Anarhetipul

Dezbatere pe marginea unui concept

Participa: Stefan Borbély, Corin Braga, Ruxandra Cesereanu, Sanda Cordos, Anca Hatiegan, Marius Jucan, Ovidiu Mircean, Mircea Muthu, Doru Pop si Mihaela Ursa

Mircea Muthu: Cred ca anarhetipul este un concept important pentru Corin. in cele Zece studii de arhetipologie apareau niste elemente - unele le-ai si amintit in textul tau - care anuntau aproximarea câtorva concepte, intre care acesta, de anarhetip, ce vertebreaza propunerea aceasta de discutie. Citita cu creionul in mâna, prezentarea este incitanta si ridica mai multe semne de intrebare. Din punctul meu de vedere, asa, ca o deschidere, daca vreti, atunci când studiezi un segment cultural (in ordine temporala), intotdeauna am observat ca exista o viata pulsatorie a culturii si a meditatiei, a discursului despre discurs, si ca aceasta existenta pulsatorie este legata de doua procese: este vorba de o centrare si pe urma de o descentrare. Exista, intre aceste doua procese, starea de status quo care este alexandrinismul cultural si care rafineaza tot ceea ce s-a facut. Nu stiu daca nu ne aflam acum intr-o asemenea faza de descentrare, un pic prelungita, dupa parerea mea, si datorita discutiilor destul de numeroase despre postmodernism.

Cred ca un asemenea concept, cel de anarhetip, poate sta in picioare daca este circumscris din punct de vedere ontologic. Sa dau un exemplu: toata existenta noastra diurna este o existenta stereotipizata si ea se reflecta de pilda in structura unei categorii literare cum este personajul. Acesta este stratul fara de care nu exista personaj, deci nu portretul, nu alte lucruri, ci acest traseu stereotipizat. Or, aceasta tine de ontos. in momentul in care s-ar putea circumscrie si din acest unghi, cred ca anarhetipul ar avea sanse sa fie impus. Prin urmare, pentru a da sanse conceptului, eu vad necesare, pe de o parte, delimitarea acestei faze, de deconstructie, de descentralizare ori descentrare si, pe de alta parte, un efort de circumscriere a ei din punct de vedere ontologic.

Corin Braga: Dati-mi voie sa insist asupra unei intrebari ridicate de dumneavoasta: in textul despre anarhetip leg acest concept de cel de personalitate multipla, care mi se pare un model uman tot mai recurent in perioada actuala (desigur nu in sens psihiatric, ci in sens cultural, asa cum se vorbeste de politropism si de polichronie). Dincolo de aceste consideratii socio-psihologice, credeti ca anarhetipul ar necesita o definitie si mai filosofica, cu o aplecare spre ontologie si mai puternica?...

Mircea Muthu: Da, la asta ma gândesc intr-adevar, la o circumscriere mai puternica din unghi evident filosofic, pentru ca in momentul in care vorbim despre personalitate multipla.

Corin Braga: Sau subiect multiplu.

Mircea Muthu: .eu cred ca nu este precizata sintagma multiplu. Desi se vorbeste si despre personalitate multipla, nu cred ca este o proptea suficienta, poate trebuie sapat mai adânc.

Corin Braga: Acum, daca ar fi sa continuu aceasta discutie, trebuie sa marturisesc ca eu am avut o problema in a pune anarhetipul in termeni ontologici, in sensul in care o explicatie ontologica face parte tot dintr-un mare scenariu explicativ de tip arhetipal, oricum am lua-o. Nu mi-am propus sa intru foarte adânc intr-o conceptualizare metafizica, deoarece aceasta ar face din anarhetip un arhetip in sensul de Idee platoniciana rasturnata. Or Ideea lui Platon sau oricare alt concept metafizic "tare", care explica realitatea la modul global, mi se parea ca face parte dintr-o explicatie de tip arhetipal. Problema mea este asadar: putem da o definitie ontologica a unui concept care, prin natura lui, este destul de reticent la ideea ca este posibila o explicatie mare a ontologicului, o explicatie cu ,,E'' mare.

Mircea Muthu: Se poate incerca acest lucru, se poate incerca din mai multe unghiuri, de pilda, prin reluarea distinctiei dintre stiinta si arta. Lukacs spunea ca arta se caracterizeaza prin caracterul antropomorfizat al existentei, iar stiinta, dimpotriva, prin caracterul dezantropomorfizat. Or, acum, in epoca actuala, lucrurile par sa se fi schimbat, in sensul ca stiinta nu mai descopera ci dimpotriva poate sa creeze, dupa cum arta nu numai creeaza dar poate sa anunte descoperirea unui motiv sau a unui lucru. in momentul acesta relatia dintre anthropos si dezantropomorfizare se pune cu totul altfel decât acum, sa zicem, un secol. Pe baza unei asemenea relatii in termeni substituibili se poate incerca o aproximare ontologica a conceptului de anarhetip, nu neaparat in grila metafizica.

Ovidiu Mircean: Probabil ca strategia de prezentare a acestui termen este obligata sa fie modernista, oricât de postmodern ar fi termenul in sine. Cred ca ceea ce spune domnul profesor este absolut motivat: atunci când dai o definitie pentru un grup de oameni, cum suntem cei care ne adunam aici, care avem preocupari destul de diversificate, trebuie sa gasesti conceptului o baza, un temei comun, care sa fie fundamentat in ultima instanta ontologic, de la care pornind sa isi poata asuma fiecare diferite ramificatii personale. Daca ramânem sa pasam conceptul in zona unei ontologii "slabe", atunci el isi pierde gradul de inovatie pe care il are, deoarece ramâne un simplu concept postmodern intre altele, integrabil si asimilabil celorlalte. Horea Poenar pomenea data trecuta de termenii lui Derrida, de radacina si rizomi, intre care in ultima instanta ar putea fi plasat si cel de anarhetip. Or daca el este cu adevarat inovator, atunci trebuie cercetat acest temei inovator in chiar radacinile profunde de la care porneste.

Sanda Cordos: Prima observatie, ca sa ramân oarecum in continuitate cu ce s-a spus, e una pe care in termeni asemanatori am facut-o si data trecuta. in modernism, spui tu, exista un subiect inca centrat, in vreme ce in postmodernism avem de-a face cu un subiect multiplu lipsit de centru. Ori eu cred ca in modernism deja, in toata cultura de dupa 1850, la Rimbaud, la Dostoievski, la Nietzsche, in avangarda, avem deja forme ale subiectului descentrat, ale subiectului multiplu. Trecând printr-o ideologie pe care mediile artistice o preiau prin Freud, cu tot ce inseamna psihicul uman atât de descentrat, apare in discursurile literare moderne ideea unui subiect care nu se mai poate controla pe sine, abisal ca la Dostoievski, cu o mie de oameni ca la Apollinaire. Tu faci in textul tau o trimitere la trei gânditori, la Jung, la Blaga si la Eliade, luând teoriile lor ca fiind reprezentative pentru ideea de centrare, nu numai a subiectului, pentru un tip de doctrina care presupune pastrarea centrului. Eu cred ca gânditori ca Jung, Eliade si Blaga sunt atipici pentru modernism, de unde si sensul militant din scrierile lui Jung, din scrierile lui Eliade, pentru revenirea la centru, pentru reconsiderarea subiectului in relatia cu Dumnezeu, in relatia cu sine, in relatia cu arhetipul care poate centra. Deci acestia sunt gânditori care vin si isi pronunta teoria intr-un moment de criza, in care deja lumea, eul, subiectul se farâmitase, si eu cred ca ei merg in contra curentului, a curentului de gândire dominant.

Corin Braga: Te intrerup putin. Faceam distinctia intre un modernism arhetipal si un postmodernism anarhetipic intr-un sens mai nuantat. Impresia mea este ca procesul spulberarii subiectului unic a inceput intr-adevar in modernitate, odata cu Rimbaud, cu Dostoievski si cu toti ceilalti. Aceasta sciziune interioara a inceput sa fie experimentata, la modul spontan, de catre omul modern. insa acesta recepta situatia ca pe o criza ce trebuie evitata, ca pe o ruptura ce trebuie inchisa. La nivelul teoriei, al conceptiei despre lume, despre ce trebuie sa fie omul, la nivelul idealului antropologic, cred ca modernitatea a ramas mai departe obsedata de modelul omului centrat. Acest model uman constituia un fel de colac de salvare pentru o societate si niste personalitati care se simteau periclitate, amenintate de dezagregare. Ceea ce face postmodernismul nu este sa inaugureze acest proces, inceput intr-adevar in modernitate, ci sa rastoarne perspectiva asupra idealului antroplogic. Spre deosebire de modernitate, lumea actuala pare sa fi asumat cu mai multa detasare procesul pulverizarii subiectului unic. Ea pare sa accepte mult mai usor, chiar sa impuna ca ideal, modelul subiectului multiplu. Asadar ceea ce aduce nou postmodernismul nu e fenomenul in sine, amorsat in modernitate, ci acceptarea lui senina, necrispata.

