Iulia Micu

Moartea si focul interior

 

Abstract: The object of the study  - Death and its place in Castaneda's system of beliefs and world organisation - is analysed by circumscribing at first a larger context (the movements which took place in the Sixties), which, the author thinks, determind the structure of such a sytem. Death has two dimensions in Castaneda's work: at one level, the common being which is devoured, consumed by the Eagle and at a second level, the being that keeps its consciousness in death, as in sorcerer's case. The initiated does not disolve but develops a form of unity and combustion which allows him to enter a priviledged conscious space.

Keywords: Carlos Castaneda, Shamanism, Death, Fire from within, Tonal, Nagual, Sorcerer, Organic/ Anorganic beeings

 

"...this incessant stubborn dying,
this living death,
that slays you, oh God,
in your rigorous handiwork,
in the roses, in the stones,
in the indomitable stars
and in the flesh that burns out,
like a bonfire lit by a song,
a dream,
a hue that hits the eye.

...and you, yourself,
perhaps have died eternities of ages out there,
without us knowing about it,
we dregs, crumbs, ashes of you;
you that still are present,
like a star faked by its very light,
an empty light without star
that reaches us,
hiding
its infinite catastrophe."

(José Gorostiza in Castaneda, 1987, 129)   

Inchizând in paginile lor secretul mistic al unui indian Yaqui, saman, cartile lui Carlos Castaneda, nu pot fi discutate in afara unor contradictii ce privesc atât statu­tul autorului antropo­log si/sau scriitor, con­si­derat un parinte al miscarii New Age, cit si privind faptul ca, devenite in cel mai scurt timp best-seller-uri vândute in peste 17 limbi, aceste carti se bucura pâna astazi de un statut incert, deoarece, desi incadrate de editori in categoria "pocket non-fiction", receptarea critica nu a incetat sa le clasifice mai mult ca fictiune decât ca realitate.

Textul de fata nu isi propune sa dezlege nici una dintre aceste dileme ci are in vedere modalitatea in care textul castanedian pri­ves­te moartea. Nu pare, astfel, deloc dificila interpretarea teoriilor castanediene despre moarte ca ecouri ale unei epoci marcate de aspiratia spre un pluralism radical, spre descen­tralizare, de o revolta romantica im­potriva diferentei ce incearca sa stearga barierele dintre individualitate si alteritate, propunând de cele mai multe ori chiar valorile alteritatii care conjugate cu explo­rarea individualitatii sa asigure motorul schimbarii in relatia fundamentala a indivi­dului cu lumea. Anii '60, supranumiti si "era Vietnam" contureaza  imaginea unei societatii americane bantuite de amenintarea mortii. "We are always almost dead in our lives- we just don't know it [...] with every breath we take, we are one step closer to the grave", noteaza Tim O'Brien subliniind fragi­litatea vietii si iminenta mortii, intr-un context ce genereaza aparitia unor meca­nisme de compensatie care iau forma nume­roaselor programe dezvoltate de organi­za­tiile protestatare. Catholic Workers, The Fellow­ship of Reconciliation (FOR), Women's International League for Peace and Freedom (WILPF), and the War Resister's League (WRL) au avut ecouri inca de timpuriu (din vremea celui de-al doilea Razboi Mon­dial) in constiinta campusurilor, inlocuite fiind, mai târziu, cu manifestari  pentru pace, antinu­cleare sau in sprijinul drepturilor civile. Methodist Student Association (MSA) a fost cel mai mare grup de studenti din SUA, grup religios de Stânga (1959) ai carui membri militau pentru drepturile cetatea­nului, pentru interdictia folosirii bombei atomice, impotriva razboiului  din Vietnam si impotriva saraciei. Miscarea Beat si primele ei manifestari din anii 50 a fost, de asemenea, un ghid spiritual important pen­tru activitatile contraculturale din anii care au urmat. Idealul democratic al comunitatii e acela al unui mic grup local in afara oricarui tip de autoritate centralizata (Farrell, 1997, 53).

