Georgiana Epureanu

A privi (looking) / A vedea (seeing)

 

Abstract: In the convention of Castaneda's system of belief, the article analyses one of the means to attain knowledge and unlimited perception of the Nagual: the art of Looking. The opposition Looking/ Seeing stands up for two ways of perceiving the worlds  configured by don Juan's system. The relation between the two is complex, they coexist, overlapped, but are perceived at different levels of consciousness.

Keywords: Shamanism, Postmodernism, Carlos Castaneda, don Juan Matus, Looking, Seeing

 

Unul dintre conceptele enigmatice ale existentei noastre este cel de real. Cum se defineste realul? Ce consider ca este realitatea? Au existat de-a lungul timpului numeroase sisteme, in religie sau filosofie, care au incercat sa stabileasca repere pe baza carora sa se gaseasca fundamente pentru "realitatea" lumii noastre.

Majoritatea sistemelor au in comun o dihotomie fundamentala, care distinge intre doua lumi: o lume fenomenala, a existen­telor concrete care se manifesta chiar sub ochii nostri, si o lume numenala, invizibila si ascunsa, a esentelor tari. La aceasta din urma se poate ajunge printr-o portita de acces, care, de cele mai multe ori, nu este accesibila oricui. Dar, ceea ce este impor­tant de retinut este tendinta constanta a omului de a imagina un "dincolo" mai  luminos sau mai intunecat. In imaginarul colectiv exista, asadar, reminiscentele unei alte "realitati", care ne vor indemna mereu spre descoperirea esentelor pierdute. Marele miraj se combina cu marea enigma a caii de acces catre marele necunoscut.

Arhitectura bizara a motivatiilor se com­plica atunci când punem in discutie posibilitatile de cunoastere a necunos­cu­tului. Inca din primul volum al lui Carlos Castaneda, Invataturile lui Don Juan, se desprind doua idei esentiale cu privire la actul cunoasterii. Prima ar fi aceea ca expe­rientele nu pot fi explicate in termeni teore­tici, ci doar in termenii cunoasterii bazate pe propria experienta. De aceea, de multe ori exprimarea ni se poate parea de-a dreptul paradoxala. Cea de a doua invatatura este aceea ca nimic din tot ceea ce tine de cunoastere nu iti este dat ca un dar. Totul trebuie invatat intr-un mod dificil. De aceea, aproape permanent, drumul cunoasterii este comparat cu acela al unui luptator. La cunoastere se ajunge printr-un traseu dificil, care implica initierea treptata in tainele necunoscutului.

In sistemul lui Carlos Castaneda, una dintre caile de acces catre cunoas­terea pro­funzimilor nelimitate ale nagualului este "vederea". Sensurile acestui concept-cheie nu pot fi explicate, ele pot fi doar dezvaluite treptat, pe parcursul experientelor pe care le traieste Carlos. De asemenea, problematica  "vederii" este pusa in relatie cu celelalte mari concepte ale sistemului de cunoastere funda­mentat pe practicile neosamanice ale lui Juan Matus: vrajitoria, nebunia contro­lata, moartea, vointa, oprirea dialogului interior, visatul, oul luminos.

"Vederea" (seeing) este opusa "privirii" (looking), ca doua modalitati de a percepe cele doua "lumi" care se configureaza in sistemul invataturilor transmise de don Juan. Cu observatia ca aici nu este vorba despre o delimitare transanta a unor lumi ireconciliabile, ci despre o concomitenta nebanuita a lor. Suprapunearea celor doua lumi, care se manifesta aici si acum in simbioza, ne conduce treptat si la ideea de infinitate. Eternitatea este in jurul nostru si noi nu o stim.