Sanda Cordos: Eu, când separ modernismul si postmodernismul, ca sa ramânem la acest nivel al discutiei, constat ca o constiinta a multiplicitatii, a fragmentaritatii, a alteritatii duse pâna intr-un plan extrem al fiintei umane, exista si in modernism si in postmodernism. in modernism ea e asociata cu o constiinta convulsiva, care traieste angoasat aceasta farâmitare, in postmodernism apare tendinta omului de a se impaca cu aceasta farâmitare. Vattimo mi se pare emblematic in acest sens, el vorbeste despre o ontologie a declinului, dar care nu trebuie traita traumatic: trebuie sa ne impacam cu aceasta lume fara Dumnezeu, in care nu mai putem sa fim decât fiinte scindate, dar trebuie sa ne gospodarim scindarea aceasta. As spune ca e o schimbare de atitudine fata de propria interioritate, fragmentaritate, sursa de suferinta pentru modernist, administrata pragmatic de postmodernistul care cauta solutii pentru propriile fracturi. Oricum, ideea era ca, poate, ca ar trebui mai multa atentie la distinctia aceasta, pentru a vedea momentul in care apare subiectul multiplu. Eu cred ca apare mult mai devreme decit in postmodernism.

Stefan Borbely: As avea si eu o distinctie de facut aici. Fragmentarismul modern nu este acelasi lucru cu fragmentarismul postmodern. Fragmentarismul modern este o functie derivata din intuitie. Toata ideea porneste de la faptul ca intuitia, prin fluxul mental sau psihic fragmentar prin care ea se releva, garanteaza autenticitatea nemijlocita, totalizatoare a perceptiei. Modernismul mai spune ca in momentul in care eu elaborez un discurs sistemic, un suprasens ordonator, pus deasupra intuitiei, eu alterez aceasta inocenta autentica a perceptiei totalizatoare prime si imi construiesc o anumita identitate intelectuala sau textuala, retorica secundara. Dimpotriva, fragmentarismul postmodern este post-sistemic si portantul lui nu mai este intuitia, ci deconstructia rationala, ludica a sistemicului.

Sanda Cordos: Bun, asta e foarte interesant si duce mai departe discutia, o duce mai departe si in termeni mai coerenti.

Stefan Borbely: Nu e acelasi lucru.

Doru Pop: Eu as vrea sa te intreb, Sanda, daca tot ai mentionat numele "sacru" al lui Freud, in ce masura "psihanaliza descopera un eu divizat"? Ai spus ca si la Freud gasim un eu divizat... ori tocmai deosebirea intre psihanaliza freudiana si "psihanalizele" postmoderne (Byon si altii) se bazeaza pe o schimbare radicala de paradigma. Paradigma acceptata in modernitate, cu anumite exceptii, presupunea existenta primara a unui eu, a unui subiect central, a unui subiect unitar. Anul trecut a aparut o carte foarte interesanta a lui Steven Pinker (The Blank Slate. Modern Denial of Human Nature) care a stârnit un scandal imens. Cartea pune in discutie tot conceptul de "tabula rasa" in dezvoltarea subiectului, asa cum il inteleg psihologiile moderne. Adica exista conceptia conform careia din momentul când ne nastem, ca subiecti autonomi, asupra noastra se exercita influente de natura sociala, educativa, psihica, si ne formam pe o linie progresiva. Ori, spune Pinker, paradigma este falsa, pentru ca ne nastem cu niste preconditionari inexplicabile.

in corelarea cu inexplicabilul gasesc eu frumusetea conceptului de anarhetip, care se integreaza in aceasta discutie postmoderna nu despre irational (concept modernist), ci despre inexplicabil. De exemplu, ultimii doi laureati ai premiului Nobel, pentru economie, au fost doi americani, care au demonstrat inexplicabilul in sistemele economice, faptul ca structurile capitalismului (piata, banii, cererea si oferta), despre care se credea ca sunt intemeiate pe logica si pe ratiune, sunt puse in miscare de cu totul alte scheme decât cele ale explicabilului. Paradigma moderna se bazeaza tocmai pe explicabil; psihanaliza freudiana se bazeaza prin excelenta pe explicabil. Fiind explicabil, chiar daca e regasit in fragmente, subiectul devine unitar in hermeneutica, in interpretare. Anarhetipul lui Corin tocmai asta isi propune, sa conceptualizeze inexplicabilul. Nu inefabilul, nu irationalul, ci inexplicabilul. Mai târziu o sa il si critic pe Corin.

Mihaela Ursa: Si eu vreau sa amintesc un lucru care, daca imi amintesc bine, este precizat in text, insa in alti termeni, prea greu vizibili, si anume ca modernismul târziu si postmodernismul timpuriu ofera fiecare o solutie la criza, dar solutia lor este nominalista. impacarea lor cu criza dez-ontologizarii, a descentrarilor de toate felurile sta sub semnul nominalismului si presupune inca o nostalgie, nutrita cu oricâta luciditate, dupa sens si dupa monocentrism. Or senzatia mea este ca, propunând anarhetipul, Corin merge mai departe, cautând o solutie dincolo de acest prag nominalist, in care rezolvarea crizei destructurarii lumii si a omului care o locuieste nu mai pastreaza nici un fel de nostalgii. Problema mea si limitele intelegerii mele apar in momentul in care, din cite precizeaza Corin, sub-hermeneutica pe care o propune nu intra in nici un soi de explicatie ontologica, indiferent la ce formula sau definire a ontologiei am recurge, oricit de "slaba" ar fi aceasta. Stiu ca eu sint o structura conservatoare si, prin urmare, "blocata" prin optiune proprie in anumite tipare, dar cred chiar dincolo de datele mele personale ca, fara sa fie un nou scenariu explicativ, conceptia despre anarhetip tot dinspre ontologie porneste si tot in ontologie va reusi sa mute ceva fundamental la un moment dat. Pe de alta parte, ma asociez lui Ovidiu, care amintea la inceput ceea ce, dupa mine, este marele paradox al anarhetipului: acesta, fiind un concept care descrie postmodernitatea si, prin urmare, neaga multe dintre concluziile rationalitatii care ghideaza discursul stiintific, ar trebui pe de o parte sa beneficieze de un tratament de tip modernist, adica sa fie conceptualizat si limpezit dupa legi discursive moderniste. Or, asta devine imposibil pentru ca ii neaga identitatea, functionalitatea, deci il mistifica, tocmai fiindca tu, Corin, il teoretizezi in.primul rând ca pe o lege de constructie. Deci s-ar putea ca fie conceptualizarea, fie functionalitatea termenului sa trebuiasca sacrificate (personal as opta pentru sacrificarea primeia, incercind sa pledez astfel pentru statutul auto-constructiv al continutului termenului). Nu stiu cum vei face pina la urma, dar ma gândesc ca ar fi binevenita precizarea asta, si anume ca propunerea ta nu reprezinta o alta propunere nominalista, ci depaseste acest moment.

Corin Braga: Impresia mea este ca anarhetipul creeaza un fel de cerc vicios, nu in sens peiorativ, ci in sensul unei perplexitati constructive. Este intr-un fel celebrul paradox al mincinosului: nu poti sa definesti in termeni tari, explicativi, un concept care, el, proclama ca nu exista termeni tari, explicativi. E o situatie din care eu nu am gasit iesire. Caut, chiar va rog sa cautam impreuna .

Mircea Muthu: Prin urmare, paradoxul consta in aceea ca noi intelegem conceptual o arta care nu apeleaza la facultatile noastre intelectuale, ci la participarea noastra senzoriala si fantasmatica. Spui asa, te citez: "poate ca exista totusi si o cale de compromis, aceea ca analistul sa ia drept obiect cutare imagine fantasmatica recurenta intr-o cultura sau alta, si sa-i urmareasca ramificatiile pe cât mai multe din liniile de asociatii simbolice". Asta ar fi o proiectie, o solutie. Dar nu e suficient, cum spunea Mihaela. Acesta e un nod gordian care trebuie taiat. Apelezi de pilda la niste referinte pe care e bine sa le explici: Bion, EmotionalBodyProcess sunt intr-adevar niste termeni care pot servi ca repere metodologice. Dar Mihaela are dreptate, este intr-adevar o dilema din care nu poti iesi.Dar iesi!

Mihaela Ursa: Eu cred ca o cale de iesire ar fi intr-o noua formula de ontologie slaba, intr-o formula, intr-o descriere epistemologica si filosofica, pornite tocmai de la fragmentar, care teoretizeaza fragmentarul. Sunt o multime de puncte de plecare, dar sigur ca, in momentul in care refuzi sau spui ca nu poti sa impaci anarhetipul cu nici o "explicatie" ontologica, nici unul din exemplele astea nu functioneaza.