 Celebrarea psihedelica a pacii si a dragostei propusa de contracultura hippie - exprimând, in acelasi timp, solidaritatea fata de celebrul acord Beatles: "All you need is love", in contraponderea violentei si mortii derulate in razboiul aflat la zeci de mile de casa - face ca tabloul natiunii americane in "era Vietnam" sa se reflecte puternic in arta si literatura. Pornind de la poemele lui Whitman, mit cultural al anilor 60, expo­nentii miscarii Beat, Ginsberg, Ferlinghetti, LeRoi Jones, Kesey, Kerouac, propun sati­ricul, mitologicul si autobiograficul ca modalitati de expresie in literatura, comple­tate mai târziu de regasirea orientalismului vazut ca un drum spre non-civilizatie. Aceasta coordonata patrunde cel mai usor in vestimentatie, apoi in universul civic: lepadarea de parinti si de familie si regasirea marii familii a celor multi si liberi (ada­mism).

Nu in ultimul rând, ceea ce propun acesti autori este sincretismul religiilor. Thimothy Leary si Richard Alpert, parintii LSD-ului, rescriu Cartea tibetana a mortilor in care viata si moartea sunt privite ca doua calatorii la fel de periculoase si dificile. Pentru cei doi, la fel ca pentru samanii si misticii tibetani din a caror meta­fizica isi deriva imaginile, trecerea prin viata presupune o permanenta batalie ce trebuie dusa cu spiritele si fortele care nu fac altceva decat sa impiedice dobândirea adevaratei iluminari a spiritului eliberat din cercul vietii si al mortii ca sursa permanenta a durerii si suferintei. Audienta mare de care s-a bucurat cartea nu se datoreaza in exclu­sivitate valentelor poetice deosebite ale scrii­turii, ci unui fenomen psiho-social mult mai complex si dra­matic, de pierdere a senti­mentului religios, manifes­tat, in spe­cial, asa cum arata Mircea Eliade, printr-un senti­ment al desacralizarii mortii. Forta scrierilor sacre orientale rezida tocmai in revalorizarea actului mortii, in solutiile ontologice oferite, in depasirea gândirii conceptuale si in utili­zarea rezultatelor concrete obtinute prin tehnicile speci­fice de interiorizare si me­di­tatie. In seria acestor scrieri, Cartea tibetana a mortilor e textul care vizeaza cel mai direct fenomenul mortii, ca aplicatie fidela a doctrinei buddhismului tantric tibetan. Conceptele definite aici - bardo-ul sau Bardo Thodol (bar = intre; do = doi), acea stare intermediara a sufletului in clipa mortii, pâna la eliberarea in una din lumile superioare, ori pâna la renasterea prin intrarea intr-o alta matrice; bardo - ca intermediere intre doi poli, doua limite, doua lumi, stare a devenirii de dupa moarte, locul dintre divin si uman, calea pe care trebuie sa o strabata toate fiintele, spatiu populat de o multitudine de reflexii mentale (divinitati sau alte personaje mai mult ori mai putin terifiante); matricea reprezentând omul, animalul ori planta ca ipostaze miniaturale ale macrocosmosului, simboluri ale lumilor in care se poate reincarna sufletul ce "alege" lumea in care sa renasca; ofranda - sacrificiu al unor elemente (om, animal, planta) cu scopul de a produce o "bresa" in macrocosm, inlesnind astfel comunicarea, restabilind echilibrul initial dintre pamânt si cer, materie si spirit, om si divinitate, dobândind "rodnicia spirituala", prin omorârea "eului" etc. - au constituit un suport in metafizica mortii pe care socie­tatea americana a dezvoltat-o in anii '60 cu consecinte indiscutabile si asupra textelor lui Carlos Castaneda.

Atunci când omul este confuz, noteaza Castaneda, gândul mortii ii tempereaza spi­ri­tul, impiedicând intreaga viata sa se prefaca intr-un haos personal. Constiinta mortii transforma timpul normal in putere magica, acceptarea ei trimite la detasare si indiferenta caci, "ce altceva poate avea un om inafara vietii si mortii lui?"(Castaneda, 1995a, 126). Intr-un univers alcatuit din câmpuri energetice ce au aspectul unor fire de lumina care radiaza de la Vulturul "inco­mensurabil, negru ca taciunele, [...] atingând infinitul" (Castaeda, 1998, 176), moartea se manifesta diferit, in functie de obiectul sau. Exista doua maniere de a o intâmpina: cea dintii apartine omului de rând, cea de-a doua il definineste pe omul cunoasterii, lupta­tor sau vrajitor.