Carlos afla de la bun ince­put ca exista o diferenta intre cunoas­terea academica, rezultata din experientele altora, si cunoasterea directa a lumii. Cel de-al doilea tip de cunoastere ii este aproape im­posibil, dar multiplele experiente pe care le traieste ii deschid "ochii" si il fac sa sur­prinda lumea cu toate sensurile ei (Casta­neda, 1995a, 12). Imboldul pe care i-l da don Juan este  acela de a incerca sa simta lumea plenar, altfel ea isi  pierde sensul. 

Sistemul de credinte al lui don Juan este "un corpus de cunoastere, complicat si bine sistematizat" (Castaneda, 1995a, 14), scopul maestrului lui fiind sa il invete pe Carlos sa "vada". Inca de la inceput se contureaza delimitarile semantice intre cele doua maniere distincte ale perceptiei vizua­le: "a privi se referea la modalitatea obis­nuita de a percepe lumea, in timp ce a vedea presupunea un proces foarte complex, in virtutea caruia un om al cunoasterii putea percepe esenta lucrurilor din lume" (Casta­neda, 1995a, 17).

Deoarece "vederea" trebuie invatata, don Juan recurge la inceput la plante psiho­trope, care ii vor provoca lui Carlos stari particulare de perceptie distorsionata, stari de realitate neobisnuita. Acestea nu sunt tratate de Juan Matus drept halucinatii, ci reprezinta "ceva concret", sunt "aspecte ale realitatii normale" (Castaneda, 1995a, 14). De aceea, mixtura de fumat este indispen­sabila pentru a atinge scopul urmarit: "vederea". Fumul poate da viteza necesara surprinderii unei sclipiri a lumii inefabile. Intâia conditie pentru "a vedea" este insa depasirea unui prag psihologic. Acesta consta in propria noastra viziune asupra lumii, conceptia pe care ne-am format-o despre lume in timp, care ne blocheaza accesul la o cunoastere nelimitata: "numai prin vedere poate cunoaste un om al cunoasterii" (Castaneda, 1995a, 20). Ceea ce credem noi ca este lumea este propria noastra interpretare.

Don Juan vede "totul", spre deosebire de Carlos care priveste "doar suprafata lucrurilor" (Castaneda, 1995a, 21). "Vede­rea" nu schimba lucrurile din jur, ci presu­pune sa iti schimbi tu modul de a privi. Toate se schimba si totusi ramân la fel: "de câte ori privesti la obiecte, nu le vezi. Doar privesti la ele, banuiesc, ca sa fii sigur ca este ceva acolo. Deoarece nu esti acomodat cu vederea, de câte ori le privesti, lucrurile arata exact la fel. Pe de alta parte, când inveti sa vezi, un lucru nu mai e niciodata la fel când il vezi, dar totusi e la fel. Ti-am spus ca, de exemplu, un om e ca un ou. De câte ori il vad pe acelasi om, vad un ou, dar nu e acelasi ou" (Castaneda, 1995a, 51-52).

Ochii nostri nu stiu decât sa priveasca la lucruri. De aceea noi nu putem vedea nici aliatii din jurul nostru, nici moartea. Daca am vedea aliatii, am putea sa manipulam puterea. Atunci când un om invata sa "vada", "el se afla singur intr-o lume in care nu exista decât nebunie". Noi ne antrenam ochii sa vada lucrurile asa cum credem noi ca sunt, invatam sa gândim ca actiunile noastre sunt importante. Un om care "vede", intelege ca totul este egal si ca toate lucru­rile sunt in acelasi timp la fel de importante si la fel de lipsite de importanta. A mentine ochii doar in pozitia de "a privi" este o pierdere inutila, spune don Juan.