Marius Jucan: in stadiul in care exista acum acest concept, anarhetipul, in felul in care a fost dezvoltat, il vad in situatia unui mic copil, a unui nou-nascut, care, pentru a urma metafora, refuza sânul, nu doreste sa preia sursa traditionala pentru a se hrani, creste, deoarece pare sa se decida brusc pentru o alimentatie "artificiala", reamintindu-ne parca ca s-a nascut pentru experiment. Rezistenta la definitie e una din atractiile anarhetipului, ceea care solicita cai de cautare neconformiste. O rezistenta care va trebui invinsa de abordarea cea mai convingatoare. imi este clar ca anarhetipul nu vrea sa urmeze siajul conceptualizarii rapide, retetele, solutiile prefabricate. Pe de alta parte, e inevitabil sa nu tina seama de ele, pentru a nu le imita, dintr-o memorie, sa zic, prea incapatoare. incerc sa-mi explic respectiva rezistenta, - nu stiu ce explicatie are Corin - plecând de la faptul ca la inceput s-a invocat un praxis, si nu oricare, un praxis al operei literare. intr-un sens, anarhetipul se aseamana, in felul in care il vad, cu libertatea creatiei literare de a evita conceptualizarea. Mai mult, sansele de aplicabilitate ale anarhetiupului se imbogatesc sensibil, daca il lasam sa ramâna in aria sa naturala, conflictuala, exploziva. Altfel, nu e decât un artefact literar. in locul unor definitii conceptuale tari, as vedea niste resurse explicative, flexibile, fara ambitii.

Ma reintorc la praxis. Anarhetipul mi se pare interesant din unghiul unei continuari a explorarii praxisului, de data aceasta ne-literar, a explorarii surselor fictiunilor, fictionalizarilor ne-literare. Si sunt destule. Anarhetipul poate si trebuie incurajat sa devina si mai rezistent, ceea ce spunea Mihaela, cu alte cuvinte, sa incercam sa iesim dintr-o posibila fundatura. Eu as vedea o posibila aplicare a anarhetipului, asteptând desigur explicatii ulterioare, care vor acoperi probabil multe puncte albe, ducând spre ceea ce as numi praxisul cotidianitatii. Cotidianitatea imi pare a fi un teritoriu reglat de consens, habitudini tari, care are insa destul spatiu pentru schimbari conflictuale, neasteptate. Constrângerile necesare unui consens ar putea fi privite din unghiul unor dezvoltari anarhetipice, in pofida unor habitudini care par foarte solid reglate. Felul in care constrângerile apasa conduitele in cotidian, felul in care conduitele elibereaza noi constrângeri, aici as vedea o aplicare relevanta pentru anarhetip. Ma gândesc cu precautia necesara la exemplul post-fordismului, care se pliaza pe analiza societatii americane actuale pentru intelegerea noutatii, flexibilitatii, a unei anumite anumite schimbari cu greu controlabile care exista in structurile socio-economice, politice. Conduita individului in tranzitia româneasca mi se pare un cap de pod spre intâlnirea cu anarhetipul, dincolo de granitele sigure ale literaturii. Nu este desigur nici un pacat daca anarhetipul va continua sa exploateze situatiile lui apropiate, cele ce vin din literatura, film, arta. Peisajul nostru cotidian ne ofera multe posibilitatii de practicare a anarhetipului. Desigur, pot sa fiu intrebat, cum sa practicam daca nu stim definitia corecta, completa si convenita, chiar de bun simt a anarhetipului. Practicând iesirea in lumea ce ne inconjoara, vom gasi suficiente ratiuni pentru a porni dinspre experiment spre conceptualizarea anarhetipului.

Deocamdata, anarhetipul e un nume nelinistitor. Ceea ce conteaza pentru un prim pas. inca un cuvânt pentru conduite, gânditi-va la felul in care acestea sunt fragmentate, dizolvate, pulverizate, si cu greu pot sa fie adunate in jurul unei fictiuni organizate cu mai mult ori mai putin succes, fictiunea fiecarui eu, care necesita incredere, recunoastere, centralizare.

Mircea Muthu: Conduitele umane, am inteles. Dar haide sa luam un exemplu concret, fiindca suntem la un Centru de cercetare a imaginarului. Si eu m-am gândit foarte mult la imaginea publicitara, de pilda. Imaginea publicitara, care orienteaza si intretine o anumita atitudine si chiar o conduita anumita fata de ceva. Fata de produs, de pilda. Pot sa invoc ca exemplu imaginea, foarte frumos colorata, cu tigarile Marlboro, sau mult mai multe alte imagini. Toate aceste imagini recentreaza perspectiva, pentru ca publicul, personajul colectiv, ca sa fie convins, are nevoie sa recunoasca niste imagini. Ori, aceasta imprimare se face tot printr-un fenomen de recentrare. De pilda, cutare imagine publicitara, infatisând un peisaj splendid, fructifica cele patru elemente ale lui Empedocle, pamântul, apa, aerul, focul.Asta e categoric. Apoi fructifica mituri, cum este cel al cowboy-ului, marele mit al secolului XX. Si pe acest vehicul imaginar apare apoi tigara. Vreau sa spun ca exista si in conduitele publicitare un mod de orientare a publicului si, as spune, de creare a lui. De aceea imaginea publicitara merge totusi pe o gramatica a recentrarii. Nu neaparat prin stereotipizare, prin repetare, ci prin modul in care este conceputa reclama. Asta este interesant, cum ai aplica tu anarhetipul in cazul unor postere cu imagini publicitare. Nu vorbesc de imaginea publicitara narativa, ci de imaginea in flash-uri, care este afisata. Pentru ca un asemenea concept trebuie verificat in mai multe domenii, iar publicitatea este unul dintre aceste domenii, ca sa ies din acela literar.

Marius Jucan: Sunt de acord cu ceea ce spune domnul profesor. Dar as avea o completare, privind ideea de recentrare, fiindca intr-adevar exista un moment narativ important al flash-ului reclamei (sa nu uitam ca este vorba totusi de un flash). E un moment dublu, dupa mine, pe muchie intre recentrare si dispersie. Recentrare urmata de dispersie. Referitor la fundalul imaginar al reclamei, la faptul ca reclama se pliaza pe clisee mitologice, ori doar pe incercari de a produce asemenea repere, uneori doar schitari, nici ele terminate. Figura cow-boy-ului a devenit populara deoarece are un grad larg de accesibilitate. Efortul publicului nu cade pe intelegere, ci pe imitatie. Desigur sunt si ratiunile imitatiei, aroma simplitatii, eficientei si chiar farmecului unui personaj care ar putea fi oricare. Pofta consumatorului de a urma lista lui preferata de personaje de o secunda, care se dovedesc mai târziu foarte persistente, este cultivata cu grija. Ascunsa in umbra obiectului dorit exista o figura umana, si invers. Si aici, in dorinta de consum de imagini publicitare, e deja un fapt al conduite cotidiene. Un moment de recentrare urmat apoi de o dispersie, o continua inlantuire intre recentrare si dispersie. Imaginile reclamei produc un libido al consumului, si acest libido are nevoie de exercitiul imaginarului. Conteaza ceea ce imi sugereaza trairea de o clipa, compensare unei frustrari, visare. O recentrare de o secunda, dispersia imaginii unei vieti in secunde.

Corin Braga: Eu as vedea rolul anarhetipului in analiza imaginii publicitare in felul urmator: o imagine publicitara este si are intr-adevar un scop centralizator, acela de a-ti induce un model in asa fel incât tu sa cumperi produsul cutare, sa-ti impuna un fel de punct luminos in creier care sa iti creeze o nevoie, o excitatie. Fiecare reclama iti coaguleaza atentia pe un obiect imaginar, la un mod foarte manipulator de altfel. Dar suma tuturor reclamelor cu care suntem bombardati, caleidoscopul tuturor imaginilor care ne solicita, creeaza un mediu anarhetipic, dezordonat, pulverizat. Ma intrebati cum as analiza mai multe afise publicitare. Probabil ca fiecare dintre ele ar trebui analizat arhetipal (cautând care este elementul lui dominant: mitul, figura, peisajul etc.) Dar setul tuturor acestor afise ne induce un comportament anarhetipal. Fiindca unul dintre ele este plasat in Vestul salbatic, cu cowboy, vite, cai etc., altul este situat in Thailanda, cu frumoase asiatice, altul in Europa sau in Turcia, altul in Australia, cu canguri, iar altul la Polul Nord, cu eschimosi si foci. Cultura contemporana exercita asupra noastra un efect anarhetipic, de pulverizare a atentiei, de politropie in sincronie, de plurifocalizare a atentiei. Aceasta spre deosebire de o cultura de tip traditional, a satului spre exemplu, unde toate simbolurile erau coerente, subordonate unui sens unitar, arhetipal, stabilit in illo tempore, cum sustine Eliade. Cultura traditionala facea sens pe ansamblu, se rezuma intr-un scenariu mitologic, intr-o mare viziune a lumii. Cultura actuala a pierdut aceasta unitate explicativa, ea ne bombardeaza cu fragmente de sens cum sunt reclamele, care, fiecare in sine, poate fi perfect unitar, arhetipal de-a dreptul, dar pe ansamblu, prin coroborare, dau nastere unui haos de sens. Viziunea despre lume pe care ne-o induce o asemenea societate nu mai este centrata si unitara, ci creeaza un efect de nebuloasa, de nor galactic rezultat in urma exploziei unei supernova. in sine, o reclama, da, poate sa ramâna arhetipala, dar ceea ce intâmpla cu noi sub efectul atâtor reclame conjugate este o dezagregare, cred, anarhetipala.