Fiintele umane sunt conformate ca niste oua luminoase, fragile, niste conglomerate inchise de fibre-emanatii ale aceluiasi Vul­tur, ca niste cercuri concentrice de lumino­zitate galbuie. Un mic grup din aceste câmpuri se activeaza printr-un punct stralu­citor de pe suprafata oului. Când fibrele din interior le lumineaza pe cele identice din afara globului, fiinta realizeaza perceptia. Câmpurile perceptibile sunt cele prinse in punctul de ansamblare. Acesta poate fi mutat pe suprafata oului sau in afara. Schim­bându-si locul, el face posibila per­ceptia unor lumi cu totul diferite.

Cea dintâi dintre lumi e cea a tonalului, constituita din trei parti: decizia, ordonarea si actiunea. Exista un tonal al timpului si un tonal personal. Acesta din urma incepe la nastere si sfârseste la moarte, asigurând uni­ta­tea fiintei. In tonal, sfera perceptiei e sigilata, inchisa com­plet. Ea nu se deschide decât in momentul mortii. (Cas­ta­neda 1995c, 323). Tonalul personal tre­buie aparat. Orice prejudiciere a lui conduce spre moarte. Moartea fiecarui om apare ca o pata neagra in dreptul omoplatului sau stâng. Când ora mortii se apropie, pata neagra creste, apoi patrunde in deschizatura de pe oul luminos cu precizia si efectul unui pumnal. Pentru a evita spargerea oului lu­minos, solutia este deplasarea punctului de asamblare pâna in locul in care moartea nu mai poate afecta corpul energetic. (Casta­neda, 200b, 35).

Cea de-a doua lume, a nagualului, are ca obiect indescriptibilul. In nagualul cos­mic se afla stocate sentimentele, fiintele si eurile inainte ca forta vietii sa le unifice pentru a le trimite in tonal. Imediat ce forta vietii care le mentine in tonal paraseste corpul, constiintele izolate se dezintegreaza intorcându-se de unde au venit, in nagual. Pierzându-si unitatea ele se cufunda adânc si se misca independent, fara sa mai poata fi reasamblate. Fiintele inchid in centrul stra­tu­rilor de luminozitate ale oului o farâma din nagualul cosmic, iar acesta, actionând ca o forta, preseaza mereu spre in afara, sla­bind coerenta straturilor si facilitând patrun­derea mortii care va sfârsi prin a le separa complet. Pentru ca aceasta acumulare de tensiuni sa nu sfârseasca prin a sufoca si ucide fiinta, carcasa trebuie rupta exact la momentul oportun, eliberând-o. (Castaneda, 1997, 277).

Poate fi regasita aici o interesanta apro­piere de Lumea ca vointa si reprezentare a lui Schopenhauer, in viziunea caruia vointa oarba ca principiu plasmuitor sta la baza acestei lumi; energie originara care con­simte sa intre in forma, sa traiasca la un nivel inferior valorii sale, logica preluata si de Nietzsche in Nasterea tragediei prin imaginea universului ca epifanie estetica a dionisiacului. Aceasta energie este caracterizata prin doza de artizanal pe care o contine. Fie­care fiinta umana nu e decat o ipostazierea acestei plasmuiri. Ne­pu­tând trai in perimetrul limitei, ea actua­lizeaza un anumit destin: acela de a distruge forma. E o lupta continua a energiei cu limi­ta formei. Singurul capabil sa gestioneze energia pentru a o pastra in  forma este, crede Schopenhauer, intelectul rece, ratiu­nea, apolinicul nietzschean, in timp ce toate manifestarile estetice o fac sa debordeze, aducându-i, inevitabil, moartea.  

Fiintele care mor, subliniaza textul lui Castaneda, sunt devorate de Vultur. Ele "zboara spre ciocul Vulturului, ca un flux neincetat de licurici, sa-si intâlneasca proprietarul, ratiunea lor de a fi. Vulturul desface aceste mici flame, le aplatizeaza, asa cum desface un tabacar pielea, si apoi le consuma, deoarece constiinta e hrana Vultu­rului" (Castaneda, 1998, 177).

Fiecare fiinta dispune de puterea alegerii: fie de a muri si a fi consumta, fie de a pastra flama constiintei, de a cauta deschiderea spre libertate si de a trece prin ea. Acesta este cadoul Vulturului pentru a perpetua constiinta. Nagualul ghideaza fiintele vii spre deschidere: "indiferent ca este sub forma unei fiinte umane, a unui animal, planta, sau orice altceva care traieste, Nagualul, prin virtutea dualitatii sale, este blestemat sa caute acel pasaj ascuns" (Castaneda, 1998, 177). Daca un om neexperimentat se intâlneste fata in fata cu nagualul uman - conducatorul echipei de samani creat de Vultur ca o fiinta dubla careia i-a fost dezvaluita regula de pastrare a constiintei (Castaneda, 1998, 177) - socul il va ucide.