Pe de alta parte, numai atunci când privim putem detecta partea comica a lumii. Dar atunci când ochii nostri "vad", nimic nu mai este comic, totul este egal. Don Juan ii explica lui Carlos cum isi "schimba ochii" in functie de evenimente: când e martorul unui eveniment trist, "vede", iar când intâl­neste ceva comic, priveste si râde. Pentru ca râsul e "nebunie controlata". Aici intâlnim o foarte interesanta intâlnire a comicului si a tragicului, direct dependente de modul in care ochii nostri percep lumea. Astfel se insinueaza subtil si dihotomia gândire vs. vedere. Gândirea este ideea constanta pe care o avem despre lume, acel construct care fixeaza un ansamblu de conceptii rigide despre lume. Obisnuinta de a percepe lumea intr-o maniera consacrata, invatata este spul­berata insa de "vedere". Si, pentru ca omul cunoasterii este un razboinic, el trebu­ie sa stapâneasca "nebunia controlata", teh­nica de a actiona ca si când ceea ce faci este important, stiind totodata ca nu este asa.                               

Un exercitiu destinat initierii lui Carlos in "vedere" este spectaculoasa lectie a lui don Genaro despre echilibrul lucrurilor. Sal­tul lui Genaro este pentru Carlos un zbor periculos si incredibil; dar, daca ar fi "va­zut", ar fi stiut ca samanul si-a folosit fibrele luminoase ca pe niste tentacule cu care s-a prins de pietre (Castaneda, 1995a, 139). Oricare vrajitor care "vede" ar fi putut ob­ser­va acest lucru. Dar Carlos n-a "vazut" (to see), el doar "a privit" (to look)  demon­stratia lui Genaro. O alta proba destinata invatarii "vederii" (seeing) la care este su­pus Carlos consta in infrângerea paznicului celeilalte lumi. "Daca vrei sa vezi trebuie sa-l depasesti pe paznic", ii spune don Juan. Incercarile succesive prin care trece disci­polul sunt destinate indepartarii oricaror ob­stacole care ii blocheaza drumul spre "ve­dere". Paznicul este pentru Carlos atât un monstru gigantic, care ii provoaca spaima, cât si o poza miscatoare, capabila sa il atin­ga si sa ii produca durere.

Experienta confruntarii cu paznicul este finalmente un esec. Don Juan desco­pera cauza pentru care Carlos nu poate "vedea". Este vorba despre o promisiune pe care a facut-o in copilarie: aceea ca nu va mai dori sa câstige niciodata nimic in viata, ca nu va mai spera sa iasa biruitor vreodata. Don Juan ii aminteste insa ucenicului ca toate evenimentele traversate de oameni in viata sunt egale si prin urmare aceasta promisiune este un obstacol in calea "vederii". Doar "vederea" poate imprastia iluziile victoriei sau ale infrân­gerii (Castan­eda, 1995a, 179). Carlos va trebui, prin vointa si rabdare, sa nu renunte, sa incerce din nou sa "vada".

Adevarata forta prin care se stabi­leste contactul cu lumea este vointa. Perceperea lumii este "un proces de intelegere a tot ce ni se prezinta" si aceasta perceptie are loc prin intermediul simturilor noastre si al vointei. Vointa este o putere care trebuie tinuta sub control. Lui Carlos, accesul catre cu­noas­tere ii este deja deschis. Portita, "orificiul" care se afla in zona abdominala, se deschide treptat pe masura ce iti dezvolti vointa.

Dar vointa nu inseamna "vedere". A­ceas­ta este o a doua dihotomie funda­men­tala care se contureaza: vointa vs. "vedere". Vointa este o forta, o putere, pe când "vede­rea" este mai degraba "un mod de a trece prin lucruri". Este posibil ca un vrajitor sa aiba o vointa puternica si sa nu "vada". Cei care nu pot "vedea" trebuie sa traiasca la fel ca un luptator. Daca un om vede, el nu mai trebuie sa traiasca asemenea unui luptator, "deoarece poate vedea lucrurile asa cum sunt ele in realitate si isi poate directiona viata ca atare" (Castaneda, 1995a, 194). Don Juan ii destainuie ca vointa binefaca­torului sau era cea mai mare realizare, dar ca un om poate merge mai departe decât atât: poate "vedea". Atunci omul poate realiza ca dispare din lume si ca este totusi acolo. Este momentul in care poate obtine orice. Diferenta dintre omul de cunoastere si semenii sai este aceea ca omul care "vede" se detaseaza de absolut tot ce stia inainte si isi controleaza nebunia. Vederea este supre­ma cale care ne poate implini menirea, aceea de a ne arunca "in lumi noi, indes­criptibile". Daca isi va tempera spiritul si va deveni un luptator, Carlos va ajunge sa stie ca "pentru viziunea noastra, lumile noi sunt fara de sfârsit" (Castaneda, 1995a, 199).

