suma de descrieri (false) invatate inca din copilarie de la adultii care i-au oferit o anumita reprezentare ramasa, pâna in momentul intâlnirii cu samanismul, indubitabila. In acest sens râsul samanului ca nebunie controlata inseamna toc­mai asu­marea constiintei ca spatiul profan - lumea, asa cum am fost obisnuiti s-o percepem este in fapt falsa. Nebunia poate fi pusa sub control prin detasarea (a carei expresie este râsul) implicata de o atare intelegere, de aceea  don Juan ii spune lui Carlos: "[.] eu aleg sa traiesc si sa râd, nu pentru ca ar conta, ci pentru ca asta e inclinatia naturii mele. Ratiunea pentru care spun ca aleg e pentru ca si nu faptul ca aleg sa traiesc; vointa mea ma face sa continuu sa traiesc in pofida a tot ceea ce " (Castaneda, 1995a, 111).
In viziunea omului "civilizat" si "civili­za­tor", impartasita si de Carlos, râsul tine de ratiune, de gândire - idee formulata de Henri Bergson in Teoria râsului: "Comicul necesita, in sfârsit, pentru a produce intregul sau efect, ceva asemanator unei anestezii de moment a inimii. El se adreseaza inteli­gentei pure" sau "Intr-o societate a inteli­gentelor pure, nu vom mai plânge, probabil, dar, cu siguranta vom râde" (Bergson, 1998, 27-28). In conceptia samanica, râsul tine mai degraba de o perceptie individuala - de aici si raspunsul dat de don Juan obiectiei aduse de invatacelul sau: "- Ai spus ca trebuie sa privim cu ochii nostri ca sa râdem, dar eu cred ca râdem pentru ca gândim. De exemplu un orb poate râde si el. / - Nu , a raspuns. Orbii nu râd niciodata. Corpurile lor tresar putin de impulsul râsului. Ei n-au prins niciodata partea comica a lumii si trebuie sa si-o imagineze. Râsul lor nu este clocotitor" (Castaneda, 1995, 117-118). Asertiunea e nuantata cu alta ocazie, când samanul ii explica lui Carlos faptul ca "[.] avem nevoie sa privim cu ochii nostri, pentru a putea râde, a spus, pentru ca numai când privim la lucruri putem detecta partea comica a lumii. Pe de alta parte, când ochii nostri , totul este egal, astfel incât nimic nu mai este comic" (Castaneda, 1995a, 199).
Pentru un saman râsul capata aceleasi valente ca si plânsul, intre cele doua nepu­tând fi vorba de o diferenta sub aspect cali­ta­tiv, intrucât atitudinea in fata "realitatii" se rezuma la un fel de neutralitate, indiferenta ce se poate manifesta fie prin râs, fie prin plâns, privilegierea unei stari sau a alteia tinând de decizia fiecarui initiat in parte. In privinta sa, don Juan isi marturiseste prefe­rinta pentru râs deoarece in felul acesta se simte mai bine, mai conform naturii sale: "El a afirmat ca nu exista o diferenta intrinseca intre ele si ca amândoua sunt importante; a spus ca totusi el prefera râsul, deoarece corpul lui se simtea mai bine râzând decât atunci când plângea" (Casta­neda, 1995a, 110-111).
In economia sistemului de credinte in care batrânul vrajitor il initiaza, râsul ocupa un loc esential deoarece el trebuie sa fie o masura de prevedere pentru un "om al cunoasterii", pentru un luptator impecabil, altfel acesta e susceptibil de a cadea prada melancoliei generate de intrezarirea eterni­ta­tii sau de importanta de sine: "[.] A adaugat ca luptatorii aveau dreptul sa aiba stari profunde de tristete, dar ca tristetea exista doar ca sa ii faca sa râda", iar "[.] cel mai bun mod de a scapa de melancolie este sa o iei in râs" (Castaneda, 1999, 141, 117).
Conditia la care vrea sa il aduca don Juan Matus este cea a luptatorului impeca­bil, capabil de a-si depasi frica prin râsul erijat in pavaza "[.] Ti-am spus de multe ori ca luptatorii impecabili pot vedea lumi inspaimântatoare fara sa fie afectati. In clipa imediat urmatoare ei sunt capabili sa spuna o gluma, sa râda cu prietenii lor, cu strainii" (Castaneda, 1999, 140). Un asemenea luptator stie sa isi impuna un echilibru, nelasându-se dominat de nici un sentiment anume: "I've told you that the true art of a warrior is to balance terror and wonder" (Castaneda, 1976, 91).