"Cu corpul perceput ca obiect, omul abordeaza cunoscutul, iar cu corpul ca ou luminos el cerceteaza necunoscutul; de aceea gama posibilitatilor omenesti este inepuizabila" (Castaneda, 1999, 83). Dupa moarte, constiinta poate intra pentru o clipa in cea de-a treia atentie, chiar inainte de a fi devorata de Vultur. Fâsia de emanatii din interiorul coconului, intr-un anume moment al dezvoltarii vrajitorului, ajunge extrem de stralucitoare, direct proportional cu modul in care persoana acumuleaza experienta. Stralucirea e uneori atât de puternica incât devine incandescenta, aprinzându-se in contact cu emanatiile exterioare. (Castane­da, 1999, 83).

Aceasta stralucire tine de domeniul celei de-a treia atentii, respectiv de focul interior. Exista trei tipuri de atentie: cea dintâi tine de constiinta tonalului, de vedere, de lumina de pe suprafata coconului; cea de-a doua de necunoscut, de arta visatului, de emanatiile nefolosite din interiorul coco­nului, iar cea de-a treia este cea de pe tarâmul daruit de Vultur. Aici, stralucirea aurei e transformata in foc interior, ea nu actualizeaza doar o singura banda, ci toate emanatiile Vulturului din coconul uman. (Castaneda, 1999, 83- 86). Constiinta se manifesta ca o tensiune permanenta exerci­tata de emanatii asupra coconului. Presiunea opreste miscarea emanatiilor din interior care ameninta carapacea coconului si il impinge spre moarte, dând nastere celui dintâi act de constientizare. Constiinta tine moartea pe loc. "Viu" devine sinonim cu a avea constiinta treaza. "Viata se masoara dupa intensitatea, ascutimea si durata capa­citatii de constientizare" (Castaneda, 2003, 144). Moartea reprezinta tocmai pierderea acestei capacitati. Pentru omul obisnuit incheierea constientizarilor coincide cu sfâr­situl organismului.

Fiintele organice, exceptând omul, lupta sa calmeze emanatiile interne, pentru a le armoniza cu cele externe. Oamenii tem­pe­reaza miscarea propriilor emanatii, igno­rând impulsurile trimise de emanatiile in stare libera. Rezultatul ignorarii lor este o stare unica, cunoscuta drept ratiune. Tem­perând agitatia, ratiunea intareste cochilia energetica a individului,  facând-o prin aceasta si mai fragila. "Atunci când cunoas­terea devine o treaba inspaimântatoare, omul isi da sama ca si moartea este un partener de neinlocuit, care sta lânga el pe rogojina." (Castaneda, 1995a, 194). Nu moartea trebuie ucisa, in acceptiunea literala a cuvântului, ci numai frica de ea. Orice ritual de initiere cunoaste acest lucru. "Realitatea mortii este recunos­cuta in toata grozavia si iminenta ei, insa experienta ritualistica - dublata de o medita­tie coerenta - ii dezvaluie limitele, insondabile pe alta cale, fiind convertita benefic in planul spiritualitatii" (Eliade, 1993, 6).

Prima intâlnire a lui Carlos cu moartea, in posutra sa de initiat, se deruleaza pe drumul ce coboara de la Los Vidos spre sud, pe timp de noapte si in tacere, intr-un contact vizual indirect. Moartea i se va arata ca doua puncte de lumina aparând si dispa­rând succesiv reflectate in oglinda retrovi­zoare a masinii. "Astea sunt luminile din capul mortii, ii explica Don Juan, moartea si le pune in cap ca pe o palarie si porneste in galop. Acelea sunt luminile mortii in galop, care se apropie de noi, venind din ce in ce mai aproape. [...] Nu. Moartea nu se opreste niciodata. Uneori stinge luminile, asta-i tot" (Castaneda, 1995a, 64-66).