In urma unor noi experiente traite sub influeta fumului halu­ci­no­gen, Carlos trece prin alte etape initiatice, chiar daca uneori acestea par a fi esuate. Esenta acestor exercitii este de a invata o anumita mobilitate a privirii. Fie ca i se cere sa isi focalizeze privirea sau, dimpotriva, sa si-o mute continuu, fara a fixa vreun lucru, experientele au asupra lui un impact major. Ele sunt trepte care il vor invata ca nu exista o perceptie unica si nici ultima. Când pri­ves­te fata lui don Juan,  Carlos o percepe ca pe un obiect luminos, pe care distinge un flux ondulatoriu, ritmic. El are impresia in acest moment ca "a vazut". Dar, atunci când "vezi", ii spune Don Juan, "nimic nu mai e familiar". Privesti in jur si totul devine nimic. Carlos a facut intr-adevar, un pas adevarat spre "vedere".

Un alt exercitiu surprinzator este acela in care, cu ajutorul "prinzatorului de spiri­te", don Juan il face pe Carlos sa vada "spiritul baltii". De data aceasta, exista un amestec neobisnuit de perceptii vizuale si auditive. Carlos "vede" sunetul. Este mo­men­tul in care don Juan ii explica faptul ca "vederea" nu are nimic de-a face cu tehni­cile manipulatorii ale vrajitoriei.

Aceasta este cea de-al treilea antago­nism subtil: vrajitorie vs. "vedere". "Vede­rea" nu este vrajitorie, dar ele pot fi usor confundate. "Vederea" este chiar contrara vrajitoriei, deoarece "te face sa iti dai seama de lipsa de importanta a oricarui lucru" (Castaneda, 1995a, 217). Pentru a "vedea" trebuie depasit totul si nu exista nici un mod de a vorbi despre asta. O intâmplare deose­bit de fascinanta este aceea in care Carlos exerseaza o perceptie diferita asupra apei. El trebuie sa priveasca fix apa unui râu, dar sa nu-si focalizeze privirea asupra ei. Aspectul lichid al apei se transforma treptat intr-o ima­gine statica, asemanatoare unei poze sau unui fragment inghetat. Ceea ce poate dis­tinge Carlos este "ceata verde" a valurilor. Verdeata are asupra lui un efect linistitor si hipnotizant. Apa il va ajuta pe Carlos sa invete "vederea". El va trebui sa depaseasca ceata verde, fara a se abandona ei, deoarece acest lucru ii poate fi fatal. Experienta este repetata si, la un nou contact cu apa, ceea ce vede este cu totul altceva. Bulele care plutesc il poarta cu ele, facându-l sa "calato­reasca"  nespus de departe.

O experienta decisiva este aceea in care Carlos "vede" aliatul. Viziunea lui este insotita de senzatia de stralucire, iar fiinta pe care o vede este, la inceput, doar o pata de lumina. Atunci când isi focalizeaza privi­rea pe chipul lui don Juan, ochii acestuia i se par a fi doua focare de lumina care scânteiaza diferit. Ochiul stâng seamana cu o explozie de scântei care emana ritmic particule de lumina. Aceste particule creea­za impresia ca strapung planul vertical.