Pentru a deveni insa un luptator impe­cabil, un initiat, Carlos trebuie sa isi anuleze istoria personala, sa isi reduca viata la o colectie de povesti despre necunoscuti, sa ajunga asemanator cu Nagualul Julian si Nagualul Elias, care: "Erau goi. Nagualul Elias era o insumare de povesti ciudate care te bântuie si care veneau de undeva, din necunoscut. Nagualul Julian era o colectie de povesti care ar fi facut pe oricine sa se tavaleasca pe jos de râs. De fiecare data când incercam sa descopar omul real din ei, asa cum reusisem cu tatal meu si cu fiecare dintre oamenii pe care ii cunosteam, nu gaseam nimic. In loc sa gasesc o persoana adevarata, nu ma astepta decât o gramada de povesti despre necunoscuti" (Castaneda, 2003, 89).
Anularea istoriei personale a indivi­dului se poate atinge chiar prin râs, caci "Râsul e o convulsie a fetei si, in convulsie, omul nu mai e stapân pe el, fiind el insusi stapânit de ceva ce nu e nici vointa, nici ratiune. [.] râsul este, dintre toate expre­siile fetei, cea mai democratica; trasa­turile fetei fac sa ne deosebim unii de altii, dar in convulsie suntem cu totii la fel" (Kundera, 2003, 370).
Don Juan il invata  pe Carlos sa renunte la importanta de sine, la preocuparea de a-si construi o imagine flatanta in ochii celor­lalti. Face aceasta in primul rând agresându-l: "[.] nu imi placea deloc sa il vizitez pe don Juan. In prezenta lui ma simteam amenintat. Ma ataca verbal intotdeauna fara sa ma lase niciodata sa ma pun in valoare. Uram sa ma pun intr-o lumina nefavorabila de fiecare data când deschi­deam gura; uram sa fiu mereu prostul" (Castaneda, R 2003, 19), dar si punându-i la dispozitie un instrument extrem de util: râsul - care il va si elibera de chingile si oprelistile pe care singur si le pune in calea cunoasterii. Indemnul lui don Juan devine astfel extrem de important, caci ii releva o modalitate de a se dispensa de vechiul sau sistem de credinte: "Asculta-ti vocea din adâncul sufletului, cea care te va calauzi de acum inainte, vocea care acum râde. Ascult-o! Si râzi o data cu ea. Râzi! Râzi! Cuvin­tele lui au fost ca o comanda hipnotica pentru mine. Impotriva vointei mele, am inceput sa râd. Niciodata nu mai fusesem asa de fericit. M-am simtit liber, fara nici o masca" (Castaneda, 2003, 77).
Râsul samanului e in primul rând un râs fara obiect, caci in fata sa toate sunt egale, tocmai de aceea râsul sau e "o expresie a fiintei ce se bucura ca exista"; "cel ce izbucneste in hohote de râs extatic e fara amintiri, si fara dorinte, caci strigatul lui e adresat secundei prezente a lumii si nu vrea sa stie de nimic altceva" (Kundera, 1998, 55). Râsul e totodata si un instrument pe­dep­sitor ce amendeaza lumea profana a lui Carlos, o pavaza impotriva fortelor pe care experientele samanice le invoca, precum si o supapa psihologica pentru o descarcare catharctica a energiei vitale excedente (in cazul vrajitorilor) si o forta eliberatoare de sub regimul rutinei si conventiilor.
Insotindu-l in experientele sale extatice, don Juan il ghideaza pe Carlos intr-o lume noua ce presupune o alta paradigma menta­la, dezvatându-l (prin râsul pedepsitor ade­seori) de inventarul de obisnuinte al spa­tiului profan unde gestul e reiterabil la nesfârsit si de catre o infinitate de indivizi, punându-l in posesia instrumentelor unui alt sistem de gândire (perceptie) si ajutându-l sa detina controlul - prin râs, prin detasare.
Râsul samanului devine astfel o alternativa salvatoare la o lume cantonata in conventii, e o modalitate de recâstigare, din cadrul unui tipar, a unei matrice preexistente, a libertatii interioare a individului.