Stefan Borbely: Mai exista un aspect aici: dupa mine, exemplul invocat de catre domnul profesor Muthu aduce apa la moara lui Corin. intâmplator, stiu istoria respectivei reclame Marlboro. Acolo este un stereotip cultural precis, un construct persuasiv, zamislit in perimetrul unei legislatii interdictive. Reclama s-a nascut asa si nu altfel pentru a raspunde interdictiilor din societatea americana privind fumatul: exista acolo legi foarte serioase, publice, privind modalitatea de reclama a fumatului, si aceste legi au interzis in prima instanta aparitia tigarii in spatiul public. Acesta a fost primul pas: interdictia reprezentarii directe a "ierbii Dracului" in aglomerari urbane, in orase, in locuri din acestea. Producatorii de tigari au reactionat foarte interesant, scotând fumatul din geografia americana si proiectându-l intr-un spatiu exotic. Au aparut in consecinta extrem de multe planse publicitare in care vedeai Shanghaiul, vedeai Taiwanul, vedeai foarte multe locuri indepartate, in care un om vesel si multumit de sine mânca lobster si, pe de alta parte, fuma voluptuos. A venit insa political correctness, care a spus ca lucrul este incorect, de vreme ce procedura declaseaza imaginea societatilor cultural alternative prin discriminare: ca o consecinta, lobsterul afumat exotic a disparut de pe panouri (era apetisant, totusi...). Apoi s-au mai dat si alte legi privind scoaterea fumatului din spatiul public - la ora aceasta interdictia este extrem de stricta in Statele Unite, in New York nu se mai poate fuma decât in anumite locuri, foarte bine precizate, Hollywoodul incepând sa vorbeasca despre fumatori ca despre o categorie sociala defavorizata, discriminata. Or aici vine reactia lui Marlboro, care a scos practic reclama in afara oricarui spatiu de civilizatie, proiectând pe panouri scene naturiste fabuloase, cu munti chematori, cai naravasi si râuri zglobii, mustind de pastravi. Ceea ce sugereaza reclama este tocmai imperativul articularii unei personalitati multiple: in momentul in care fumezi, realizezi o anumita reduplicare, te transpui in spatiul acesta utopic.

Mircea Muthu: Da, dar asta e un spatiu mitizat deja.

Stefan Borbely: Este un spatiu mitizat, fara indoiala, dar nu are absolut nici o conotatie.

Mircea Muthu: Si la piesa cu Thailanda, proiectia e tot pe cerul albastru. De pilda, o reclama foarte interesanta, cu o lotiune de ras, la care sticla sta usor inclinata spre dreapta. Atunci când citesc ma duc de la stânga la dreapta si usor inclinat (de aceea e bine sa se stie in jurnalistica, ca undeva, jos, in dreapta, trebuie sa fie articolul de fond). Sticla e usor inclinata spre text, care este de fapt o naratiune despre virtutile acestei ape care are o culoare de ulei, este un pic lemnoasa etc. Dar exista tot acolo un patrat unde gasesti inscriptia: Daca il atingi cu dosul mâinii, mirosi parfumul, fiindca foaia, cartonul respectiv, este impregnat cu parfumul. Deci olfactia face legatura intre imaginea respectiva, care e usor inclinata si merge de la text spre un alt text. Totul este foarte bine centrat. Vreau sa spun ca sunt trei simturi care intra in functie aici.

Ori sunt reclame care deregleaza voit unul dintre aceste simturi si le lasa pe celelalte doua. Sau apeleaza numai la un simt. O privire comparativa a acestor imagini ar putea constitui un argument vizavi de multiplicarea de perceptii de care vorbeai. Sunt foarte importante analizele care, cum spunea si Marius, sa vina din diverse domenii si sa ne permita sa gasim niste similitudini sau niste analogon-uri pentru configurarea conceptului.

Doru Pop: As vrea sa fac si eu o remarca in discutia despre imaginarul publicitar. Toata practica in vestul Europei si in America, unde s-a dezvoltat publicitatea ca mijloc de comunicare, se bazeaza pe psihanaliza "primitiva", adica pe motivationism, pe studiile de comportament, pe toate derivatiile care provin din psihanaliza freudiana, pe toate arhetipurile jungiene, pe imaginile falice, arhetipurile maternale, pe schemele elementare bachelardiene, apa, focul si asa mai departe. Acestea sunt toate explicatii de natura modernista, fiindca publicitatea s-a nascut o data cu modernitatea. Toate imaginile de "reclama", incepând cu picturile publicitare ale lui Lautrec pentru vodevilul din Paris si pâna la reclamele facute in primele ziare americane, merg mâna in mâna cu aceasta dezvoltare a tehnologiilor imaginarului pozitivist. Mie mi-a parut rau când l-am auzit pe Corin cazând in capcana asta si dând o explicatie tot de natura modernista si spunând: "Da, da, nu-i nimic, comparam reclamele din diverse spatii si dam explicatia...". Eu m-as fi bucurat mai mult daca nu ar fi cazut in capcana dumneavoastra si ar fi spus: "intr-adevar, explicatia aceasta e formalizatoare, da, este adevarat ca in Panini, celebra explicatie publicitara a lui Barthes, unde el ne explica totul foarte frumos, avem niste elemente formalizatoare prin care intelegem mecanismul publicitar." Dar, de aici incolo urmatorul pas nu se mai realizeaza, nu ne mai propunem sa intelegem actul cumpararii prin simpla "decodificare" a elementelor componente. Adica recunoastem ca intelegem cum se declanseaza mecanismul dorintei, dar ca nu mai intelegem ce se intâmpla cu cumparatorul in abisalul sau comportament achizitoriu. Nu mai intelegem, cel putin nu exista nici o explicatie inca, cum se produce trecerea dinspre imaginea calaretului Marlboro falic si dominator, inspre activitatea copilului de 12 ani care pune mâna pe pachetul de tigari si fumeaza pentru a deveni barbat. Nu exista o explicatie pe care noi sa o putem cuantifica.

in cele din urma (observatie pe care i-am mai facut-o lui Corin si in particular), problema operationalizarii este una de natura metodologica. in final tu spui: "Sa aducem niste elemente, sa zicem focus-grupul", si acolo in textul tau ai folosit focus-grupul ca pe un important argument metodologic. tot finalul acela mi se pare putin grabit, te grabesti sa dai niste raspunsuri care totusi tin de paradigma careia i te opui. Pentru ca focus-grupurile sunt deja niste metode bine puse la punct, ce tin de praxisul publicitar. Este una dintre cele mai binecunoscute practici in publicitate. Ori sa spui ca poti sa folosesti focus-grupul asa cum este el astazi dezvoltat in teoria studierii comportamentului, sa-l aduci spre anarhetip - aici incepi deja sa deschizi o poarta foarte periculoasa. Si ca sa inchid excursul meu, cred ca pericolul cel mai mare este de natura metodologica: studierea anarhetipului trebuie sa-si gaseasca o metoda, o metodologie proprie. Studii de grup, experiente personale, autoanaliza, o metodologie de factura calitativa si nu cantitativa.

Mircea Muthu: Da, ar fi bune niste studii de caz, hai sa le spunem asa, repet, din diferite domenii, pentru ca acolo s-ar vedea in ce masura noul orizont de asteptare ar putea sa primeasca aceasta expresie.

Doru Pop: Revenind la cautarea exemplelor de factura metodologica. Unul din locurile comune in teoriile psihismului e faptul ca educatia formeaza copii. in ultimii 20 de ani s-au facut studii comparative pe termen lung intre diverse tipologii de copii si diverse familii si tipuri de educatie; concluzia este ca, factual vorbind, educatia nu face nimic. Adica nu se produc mutatii majore din perspectiva calitatii educatiei. Deci explicatia este una ne-explicatoare. De aceea m-am bucurat de conceptul tau, ca poate sa ofere in studierea imaginarului o premiza care (daca este bine operationalizata) sa dea niste explicatii la lucruri inexplicabile. Nu unele de natura irationala, pentru ca irationalul este cel care fragmenta modernitatea. Aici avem de-a face cu un discurs rational care sa explice ceea ce este inexplicabil. Un exemplu despre modul cum putem sa ajungem la o astfel de explicatie e intr-adevar acela de a folosi metodele pe care le utiliza modernitatea in interpretarea imaginarului, focus-grupurile in cazul acesta, dar indoind putin tehnica. Numai printr-o buna stapânire a tehnicilor de cercetare se poate face pasul inainte. De exemplu, nimeni nu a incercat (din câte stiu eu) sa faca un focus-grup fantasmatic. Adica sa creeze un observator obiectiv in afara si sa genereze un focus-grup sub forma unei psihodrame - e situatia ideala de combinare a metodologiilor existente pentru a produce o metodologie proprie in analiza anarhetipala. Ideea mi-a venit din povestea Ruxandrei despre ce s-a intâmplat la atelierul ei de creatie onirica - ultima sedinta. Si atunci poti sa cuantifici si sa obtii niste date factuale pe care sa le oferi explicativ conceptului tau. Pentru ca eu, spre deosebire de domnul profesor Muthu, nu cred ca conceptului tau ii lipseste ontosul. Eu cred ca ceea ce ii lipseste este praxisul. Nu are inca factualitate, nu se bazeaza pe nimic metodic.