Toate probele se desfasoara cu mari riscuri, miscarea intre cele doua lumi se pro­duce la inceput greoi, trecerile sunt dificile. Dupa toate aceste experiente, Carlos are o revelatie fundamentala pentru ipostaza sa de discipol: "era pentru prima data când nu credeam in realitatea finala a perceptiei mele" (Castaneda, 1995a, 245). "Ve­de­rea" presupune mult timp si efort si, atunci când un om invata sa "vada", nici un lucru nu mai predomina. Familiaritatea se transforma intr-o stranie si infinita nefamiliaritate.

Una dintre tehnicile pe care trebuie sa le invete un luptator pentru a ajunge sa "vada" este aceea de a-si opri monologul interior. Prin monolgul interior noi sustinem lumea. Prin intermediul lui, lumea este intotdeauna asa cum credem noi ca trebuie sa fie. Or lumea adevarata, nagualul, "tot ceea ce e inchis aici", e incomprehensibila si prin mijloacele obisnuite nu vom ajunge niciodata sa o intelegem (Castaneda, 1995a, 289).

Dar Carlos invata sa "vada" zonele ne­cu­noscutului din lume. Un exercitiu revela­tor este acela in care trebuie sa "vada" spatiile goale dintre doua sunete. Pauzele, spatiile sunt absolut imposibil de descris, ele tin de domeniul "vederii". Acest exercitiu care ii solicita lui Carlos schimbarea atentiei de la auz la vaz, prin mixtura perceptiilor, reprezinta un alt pas spre "vedere". Decisiva ramâne insa tehnica opririi monologului interior. Caci "vederea" este un fel de inte­le­gere intuitiva a lucrurilor sau capacitatea de a vedea prin actiunile umane si a des­coperi motive si intelesuri ascunse.

Intâlnirea lui Carlos cu "molia" este treapta care il ajuta sa descopere posibili­tatea de a actiona asupra cunoasterii sale despre lume. Pentru ca intre gândire si vedere exista granite mari. Gândirea, prin intermediul cuvintelor, ne ajuta sa privim lumea ca de obicei, cu prejudecatile noastre. Ea reprezinta starea noastra de conformitate cu lumea, exprimata prin obisnuinte. "Vede­rea" apare doar când luptatorul  este in stare sa-si opreasca monologul interior (Casta­neda, 1995b, 38). Tot pe aceasta treapta a cunoasterii se plaseaza exercitiul prin care Don Juan il invata pe Carlos sa isi imagi­neze persoana pe care ar vrea sa o "vada". Dupa mai multe incercari, sunetul pe care il aude Carlos se transforma in niste baloane sferice, care intra in câmpul lui vizual. "Obiectul" luminos pe care il vede este un prieten pe care si-l imaginase cu câte­va minute mai inainte. Forma sa de ciuperca este forma esentiala a fiintelor umane, atunci când un vrajitor le vede de departe. Atunci când vrajitorul priveste direct la o persoana pe care o "vede", calitatea umana apare ca un manunchi de fibre de lumina, in forma de ou.

Exercitiile "vederii" pot stabili o linie de referinta si totodata pot releva faptul ca experienta noastra despre lume este intot­deauna o amintire a experientei. De aceea, "vederea" il poate ajuta pe un luptator sa se miste fluid printre lumi, concomitent cu trairea. Procesul de contabilizare a imagi­nilor lumii trebuie sa inceteze prin multi­plele exercitii de schimbare a perceptiei. Pentru aceasta, uce­nicul  trebuie doar sa invete sa isi schimbe perspectiva. Actul de defocalizare a ochilor se coreleaza cu procesul de incrucisare a lor. Carlos invata tehnica prin care sa obtina concomitent imagini duble, diferite, cu ajutorul celor doi ochi. Momentul in care Carlos "vede" pentru prima data corpul uman sub forma unui manunchi de fibre luminoase care au constiinta (Castaneda, 1995b, 114) este acela in care Don Genaro se misca prin raza lui vizuala, provocându-i imagini fulgu­rante.