Raportat la omul simplu, luptatorul - departe de "meschinaria afurisita a oame­nilor ce-si traiesc viata ca si cum moartea nu i-ar atinge niciodata" (Castaneda, 1995b, 59) - se gaseste in permanenta confruntare cu anihilarea iminenta. Ea este motorul principal in nucleul fiecarei granule de cunoastere ajunsa putere. " in vis sau in starea de veghe, noteaza Mircea Eliade, este simptomul decisiv al vocatiei samanice, spontane sau voluntare, caci a avea legaturi cu sufletele mortilor inseamna intr-un anumit sens a fi tu insuti mort. De aceea, in toata America de Sud, samanul trebuie sa moara pentru ca sa intâlneasca sufletele samanilor si sa fie instruit de acestea, caci mortii stiu totul. [...] moartea poate fi sugerata si de alte situatii, oboseala extre­ma, torturi, post biciuiri, narco­tice (in special tutun)" (Eliade, 1997, 92).

Stiind ca moartea il vâneaza, neacor­dându-i timp sa se ataseze de nimic, lupta­torul castanedian nu se arata interesat de a o tine la distanta, nu o preface in obsesie, ci o priveste cu indiferenta si detasare. O respecta, dar nu i se abandoneaza, opunân­du-i puterea deciziilor sale. Constiinta mor­tii, puterea si deciziile tin de organizarea strategica a vietii unui luptator. "Cunoas­terea mortii sale il ghideaza si il face sa fie detasat si cu patimi potolite; puterea deci­ziilor sale finale il face capabil sa aleaga fara regrete, iar ceea ce alege este intot­deauna cel mai bun lucru din punct de vedere strategic; si astfel el realizeaza tot ce are de facut cu savoare si cu eficienta patimase. Când un om se poarta in felul acesta, se poate spune pe drept cuvânt ca este un luptator si ca a obtinut rabdarea! [...] Când luptatorul a obtinut rabdarea, se afla in drum spre vointa. Stie cum sa astepte. Moartea sta cu el pe rogojina, sunt prieteni. Moartea il sfatuieste, in moduri misterioase, cum sa aleaga, cum sa traiasca strategic. Si luptatorul asteapta!" (Castaneda, 1995a, 197). Privind viata ca pe un exercitiu de strategie, vrajitorul nu-i cauta sensul. El isi canalizeaza fortele in exclusivitate pe lupta, pe fiecare lupta ca fiind cea de pe urma, prilej de a lasa spiritul sa zboare liber.

Nu trebuie ca moartea sa fie vazuta, prezenta i se intuieste usor. Ca vesnic insoti­tor si "singurul sfetnic inteligent" (Castane­da, 1995b, 58), ea sta pe bolovan si priveste  provocând fiori pe sirea spinarii. "Moartea e insotitorul nostru etern, a spus don Juan cu un aer foarte serios. Se afla intotdeauna la stânga noastra, la o lungime de brat. Ea te privea când urmareai soimul alb; ti-a soptit la ureche si i-ai simtit fiorul, asa cum l-ai simtit si astazi. Ea te-a urmarit intotdeauna. O va face pana in ziua in care te va atinge" (Castaneda, 1995b, 57).

Orice luptator are locul sau unde va muri, locul unde va dansa in fata mortii sale, ultimul dans. Miscarile sunt dobândite evolutiv, fiecare in timpul unei lupte a puterii. Fata­litatea mortii e, insa, irevocabila. Nici un luptator nu poate modifica ora mortis. Isi poate folosi, in schimb, impecabilitatea pentru amânarea ei. "Un luptator este doar un om. Un om umil. El nu poate schimba planurile mortii sale. Dar spiritul lui impe­cabil, care a adunat putere in urma unor uluitoare greutati, poate retine singur moar­tea o clipa, o clipa destul de lunga pentru a-l lasa sa se bucure pentru ultima data de puterea sa personala. Putem spune ca acesta este un gest pe care moartea il are pentru cei care au un spirit impecabil" (Castaneda, 1995b, 205).

 Luptatorul are datoria fundamentala de a schimba lumea. O provocare ce necesita concentrarea atentiei in absenta oricaror remuscari, timiditati, tristeti sau griji, intr-un cuvânt: actiune. Tehnicile de stergere a istoriei personale - pierderea importantei de sine, asumarea responsabilitatii, folosirea mortii ca sfatuitor - ii acorda aceasta putere. Luptatorul se vede obligat sa-si evalueze fiecare actiune, sa o considere ultima, ate­nuân­du-si frica si punându-si toate eforturile in slujba ei. Angajând actiunea, lumea poate fi oprita prin not-doing si restaurata apoi. Luptatorul este omul celei de-a doua atentii. Ea reprezinta arena in care acesta se pregateste pentru a ajunge la cea de-a treia atentie.