Corin Braga: Ai dreptate, dar ceea ce am facut in articol nu a fost totusi o descriere a unei metode gata elaborate (copilul este deocamdata doar un copil), ci de a aduce pe masa de lucru niste metode care deja exista, precum active research, atentia liber flotanta, focus-grup, si a vedea daca, puse impreuna, nu pot da nastere unei metode operationale. Ideea mea era ca, apelând la niste concepte afine cu cercetarea anarhetipica a imaginarului, asa cum tu insuti ai sugerat acum cuplarea ideii de focus-grup cu o cercetare fantasmatica, de a folosi niste concepte care mi se par afine cu tipul acesta de cercetare, sa incerc sa schitez o metoda. intre timp, dupa prima masa rotunda pe marginea anarhetipului pe care am avut-o aici la Phantasma, eu am avut o discutie cu studentii de la Master, pe care i-am intrebat daca, in locul temei pe care am lucrat semestrul acesta, le-as fi propus o cercetare participativa pe cartile lui Carlos Castaneda, carti care construiesc o viziune samanica asupra lumii. Scopul nostru ar putea fi de a studia, dincolo, de pe de o parte, de identificarea misticoida cu astfel de povesti, si, de cealalta parte, de un scepticism care decarteaza totul, felul in care reactionam la astfel de nuclee de numinosum. in definitiv, starile alterate de constiinta vin foarte bine in atingere cu cercetarea fantasmatica, indiferent daca experientele lui Castaneda sunt traite efectiv sau sunt inventate pur si simplu. Ceea ce a facut Ruxandra la atelierul ei de creative writing pe literatura onirica, mai ales in ultima sedinta, este tot o forma de explorare participativa in care in nici un caz nu stii de la inceput incotro te indrepti, iar metoda se creeaza pe parcurs.

Ruxandra Cesereanu: Dar hai sa va explic ce s-a intâmplat la atelierele de creative writing, ca sa intelegeti despre ce vorbea Doru. La ultima sedinta nu am mai lucrat pe un poem dat din care sa decojim tehnica delirului, ca apoi sa ii invit pe participanti sa imite acel poem, pe o tema data si pe un numar de versuri, sa comita un poem dupa tehnica delirului la poetul respectiv. La ultima sedinta le-am spus :,,Acum aveti submarinul scufundat in dumneavoastra - caci le-am predat imaginea poemului delirant ca un submarin scufundat - va rog sa scoateti la suprafata acest submarin personal care exista in fiecare, cu capitan si echipaj plutind inecati acolo, folosind dumneavoastra o tehnica a delirului; nu va dau tema, nu va dau numar de versuri, aveti o ora la dispozitie, fiecare incercati sa comiteti acel poem delirant perfect care ar trebui sa se afle in dumneavoastra si sa va reprezinte, partea invizibila, pe care nu am vazut-o, de-abia am palpat-o pe ici, pe colo, dar nu am vazut-o pâna acum''. Iar ei au comis poemele, care trebuie sa recunosc ca nu au fost teribile, am avut runde mai bune de poeme atunci când au imitat alti poeti. insa, pentru prima data acum i-am pus sa isi comenteze propriile poeme. in momentul in care au inceput sa vorbeasca despre propriul poem, ei au inceput sa vorbeasca si despre nevrozele lor. Si atunci am pus intrebarea mai clar: "spuneti-mi care sunt nevrozele dumneavoastra primordiale din care se poate naste delirul?" Si s-a creat fara sa vreau - eu nu intuisem asta - un fel de psihodrama, pentru ca participantii la atelier mi-au spus niste lucruri pe care le-ar impartasi eventual unui psihanalist sau duhovnicului lor. S-a creat un fel de comuniune, si in final, fireste, mi-au spus la rândul lor: ,,acum, nevroza dumneavoastra!'' Drept care a trebuit sa le-o spun, fiindca se cuvenea sa fiu onesta, la fel de onesta ca si ei. A fost extrem de interesant, pentru ca pâna atunci nu ma gândisem la un posibil comentariu al celorlalte poeme care imitau niste tehnici ale delirului. De data aceasta, la ultima sedinta, participantii nu mai imitau pe nimeni, se imitau pe ei insisi, si atunci a avut loc explozia aceasta de impartasanie, si in final experimentul a fost foarte interesant prin aceasta ultima sedinta despre care nici eu nu mi-am putut inchipui ca va iesi asa. ,,Stiti -mi-au spus câtiva dintre ei - de fapt a fost si o forma de terapeutica pentru noi, nu doar un experiment.''

Doru Pop: inainte de a putea sa faci un astfel de exercitiu, parerea mea e ca trebuie cunoscute metodologiile clasice ale interpretarii actului imaginar. Si asta-i preocuparea mea din ultimul timp, exista niste metode foarte clare, puse la punct in 50 de ani de studii comportamentaliste, motivationaliste s.a.m.d. care sunt sfinte. Adica se dau raspunsuri foarte clare la niste probleme de natura imaginara. Focus-grupul e un exemplu clasic. Ceea ce nu poti sa contabilizezi printr-un sondaj de opinie, reusesti sa descoperi printr-un focus-grup bine facut. Problema este ca, daca nu stii sa faci un focus-grup - si in România nu cred sa existe cineva sa faca foarte bine un focus-grup, poate câtiva oameni la Bucuresti - atunci metodologic vorbind nu poti sa faci pasul urmator. Asta incerc eu sa sustin aici. in primul rând trebuie un efort "iluminist", daca vrei, in care sa fim expusi - cei care ne ocupam de problemele acestea - la principalele teorii, pentru ca abia apoi sa facem pasul in abrupt, imersiunea in fantasmatic. Nu poti sa redescoperi oul, dupa parerea mea. Adica nu cred ca vom putea descoperi o metoda care va schimba lumea. Tot ce putem face este sa imbunatatim modul de utilizare a metodelor existente.

Ruxandra Cesereanu: Eu as mai dori niste precizari inauntrul conceptului de anarhetip, asa cum l-am discutat la un moment dat, pentru ca au fost doua elemente pe care le-a pomenit si Corin, si pe care fiecare dintre noi le-a luat in discutie. in cadrul anarhetipului am vorbit fie de anarhia arhetipului, fie despre pulverizarea arhetipului. Or, intrebarea mea este care dintre aceste continuturi este cel primar pentru conceptul de anarhetip, pentru ca anarhia arhetipului se refera la un arhetip ratacit, care la un moment dat innebuneste, ajunge in propriul sau ospiciu si nu mai are aproape nimic de-a face cu arhetipul originar. Este anarhetipul un arhetip deviat sau deviant, mutant? Pulverizarea arhetipului se refera, in schimb, la farâmitarea arhetipului, care inseamna altceva decât anarhie. Pulverizarea inseamna raspândire, diseminare: este anarhetipul un concept din care au mai ramas, totusi, bucati de arhetip, ca un fel de meteoriti aruncati in lume?

Corin Braga: Nu as antagoniza cele doua modele, mai degraba le-as privi dinamic, in orice combinatie posibila. Anarhetipul poate sa apara ca o forma de anarhie, deci de revolta in raport cu scenariul arhetipal, anarhie care mai apoi te duce pe niste cai absolut nebatute sau in orice caz imprevizibile sau inexplicabile, cum spunea Doru, pentru ca rezultatul final al unui asemenea traseu imprevizibil sa fie o suita de centre farâmitate care, privite de la distanta, par niste resturi de arhetipuri, par o nebuloasa pulverizata. Cum, la fel de bine, imi pot imagina anarhetipuri care exista in starea dezagregata din start, ca un praf astral care nu s-a condensat si nici nu urmeaza sa se condenseze intr-un sistem solar.

Ruxandra Cesereanu: Dar totusi anarhia pare sa fie primara.

Corin Braga: Nu neaparat, insa, intr-adevar, exista cazuri in care anarhetipul apare ca rezultatul unei revolte fata de arhetip. in plan social, un bun exemplu este ceea ce se intâmpla cu noi in perioada actuala, o perioada in care se demanteleaza modelul politic, economic, cultural, uman etc. pe care ni l-a inculcat totalitarismul comunist. La fel, anarhetipica este orice atitudine care refuza o anumita autoritate, de orice gen, fie politica, fie academica, chiar si a reclamelor.