Carlos afla cu acest ca exista doua inele de putere: ratiunea si vointa. Ratiunea se afla in directa relatie cu vorbirea, pe când vointa este legata direct de sentiment, vis si vedere. Noi suntem niste fiinte luminoase, alcatuite dintr-un manunchi de fibre, dar avem o constiinta si asta este ceea ce ne face sa fim nemarginiti. Oamenii obisnuiti folo­sesc doar cercul ratiunii pentru a-si alcatui lumea. Vrajitorii creeaza lumea cu ajutorul celui de-al doilea cerc de putere, care este vointa. Lumea sustinuta de "vointa" trans­forma totul intr-o actiune a puterii, pe care o putem "vedea". Astfel, "noi putem vedea moartea dând târcoale omului, vârându-si ghearele tot mai adânc in fibrele sale luminoase", putem "vedea" "fibrele lumi­noase pierzându-si din tensiune si disparând una câte una" (Castaneda, 1995b, 138).

Invatându-si ochii sa priveasca separat, Carlos poate obtine perceptia dubla asupra lumii. Cele doua "lumi" corespunzatoare celor doua moduri de a percepe lumea sunt tonalul si nagualul.  Tonalul este cel care organizeaza haosul. Este tot ceea ce poate fi exprimat prin cuvinte, tot ceea ce cunoastem noi. Tot ce atinge ochiul, propriile noastre infaptuiri alcatuiesc "insula" denumita tonal. Nagualul este acea parte pentru care nu exista descriere. Este locul "unde da târcoale puterea" (Castaneda, 1995b, 154). Explicatia pe care Carlos o primeste de la  don Juan despre tonal si nagual este foarte sugestiva. Maestrul recurge la o reprezentare alego­rica: imaginea unei mese ar reprezenta lumea tonalului; ceea ce se afla dincolo de ea sau sub ea este haosul, lumea infinita a nagualului.

Acum se clarifica si dife­renta dintre "privire" (looking) si "vedere" (seeing). Ochii pot fi ferestre pentru a privi plictisit, sau pot fi ferestre pentru a explora infini­tatea indescriptibila a nagua­lului (Casta­neda, 1995b, 209). Când "vede" la inceput, Carlos are perceptia unui tablou care con­tine mai multe personaje, pentru ca "vederea" lui este prea elaborata. "Vederea" trebuie sa fie directa si  tocmai de aceea ea este "vedere",  pentru ca taie toate nonsen­surile. Intr-adevar, la inceput vederea este confuza, dar, pe masura ce luptatorul devine mai puternic, ea se transforma intr-o cu­noas­tere directa. Un om care a invatat "sa vada" a invatat sa foloseasca nagualul. El trebuie sa detina controlul permanent asupra "vederii" sale, sa stie când sa contracte tonalul si când sa-l opreasca. Atâta timp cât ochii sunt focalizati doar pe lumea tonalului, luptatorul se afla de partea sigura a "gar­dului", pe un tarâm familiar. Dar atunci când tonalul se contracta, el trece de cealalta parte, furtunoasa. Deschiderea dintre lumi trebuie inchisa imediat la loc, altfel lupta­torul risca sa fie complet "aspirat". Lumea nagualului este reprezentata metaforic drept un vânt care ia toate fiintele de pe pamânt. A percepe toate venirile si plecarile nagua­lului inseamna "a vedea".