Vrajitorii sunt acei luptatori care pot sa vada. Scopul lor este acela de a atinge o stare de constiinta totala pentru a exploata toate posibilitatile de perceptie aflate la dispozitia omului. Aceasta stare implica si un mod alternativ de a muri (Castaneda, 2000b, 16). Ideea de moarte are o impor­tanta colosala in viata vrajitorilor. Tocmai cunoasterea sfârsitului iminent ofera cumpa­tare. Ideea de moarte e singura care le da curaj, ii determina sa fie sireti si neindu­ple­cati, pierzând sentimentul importantei de sine (Castaneda, 2000b, 116). 

Samanii folosesc deliberat nagualul si tonalul. Viziunea tonalului este utilizata ca unealta pentru calatoria in necunoscut, in nagual. Calatoria aceasta seamana cu moar­tea. In timpul trecerii in "lumea cealalta", manunchiul de sentimente ce reprezinta personalitate vrajitorului se dezinte­greaza fara a-si pierde unitatea, conservând posibi­litatea de a se reasambla. Deschizându-si oul luminos pentru a plonja in nagual, vrajitorii isi pot reansambla manunchiul de sentimente oriunde altundeva. Ei pot astfel zbura pe aripile perceptiei spre alte senziti­vitati (pozitii ale punctului de asamblare) cum ar fi cea a coiotului, a greierelui sau in alte lumi (Castaneda, 1995c, 324). Punctele lor de asamblare se pot fixa pe oricare dintre cele sapte lumi. Ei devin vizionari. "Sa asamblezi alte lumi nu tine de exercitiu, ci de intentie [...] Si nu consta intr-un exercitiu de a iesi din acele lumi, ca si când ai fi tras de o banda elastica. Un vizionar trebuie sa fie indraznet. De indata ce spargi bariera perceptiei, nu este necesar sa te intorci in acelasi loc in lume" (Castaneda, 1999, 310).

Vointa constituie un centru de asam­blare. Prin intermedul ei nagualul poate fi reflectat, insa niciodata explicat. Celalalt centru de asamblare, ratiunea, functioneaza asemeni unei oglinzi ce reflecta ceva aflat dincolo de ea. Vrajitorii trebuie sa isi pastreze, cu orice pret, firele luminoase unite. Solutia este visatul care intareste straturile si leaga impreuna cele doua atentii astfel incit centrul luminozitatii sa nu mai impinga in afara. (Castaneda, 1997, 281).

Puterea de a profita de darul Vulturului si de a pastra constiinta in timpul mortii ii caracterizeaza pe vrajitori. In momentul trecerii dincolo, in cea de-a treia atentie, corpul lor se umple de cunoastere, fiecare celula devine constienta atât de ea insasi cât si de intregul din care face parte.

Oul luminos - câmp de energie - simte amenintarea mortii ori de câte ori traver­seaza hotarele cunoscutului. Un exemplu in acest sens este oferit de intâlnirile cu aliatul, spaima confruntarii putând ucide. Melan­colia provocata de asemenea intâm­plari poate fi atât de intensa incât sa conduca la moarte. Pentru a scapa de melan­colie, ea trebuie luata in râs. (Castaneda, 1999, 117).

Din marea calatorie in lumea inferioara nu toti samanii se intorc, observa Delaby. La fiecare sedinta, spectatorilor le este frica sa nu le moara samanul retinut prizonier de spiritele subterane si fac sa tâsneasca scântei lânga samanul prabusit pentru ca spiritul sau sa distinga in obscuritate drumul de intoar­cere (Delaby, 2002, 17).

Vulturul exercita o presiune letala con­stanta asupra tuturor fiintelor vii, mani­fes­tata sub forma unui "rasturnator" (the tumbler), un sir continuu de bule de ener­gie. "Forta de rostogolire" loveste neincetat intr-o scobitura pe care o are omul la nivelul buricului. Micile sparturi din cocon se regenereaza, insa daca fisura se intinde pe toata lungimea coconului ii provoaca moar­tea. Când punctul de asamblare se depla­seaza involuntar, forta de rostogolire sparge coconul. "Suntem fragili. Când rasturnatoul ne loveste fara incetare, moartea survine prin acel gol. Moartea este forta de rosto­golire. Cind gaseste un punct slab in golul unei fiinte luminoase, o fisureaza imediat si o face sa se prabuseasca" (Castaneda, 1999, 244).