Anca Hatiegan: Venind eu dinspre teatru, nu se poate sa nu constat ca, pe ocolite, se vorbeste foarte mult la aceasta masa despre Actor, tipul cel mai "anarhic" cu putinta - "profesionistul" deconstructiei anarhetipale de sine. E drept: in practica scenica cea de toate zilele actorul incearca sa construiasca un rol si, de obicei, rolul acesta e centrat, construit "arhetipal" - rolul centreaza. in teatrul "recent", mai cu seama, se pune insa la incercare capacitatea de "multi-ipostaziere" a actorului in interiorul aceluiasi spectacol: un actor poate, de exemplu, sa joace, sa-si asume mai multe roluri in cadrul unei singure reprezentatii. Chiar si in lipsa unei dramaturgii sau a unor spectacole cu valente "anarhetipice", "anarhetipale", actorul reprezinta oricum, in sine, prin insasi natura sa proteica, tipul de om - as zice "prototipul anarhic" - care experimenteaza pulverizarea si isi incearca fetele - multiplele fete ale subiectului. Conceptul de "anarhetip" lansat de catre Corin Braga mi se pare, prin urmare, foarte interesant si aplicabil teatrului.

intorcindu-ma la scris-citit, ma gândesc ca a prelungi textul la modul "anarhetipal" in actul critic, introducindu-te in "fantasma" textului, pe cai cvasi-onirice, cum isi propunea la un moment dat Corin Braga, inseamna a ajunge sa joci, sa participi la text ca la un spectacol interior, sa privesti textul asa cum actorul priveste scenariul pe care urmeaza sa-l interpreteze (nu ca pe-un text "implinit", ci ca pe o - vorba lui Caragiale - "partitura" muzicala sau ca pe un plan arhitectonic).

Doru Pop: Mie imi place conceptul de anarhetip prin prisma lipsei explicatiei, pentru ca, altfel, inteles ca anarhie... Pe mine ma sperie "glumitele" nascute din jocuri de cuvinte si transpuse academic. Anarhia arhetipului! Vazind atitea experimente ratate de acest fel, ma ingrozesc instinctiv de chestiile astea, dar imi plac lucrurile batrânesti... De exemplu eu termenul l-am inteles ca "refuz al explicatiei". Si atunci m-am gândit, pornind tocmai de la refuzul explicatiei, inainte sa refuzi explicatia trebuie tocmai sa cunosti mecanismul explicativ. Pasul inainte, ca sa folosesc un exemplu de natura textuala, este sa iei textul -si sa te scufunzi in imaginarul contextualizat. Eu asta faceam intr-o vreme când tineam seminarii, luam textul platonic, de exemplu, si il scoteam din contextul lui cunoscut, din explicatia lui cunoscuta si plonjam cu studentii in cautarea unor explicatii nevalorificate. Dar nu poti sa plonjezi atunci când vrei sa explici un alt imaginar, cum ar fi, sa spunem, cel al mitului androginului, nu poti sa generezi explicatii pâna nu ii duci pe studenti in imaginarul momentului in care s-a dezvoltat mitul, sa zicem grec in acest caz. De acolo exista alte mecanisme care il pun in miscare, nu poti sa il duci mai departe daca nu il pui in contextul romantismului, unde el a capatat noi forme, si apoi sa vezi ce se intâmpla cu androginul in propriul lor univers imaginar.

Corin Braga: Demersul acesta istoric se aplica de altfel atât arhetipurilor cât si anarhetipurilor. Si ca sa continui ideea apropo de metoda amplificarii fantasmelor, am pomenit in studiul despre anarhetip o metoda care pe mine m-a frapat in modul cel mai placut. Un prieten a practicat cu mine o tehnica non-psihanalitica numita EmotionalBodyProcess aflata la antipodul analizei de tip modernist, nu in sensul in care psihanaliza nu ar lucra cu fantasmele, ci in sensul in care aceasta metoda nu interpreteaza, nu isi propune sa te vindece spunându-ti in cuvinte teoretice, in notiuni si in concepte, care este nevroza ta, un conflict cu mama, un conflict oedipian s.a.m.d. Ea incearca sa lucreze nu prin concepte, ci dimpotriva prin imagini, stimulându-te pe tine sa iti personifici durerile. De exemplu, te invita sa vorbesti cu durerea pe care o simti intr-o anumita parte a trupului, sa o vezi ca pe un animal. Sau te indeamna sa construiesti niste scenarii absolut fascinante pentru mine ca pasionat al imaginarului. "Acum te duci, traversezi o câmpie si ajungi la o casa. Cum arata casa?'' Si tu descrii casa, in functie de felul in care ti-o imaginezi: ca o cocioaba, ca un palat, ca o casa cu multe etaje, ca un bloc turn. Pe urma imagoterapeutul iti cere: "Du-te in subterana casei!" si tu incepi sa explorezi ce iti imaginezi ca se afla in afundurile casei. in final, dupa un intreg periplu, imagoterapeutul te previne: "Aceasta casa e corelativul obiectiv al interioritatii tale." Astfel de corelative obiective duc mai departe fantasma, deci nu o explica, ci incearca sa o elaboreze pâna la capatul ei. Cu o asemenea metoda ma gândeam ca poate, dar nu stiu inca cum, s-ar putea lucra in niste focus-grupuri aplicate imaginarului, nu neaparat literar.

Anca Hatiegan: Lucrurile acestea seamana cu metodele de lucru ale actorului... Ar trebui invitati si oameni de teatru la aceste discutii! Iata, Miruna Runcan este deja prezenta printre noi prin cartea Modelul teatral românesc - o carte pe care am adus-o cu mine, pentru ca ea confirma, cred, intuitiile lui Corin Braga legate de "anarhetip". Miruna Runcan analizeaza in aceasta carte citeva spectacole post-decembriste, care, pare-se, dupa cum reiese din comentariile autoarei, propuneau un anti-model teatral românesc, prin faptul ca demontau "scheletul" arhetipal al unei reprezentatii traditionale (construita dupa regulile aristotelice). V-am adus-o sa o vedeti. Sunt mai multe spectacole pomenite aici, daca bine imi amintesc: Teatrul seminar dupa Petre Tutea, Suita de crime si pedepse dupa Euripide, spectacol regizat de Dabija, Au pus catuse florilor., La Tiganci. S-ar parea ca toate au fost experimente in sensul unui teatru "anarhetipal"...

Sanda Cordos: Si daca lucram cu anarhetipul ca un instrument de lucru, e un concept, nu?

Mircea Muthu: Absolut, daca are functie operatorie.

Marius Jucan: E un construct, un ceva, o jucarie.

Stefan Borbely: Impresia pe care o am, pe care am avut-o si data trecuta, este ca ne aflam intr-o situatie de palimpsest, altfel spus, ca incercam sa excavam in pregatirea noastra intelectuala moderna argumente pentru a sustine un termen postmodern. De pilda, vorbea dl. Doru Pop de un "refuz al explicarii". Nu este un refuz. Refuzul stârneste o anumita tensiune, refuzul este un termen tipic modern. Dimpotriva, in anarhetip este o anumita permisivitate, o proiectie plurala, o geneza multipla. De aici vine si recursul la ontologie, dar nu la cea heideggeriana, ci la cea nietzscheana, daca e sa luam foarte strict de unde vine povestea. Pe de alta parte, celalalt termen pomenit a fost imersiunea: de asemenea, unul modern, un termen foarte tare, hard. Vorbim de imersiuni, vorbim de batiscafe: noi avem mintea formatata in chip simili-hermeneutic, pe ideea ca trebuie sa realizam interpretari prin imersiune, prin scufundare, inspre sensuri ezoterice, subcutanate, submerse. in anarhetip, dimpotriva, cred ca este vorba de ceva trans-imersiv, daca mi se ingaduie aceasta licenta de exprimare: nu de "scufundare intru", ci de plutiri in deriva, in varii si virtuale directii.

Textul lui Corin reprezinta, dupa mine, un pariu intelectual viabil, care ar trebui publicat rapid, inainte ca altii sa paraziteze pe el si, eventual, sa si-l insuseasca. insa, metodologic, textul are, dupa mine, un punct de slabiciune, sugerând procedee de abordare hermeneutica pentru un tip de interpretare care este post-hermeneutic, deconstructivist. Textul este foarte bun, se poate lucra foarte bine pe chestiunea aceasta, eu ramânând in continuare acel maximalist urât de toti, care spune ca trebuie sa facem o carte cu acest text pus in frunte, cu mici modificari operate de Corin, pentru ca merita, dar deficienta in toata interpretarea este recursul la psihanaliza si la psihologie. Dupa mine, anarhetipul este trans-psihanalitic si trans-psihologic. Psihologia si psihanaliza nu au absolut nici o relevanta in acest subiect, fiindca sunt metodologii reductive. in momentul in care trecem de punctul in care incepe proteismul, ajungem la o etapa non-psihologica. Ceea ce traim, dinamica muncii planetare, dinamica identitatilor transnationale, dinamica globalismului, toate acestea sunt realitati trans-psihologice. E un alt tip de om aici, cu un alt tip de metoda. Clonarea este trans-psihologica. in privinta competitivitatii internationale a textului, trebuie sa fim foarte pragmatici, e o strategie bine definita aici, dupa cum stim, fiindca textul trebuie ,,blindat''cu bibliografie de ultima ora. Blindat pâna la satietate. Ostentativ chiar: cu texte din postmodernism, foarte serioase. Altfel riscam ca in momentul in care Corin ar publica textul, el sa se loveasca de o nemeritata deriziune. Sindromul obedientei academice internationale il cunoastem foarte bine: acum cinci ani, daca venea cineva cu un proiect, evaluatorul il rasfoia sa vada daca apare sau nu in el Fukuyama. Nu apare? Textul se arunca, autorul e un retardat. Azi, de acelasi oportunism consensual se bucura Gayatri Spiwak sau Homi K. Bhabha. Nu-i pomenesti? Sa-ti iei gândul, degeaba i-ai citit in original pe Jaspers, Kant, Hegel sau Adorno.