O alta distinctie importanta este cea dintre "visat" si "vedere". La Gorda, un fel de "voce" a lui don Juan, ii explica lui Carlos diferenta dintre "visat" si "vedere". Arta visatorului "este sa mentina imaginea lumii". Arta noastra, a oamenilor obisnuiti, este "sa stim cum sa mentinem imaginea la care ne uitam" (Castaneda, 1997, 158). In visat, trebuie sa faci acelasi lucru: sa arunci câte o privire si sa nu uiti totusi sa iti mentii imaginea lumii. Jocul viziunilor este depen­dent de cele doua moduri de a percepe lumea. In timp ce tonalul se manifesta in toate si poate fi perceput usor de simturile noastre, nagualul se manifesta doar pentru ochiul vrajitorului. Viziunile oferite de tonal pot fi stranii, dar acelea oferite de nagual pot fi percepute doar de simturile specia­lizate ale vrajitorului. Si totusi, atât tonalul cât si nagualul sunt prezenti concomitent in toate. "A privi" inseamna a vizualiza tonalul care se manifesta in toate, "a vedea" in­seamna a vizualiza nagualul care, de ase­menea, exista in toate. "Prin urmare, daca un luptator observa lumea ca o fiinta umana, el priveste, dar daca o observa ca un vraji­tor, el vede, iar ceea ce vede trebuie denu­mit, in mod corect, nagual" (Castane­da, 1997, 218).

Acumulând suficienta energie, Carlos poate "vedea" creaturile umane ca pe niste fiinte stralucitoare, ale caror nuante difera. Oamenii normali sunt niste oua luminoase. Spre deosebire de ei, vrajitorii isi schimba nu doar luminozitatea, ci si forma.  "Atentia nagualului" este acea capacitate a vraji­to­rilor de a-si concentra constiinta asupra lumii neobisnuite. Noi mentinem imaginile lumii cu ajutorul atentiei noastre. Atunci când nu-ti  concentrezi atentia asupra lumii, lumea dispare. "Toti percepem in mod con­tinuu in ambele maniere, dar preferam sa izolam una pentru amintire si s-o eliminam pe cealalta" (Castaneda, 1997, 266). Exerci­tiul in care Carlos trebuie sa contemple par­tea mediana a unui canion pâna vede o pata maro foarte intunecata nu este pentru ochiul care priveste, ci pentru ochiul care "vede". Aceasta contemplare la distanta, prin care el poate focaliza toate detaliile, se realizeaza prin oprirea dialogului interior, care deter­mina dezangajarea atentiei tona­lului.

Intrebarea care se ridica este: poate fi "lumea cealalta" o metafora sau este ea un mod obscur de a eticheta o anumita distor­siune perceptuala? La Gorda si Carlos ajung, la fel ca Nagualul (don Juan) si don Genaro, sa "vada impreuna" ouale lumi­noase care plutesc pe o suprafata luminoasa. Bogatia perceptiei este aceea a partii stângi, care poate prinde intelesul lucrurilor cu viteza si precizie, in mod direct. In partea dreapta se consuma mult timp si energie in actiunile si interactiunile vietii noastre obis­nuite. Sarcina noastra de a ne aminti este aceea de a uni partea dreapta cu partea stânga, de a reconcilia cele doua forme de perceptie intr-un intreg unificat. Munca vazatorilor este sa "vada" Vulturul, sa-i ob­serve fluxul neincetat (Castaneda, 1998, 182).

Ne apropiem, asadar, de certitudinile sensurilor "vederii". "Vederea" este o sen­za­tie speciala a cunoasterii si inseamna "a sti ceva mai presus de orice indoiala". "Vederea" a dus atât la distrugerea lumii vechilor vrajitori cât si la nasterea lumii noilor clarvazatori (Castaneda, 1999, 51). Lumea nu este o iluzie. Ea este si reala, prin invelisul ei exterior, dar si ireala, prin ceea ce ne transmit noua simturile noastre despre ea. Ceea ce exista cu adevarat in exterior sunt emanatiile "Vulturului, fluidul in con­tinua miscare, si totusi neschimbat, etern" (Castaneda, 1999, 54). Vechii vizionari, care au reusit sa vada forta indescriptibila care se afla la originea tuturor fiintelor senzitive au denumit-o, conventional, Vul­tu­rul. A "vedea" emanatiile Vulturului in­seam­na a percepe portiunea mica ce se numeste necunoscut. Aceasta este partea accesibila constiintei umane. Omul poate percepe doar o particica mica din emanatiile Vulturului. A percepe inseamna a armoniza emanatiile continute in interiorul coconului cu cele din afara lui. Vechii vizionari au vazut constiinta omului ca pe o lumina stralucitoare. Luminozitatea unei fiinte este creata de acea parte a emanatiilor Vulturului pe care le contine aleatoriu in coconul sau. Când vizionarii vad perceptia, ei vad cum luminozitatea exterioa­ra o atrage pe cea interioara. Acest fenomen de fixare este constiinta specifica oricarei fiinte. Res­tul, ceea ce este imperceptibil, este incognos­cibilul. De aceea, ar fi ridicol sa acordam prea mare credit perceptiilor noastre. Vizio­narii lumii vechi "au platit scump pentru indrazneala de a fi intrezarit in fulgurarea unei clipe incognoscibilul" (Castaneda, 1999, 62).