Moartea prezinta totusi o "optiune as­cun­sa rezervata exclusiv vrajitorilor" (Cas­ta­neda, 2003, 226). Moartea vrajitorului nu dezintegreaza, ci unifica. Atunci când atinge unitatea fiintei, samanul intra intr-o com­bus­tie spontana prin care patrunde in "ma­rea intunecata a constien­tizarii" (Castaneda, R 2003, 226). Aceasta ardere pune capat hegemoniei partilor individuale din orga­nism, constientizându-le ca pe o singura unitate. Pentru vrajitori, moartea reprezinta un act de unificare ce solicita fiecare strop de energie pe care il pot pune in joc. In urma ar­derii cu focul interior, nu ramâne "nici un cadavru, nu exista putreziciune. Corpurile vrajitorilor, in ansamblul lor, au fost transformate in energie, energie care poseda o constiinta complet nefragmentata.

Granitele organismului, distruse de moarte in cazul oamenilor obisnuiti, ramân intacte in cazul vrajitorilor, desi acestia nu mai sunt vizibili pentru ochiul liber. "Atunci când aleg optiunea ascunsa a mortii, vraji­torii se transforma in fiinte netrupesti, extrem de specializate si rapide, fiinte capa­bile de manevre de perceptie incredibile" (Castaneda, 2003, 227). Ei pornesc in calatoria finala, iar infinitatea devine dome­niul lor de actiune. Ei inving moartea iar aceasta, recunoscându-se infrânta, ii lasa liberi. Constienti de moartea lor, vrajitorii isi folosesc impecabilitate ca un bilet spre constiinta universala. (Castaneda, 2000b, 281). Desi pare asa, moartea nu este un dus­man. Nu ea este cea care distruge. "E singurul dusman nedemn de luat in seama." Viata este maniera mortii de a ne pune la incercare, este arena in care se infrunta doi luptatori: omul si moartea. (Castaneda, 2000b, 118). 

Teoria relativitatii a lui Einstein ce defi­neste spatiul si timpul ca alcatuind un continuum cvadridimensional, principiul ne­de­ter­minarii lansat in 1927 de W. Heisen­berg, logica trivalenta a tertului inclus, numeroasele analize intreprinse cu privire la relatia dintre rational si irational din pers­pec­tiva cunoasterii contemporane, toate acestea au favorizat, catre anii 60, cerce­tarile cu privire la starile alterate ale constiintei. Mult utilizate de miscarea "hippie", drogurile au patruns si in atentia unor cercetatori nonconformisti, precum A. Watts si S. Grof (care a dedicat 17 ani din viata sa studiului efectelor LSD, (indeosebi LSD 25) ca declan­satori in schimbarea starii de con­stiinta, alaturi de anumite specii de plante (preponderent ciuperci), batai ritmice, tehnici de respiratie, dansuri rituale, izolare senzoriala, tehnici de meditatie cu actiune similara. A patra stare de constiinta acumuleaza noi argumente sub pavilionul psihologiei transpersonale. Re­pro­sându-i cunoasterii occidentale ca se lasa confiscata doar de studierea starii de veghe, curentul transpersonal, inseriindu-se pe un continuum fizico-bio-psiho-cosmic, isi pro­pu­ne sa exploreze o forma de constiinta largita, mai putin uzuala, dar cu un imens potential curativ  si  transformator  -  cea de supraconstiinta. Aceasta traire nemijlocita a realitatii, dizolvând orice granita dintre eu-lume, interior-exterior; relativ-absolut, exis­ten­ta-nonexistenta, materie, energie si con­stiinta, viziteaza si omul obisnuit in diverse situatii: la nastere, moarte, exces de sufe­rinta, deprivare senzoriala, salt de la inal­time, experiente paroxistice, zbor in spatiul cosmic etc. (Manzat, 2002, 59). Textele lui Castaneda ar putea fi acuzate de a se constitui in ecouri ale curentului psihologic transpersonal. Scrieri antropologice sau pur si simplu  beleristicp, cartile acestea câstiga prin faptul ca, voluntar sau nu, mai mult sau mai putin explicit, reusesc sa inchida in paginile lor mentalitatea unei epoci.