Anca Hatiegan: La un moment dat ati pomenit despre un alt concept capabil sa lamureasca problema arhetipului deconstruit parodic - credeam ca acela va fi discutat aici.

Corin Braga: E vorba de conceptul de eschatip, pe care insa nu sunt deocamdata pregatit sa il prezint aici.

Stefan Borbely: incepând cu sedinta urmatoare, ar trebui neaparat sa capacitam oameni din alte domenii: sa invitam medici, sociologi, sa invitam oameni care se ocupa de partile teoretice ale acestor notiuni, sa vedem care este parerea lor. Sa invitam un economist, sa vedem care este situatia noastra in prelungirea respectivelor notiuni. Altfel, vom fierbe la nesfârsit in euforia inselatoare a sucului nostru propriu.

Corin Braga: Nu stiu, poate totusi ar trebui lucrat aici, pâna când anarhetipul iese din stadiul de santier, incât sa avem un punct de plecare pe care sa-l putem oferi apoi altor discipline. Altfel, e vulnerabil.

Ovidiu Mircean: Dar probabil asta e marea lui sansa, vulnerabilitatea.

Stefan Borbely: Pentru fiecare dintre noi, oricât de tare ne ascundem dupa degetul propriei noastre carente, termenul reprezinta o sansa de renastere. Ne putem ,,recicla'' in contactul cu acest concept.

Marius Jucan: Tocmai pentru ca a ramas inexplicabil.

Stefan Borbely: Da, tocmai pentru ca punctul de pornire, si aici ma disociez de domnul profesor Muthu, nu este dupa mine ontologic, ci punctul de pornire este viata, este ceea ce spunea Marius. Deci viata are acea consistenta proteica ce te pune in situatie, care iti lasa un anumit indicibil, il lasi cu voie sa fie s.a.m.d.

Ruxandra Cesereanu: Poate ca metafora submarinului scufundat s-ar potrivi si aici si acum, in aceasta discutie.

Sanda Cordos: Eu mai am niste intrebari mititele, pe text. La un moment dat, Corin, distingi, chiar daca nu cu termeni atit de simplificatori cum fac eu acum, intre anarhetip si arhetip spunind ca anarhetipul este o aplicare deliberata, un proces de creatie deliberat, asumat de catre creator, in vreme ce arhetipul este inconstient, tine de o dimensiune inconstienta, il putem identifica in opere, indiferent daca autorul a vrut, a stiut s.a.m.d. Nu exista o componenta deliberata. in alta parte insa tu vorbesti despre o viata subterana si inconstienta a anarhetipului, de fantasme, vise, relationezi anarhetipul cu sintagme precum stari alterate de constiinta si numinosum care vin din alta parte si din vecinatatea arhetipului. intrebarea mea e urmatoarea: daca nu ar fi eficient pentru tine sa distingi anarhetipul la mai multe nivele?

Eu cred ca functioneaza la mai multe nivele din momentul in care vorbim de un procedeu si de un mecanism de creatie, apoi e de presupus ca el se sprijina pe o nebuloasa, o motivatie, o adâncime. Eu intreb daca nu ti-ar folosi aceste puncte de reper, vetuste in felul lor, ca bune organizatoare nu numai de discurs, dar si de limpezire a acceptiunilor si a semnificatiilor precum multinivelaritatea conceptului, a termenului, daca ai retineri fata de "concept", daca exista aceasta multinivelaritate (dar eu cred, pornind de la text, ca ea exista, dupa ce spui aici), dupa cum, daca nu ti-ar folosi din nou apelul la o distinctie rusinos de simpla: acceptiunea istorica versus acceptiunea tipologica a conceptului. Pentru ca, sigur, tu spui: "suntem siliti sa ajungem la anarhetip si relationam acest concept cu o modernitate si cu contemporaneitatea", dar gasesti manifestari ale anarhetipului in Antichitate, si atunci poate ca ai putea opera facând o descriere pe nivele si pe axe diferite, ca linii de sistematizare a propriului santier, niste scari mostenite de la stramosi, care la un moment dat pot sa te ajute sa iti instalezi o mica schela. Pe urma, faptul ca acest concept pare sa fie atât de flexibil incât sa se poata lucra cu el si in cotidian, cum zicea Marius, si pe imaginea publicitara si pe literatura si pe teatru, mi se pare un prilej de verificare excelenta. Si ca pe urma el ca si termen s-ar putea limpezi o data scufundat tocmai in aceasta nivelare.

Doru Pop: Daca il arunci din nou pe Corin in capcana asta a axialitatii, atunci iarasi il amplasezi intr-o paradigma refuzata, ma rog, "refuzata" nu e bine, intr-o paradigma denuntata...

Sanda Cordos: Ei, eu nu vreau sa-l plasez pe Corin nicaieri. Dar el spune "gasesc forme ale anarhetipului in literatura cu sertare, la Apuleius". Deci el s-a scufundat la un moment dat. Asta inseamna ca exista niste locuri istoricizate in care anarhetipul exista si ca probabil pentru astea trebuie creata o "pozitie" separata. Apoi, eu dupa mintea mea, arhetipala, zic ca scufundarea nu-i lucru rau.

Corin Braga: O foarte mica precizare: când mergeam inapoi la Apuleius, in romanul acestuia Magarul de aur nu gaseam o aplicare chiar exacta a anarhetipului, spuneam doar ca anarhetipul ar fi ceea ce ar ramâne daca din romanul lui Apuleius am scoate scenariul initiatic. Acolo exista un scenariu initiatic de baza plus o multime de excrescente narative. Daca ar lipsi povestea lui Lucius si am ramâne doar cu acele povestiri in rama, am obtine o forma anarhetipica. Acum, in ce priveste observatia ta de a face analize spectrale sau pe axe: sigur ca am distins, fara sa o fac foarte structurat, intre tipologic si istoric. Exemplele pe care le folosesc le vad contextualizate istoric. Putem, intr-adevar, sa ne intoarcem in timp si sa identificam anarhetipuri. Observatia mea era ca, statistic, ele mi se pare ca ajung sa devina preponderente in perioada actuala, eventual postmoderna.

Sanda Cordos: Eu nu pun niste intrebari asteptind un raspuns imediat, ci eu am intrebat gândindu-ma ca pe tine, care nu ai elaborat un text definitiv, dar care construiesti acum tot conceptul acesta, pot sa te ajute intrebarile mele.

Corin Braga: Chiar asa am si perceput, deci nu e nici o problema. Mai voiam sa fac o mica precizare: ai sesizat niste contradictii intre folosirea sau functionarea constienta sau inconstienta a arhetipului si a anarhetipului. Precizarea mea este urmatoarea: când vorbesc de utilizare constienta a arhetipului sau a anarhetipului nu gândesc in termenii topici ai lui Freud, in sensul de compartimentare etajata a psihicului, dupa care constiinta se afla deasupra inconstientului. Gândesc termenii mai degraba in sensul sartrian, de pozitionare a constiintei fata de ceva. A fi constient presupune o pozitionare a eului in raport cu un obiect mental. in acest sens, anarhetipul sau creatiile anarhetipice sau comportamentele anarhetipice functioneaza printr-o raportare la un reper, o raportare inversa, o raportare prin fuga, prin respingere, prin deconstructie. Aceasta nu inseamna ca anarhetipul evolueaza in planul rationalitatii, cum nu inseamna nici ca functioneaza numai in planul starilor alterate de constiinta sau al inconstientului. Ceea ce voiam sa sugerez descriind anarhetipul ca "deliberat" (probabil insa ca termenul induce in eroare) este doar aceasta raportare inversa la un centru, si nu o amplasare intr-un compartiment sau un nivel al psihicului.

Sanda Cordos: Trebuie, cred, raspuns la intrebari din acestea mici si pas cu pas, tocmai fiindca cititorul are in fata un termen nou, un discurs nou. Ce este anarhetipul? Fata de ce se disociaza? Unde functioneaza? La ce nivele? in opozitie si in relatie armonioasa, in disjunctie sau in complementaritate cu cine? Care e relatia cu anarhia? Care e relatia cu arhetipul? Clar si, pe cit posibil, precis. E o adversitate intre cei doi termeni? E un punct in care ei doi se suprapun? Unde? Eu nu vreau acum niste raspunsuri, dar ma gândesc ca, privind asa lucrurile, oarecum scolareste, in pasi mici, explici mai bine si cu mai mare pregnanta. Cred ca asta trebuie câstigat pentru anarhetip, o foarte mare pregnanta.

Corin Braga: Exista insa un mic contabalans la ceea ce spui tu, care vine din partea opusa a mesei, a lui Doru Pop. Si anume, ceea ce ma intreb este daca nu s-ar putea crea - nu am un raspuns acum - un instrument de analiza care prin forma lui interioara, ca sa nu zic prin structura, pur si simplu prin continutul sau, sa vina sa acopere si sa instrumenteze tocmai inexplicabilul sau indecidabilul de care vorbea Doru. Or daca transform anarhetipul intr-un concept foarte operational, atunci el risca sa piarda exact sinapsele nedecidabile dintr-un nor de sens, dintr-o nebuloasa comportamentala, imaginara. Miza si pariul ar fi aici daca s-ar putea elabora un asemenea instrument, ca sa nu-i zic concept, care sa vina ca un fel de manusa peste starile alterate, fara sa le traduca, fara sa le falsifice, fara sa le conceptualizeze.