Pentru un vizionar, omul este o fiinta luminoasa, iar luminozitatea este formata din acea parte a emanatiilor Vulturului cu­prinsa in coconul nostru ovoidal. Portiunea aceasta luminoasa inchisa intr-un invelis este ceea ce ne confera calitatea de oameni. "Vizionarii (.) vad fiintele asa cum sunt in realitate: fiinte de lumina cu infatisarea unor bule de lumina alburie" (Castaneda, 1999, 67). Ei pot, de asemenea, "vedea" modul in care emanatiile din afara coconului exercita o presiune speciala asupra portiunii cores­punzatoare emanatiilor interioare. Aceasta presiune determina gradul de constiinta pe care il are o fiinta. Dar "a vedea" inseamna sa fii martorul necunoscutului, sa dezvalui esenta a tot ceea ce exista si sa surprinzi cu coada ochiului o sclipire a incognos­cibilului.

In aceasta stare, vederea nu aduce nici un fel de alinare. Vizionarii pot sa innebu­neasca la gândul ca existenta este un an­samblu imposibil de inteles. Superioara este intelegerea profunda, care exclude afectul, pentru ca trairile afective impiedica intele­gerea a ceea ce ai "vazut". Asadar, "vede­rea" nu este realizata cu ajutorul ochilor. Ea este aliniere: "alinierea emanatiilor utilizate in mod curent reprezinta modalitatea de a percepe lumea cotidiana, in timp ce ali­nie­rea emanatiilor, care nu sunt niciodata fo­lo­site in mod obisnuit, reprezinta vederea" (Castaneda, 1999, 72).

Exista chiar si o "voce a vederii": este un lucru misterios si inex­plicabil, care apare atunci când vizionarul este antrenat intr-o experienta de "vedere". Carlos "vede" atunci când apa sau oglin­­da ii deschid viziunea infricosatoare a unei alte lumi. Perceptia noastra este rezul­tatul miscarii punctului de asamblare, care selecteaza emanatiile interne si externe in vederea alinierii. Astfel, lumea este un univers de câmpuri energetice, alcatuit din emanatile Vulturului, iar totalitatea emana­tiilor care nu fac parte din banda umana reprezinta a doua atentie, necunoscutul, cea­lalta lume: nagualul.

Infinitatea este tot ceea ce ne incon­joara. Un nagual este gol, dar "acea goli­ciune nu reflecta lumea, ci infinitatea" (Cas­ta­neda, 2003, 91). Fiinta umana "vazu­ta" este un conglomerat de câmpuri de ener­gie tinute impreuna de cea mai misterioasa forta din univers, o forta vibratoare care leaga intre ele câmpurile de energie intr-un tot unitar. "A vedea" inseamna a glisa printre lumi. Cele doua lumi, cea a con­stiintei noastre si marea intunecata si necu­noscuta a constientizarii sunt suprapuse.

"Lasa-ti ochii in libertate; lasa-i sa fie ferestre adevarate"! (Castaneda, 1995b, 209).