Sanda Cordos: Cred ca nu trebuie sa ne fie frica de termenul de concept si mai cred ca, de fapt, cu conceptul si cu acest tip de instrumente de lucru te duci si descrii traseul pâna la centrul de fascinatie, pâna la ceea ce pe urma lasi numai in cocon, in halou, si pui in loc doar respiratia ta taiata.

Doru Pop: intrebarea era ce instrumente de lucru folosesti, aici era obiectia mea, daca poti sa folosesti niste instrumente de lucru care deja s-au atribuit si care deja apartin unei paradigme a explicabilului sau daca, au contraire, folosesti niste instrumente de lucru care apartin rationalului, dar pe care poti sa le proiectezi deasupra a ceea ce exista. Corin are ceva foarte frumos in text care e deja germenele, daca vrei, al unei metode, asa cum o vad eu. (Fiecare isi vede propria sa dorinta, nu?) Momentul "declansarii" este pentru mine atunci când explici experienta ta de creatie. Exista o metoda singulara, folosita in practica analizei calitative, numita participative observation si care se poate face prin diverse metode, una dintre metode este aceea a implicarii - acum pot sa zic "scufundare", pentru ca asta se intâmpla in etnologie, etnograful merge si se scufunda, se imerseaza, dar nu la modul ca se duce in abisal, el se scufunda in sensul ca se imerseaza, se imbiba de ceea ce se intâmpla. imbibarea nu se poate face fara sa te bagi in si bagarea asta "in" se produce in momentul când refuzi explicatiile ulterioare. Aceasta este metoda etnografica, etnograful merge in comunitate si spune: "Toate explicatiile care s-au dat de sociolog, de politolog, sunt false pentru ca sunt operationalizate. Eu ma duc inauntru având acest bagaj operational". Aceasta e esenta analizei calitative si despre aceasta componenta ma ocup in mod particular, despre cum se operationalizeaza analiza calitativa. Deci aceasta este una dintre metode, tu intri cu bagajul cercetatorului, al omului de stiinta, in mediul analizat refuzând si pastrând in acelasi timp explicatiile anterioare. Si spui: "fenomenul pe care il vad este inexplicabil, eu pot sa mi-l explic numai participând la el". Ori tu, la un moment dat, ai fost autorul care a participat la propria lui experienta si care, printr-o sansa extraordinara, a reusit sa constientizeze faptul ca este si bagat in, dar si fortat sa se vada pe sine din exterior. De aceea spuneam sa nu accepti sugestia Sandei, "serpeasca", de factura modernista, de a folosi niste instrumente care tin de un explicabil deja prestabilit. Scopul este sa folosesti niste instrumente care tin de tehnici de interpretare a imaginarului - participatory observation, focus-group, self interpretation (am vorbit englezeste, groaznic!) - si sa le dai aceasta dimensiune a inexplicabilului fantasmatic.

Mihaela Ursa: S-ar putea sa spun o mare prostie, dar ma intreb daca nu ar fi foarte "sanatos" pentru termen si pentru concept (care mie mi se par teribil de importante si tocmai pentru ca sunt astfel si pentru ca au o functionalitate practica incontestabila, oricit de putin elaborat este anarhetipul) ca, in momentul in care vei merge mai departe cu elaborarile, pentru ca asta se va face intr-o forma sau alta, sa eviti asocierea cu modernismul sau cu postmodernismul, adica sa nu pastrezi referinta paradigmatica decit pentru ilustrari, in alegerea exemplelor. insa in momentul in care implicatiile tale vizeaza ce "se intâmpla" cu omul de astazi, sau cauzele care duc la aparitiile operelor de acest tip, ma gândesc sa nu arestezi configurarea anarhetipala intr-o zona precis postmoderna ori "inalt moderna". Am doua motive pentru care as recomanda aceasta neutralitate de principiu: in primul rind, pentru ca discutia despre oricare nou concept care isi revendica identitate postmoderna ramine, indiferent de bunavointa participantilor la dezbatere, in zona destul de sterila a diferentierii modern/postmodern, a deja obositoarei dispute intre paradigme si episteme, o disputa fara sfirsit sau cu sfirsit conventional, pentru ca totul depinde pina la urma de decupajul bibliografic cu care operezi, ce tabara iti alegi, argumentele distribuindu-se destul de egal si in una, si in cealalta. Se vede, de altfel, si din masa noastra rotunda, ca adesea discutarea anarhetipului este sufocata de partizanate personale, firesti, dar neproductive. in al doilea rind, chiar nu cred ca acest concept este unul care sa descrie postmodernitatea, pentru ca postmodernitatea este totusi puternic nostalgica, si accepta efectele epistemei fragmentarului si a pulverizarii mai mult ca pe o fatalitate, si nu ca pe un cistig (de altfel este simptomatic faptul ca operele despre care vorbesti stârnesc mai degraba reactii de nedumerire si respingere, decit de adeziune, cum s-ar intimpla daca ele ar "raspunde" unor asteptari reale). Or, "omul anarhetipal", cel care sa se si bucure de asemenea opere si sa priveasca pulverizarea ca pe o sansa, ramine totusi, sa se nasca de acum inainte. Ca sa fiu cu totul si cu totul bombastica, voi spune ca anarhetipul il descrie pe omul viitorului si raspunde asteptarilor lui.

Marius Jucan: Mie pericolul cel mare, ca sa-ti continuu ideea, mi se pare ca vine din dorinta difuza, prezenta totusi, de explicitare. Exista in privinta anarhetipului dorinta certa de a construi un discurs. Tentatia se concentreaza in a organiza un punct de pornire, acolo unde se pare ca se deschide o perspectiva, unde se vede aplicabilitatea, necesitatea inventiei, ceea ce sustine de obicei prin chiar organizarea lui un discurs. Schema de sustenabilitate a conceptului. Dar aici este si marea provocare: ce discurs crezi ca va fi apt sa sustina un construct mobil, vulnerabil, fiabil totusi, mai viu. De aici mi se pare ca soseste provocarea. Sa nu existe acea secventialitate ordonatoare a explicatiilor, si intelesul sa decurga totusi, iar undeva, asa cum sesiza si Sanda, sa existe aceasta luminare, un clar-obscur al intelesului.

Mihaela Ursa: Pâna la urma propun un discurs pe doua coloane, una sa o traduca pe cealalta, si fiecare sa-si asume partialitatea: coloana intâi sa fie anarhetipica, pe intelesul celor care au deja disponibilitate anarhetipica, al celor care percep structural aceasta inlocuire a explicatiei cu "jocul" propriilor fantasme (si printre care nu se va numara Sanda, si nici eu personal, traditionale cum sintem) si care ar putea duce la capat fantasmele puse de tine in discursul respectiv, iar a doua coloana, la fel de imperfecta, sa fie exact teoretica si epistemologic foarte clara, conceptuala, aproximind discursiv ceea ce prima coloana ar practica, sa spunem.

Ovidiu Mircean: Eu cred ca suntem intr-o postura foarte ingrata, suntem ca o adunare de ursitoare, care acum trebuie sa ursim destinul unui nou nascut. Problema este ingrata pentru ca de fapt copilul care s-a nascut are sapte capete: ori ursim un singur destin pentru cele sapte capete sau mai multe capete-identitati, ori ne alegem fiecare câte un cap si ursim aceluia un destin separat. Pâna la urma chiar ideea de a ursi devine absurda pentru ca nu poti sa o faci convenabil in cazul anarhetipului, sunt sapte identitati comasate intr-un singur trup, deci ce faci? Sapte suflete sau mai multe? Pentru ca probabil termenul are muguri din care vor creste o multime de alte acceptiuni, care risca fiecare sa sufoce trupul comun.

Stefan Borbely: Impesia mea a fost ca acest copil este gata nascut. Numai ca, probabil, nu stim noi sa-l apreciem cum trebuie. Partea puternica a integului text elaborat de catre Corin mi s-a parut a fi transdisciplinaritatea. in ce sens? Este evident ca - acum rostesc un termen modern foarte mare, care este epistema - noi traim intr-un anumit mediu epistemic. Acest mediu epistemic este insa extrem de eterogen si aceasta eterogenitate poate fi la un moment dat chiar ierarhizata, pentru ca, de pilda, limbajul de exprimare al computerelor, limbajul de exprimare al realitatii virtuale in cinematografie s.a.m.d. este cu mult superior posibilitatilor de exprimare din domeniul literaturii. Literatura ramâne ancorata in cuvânt. in momentul in care intra in joc sincretismul cuvânt-text-imagine, prin intermediul computerelor, prin intermediul realitatii virtuale, este cu totul altceva. Ceea ce mi s-a parut mie ca e cu totul formidabil in textul lui Corin este sugestia de a interpreta un domeniu prin posibilitatile asociative pe care le deschide un alt domeniu, chiar strain de cel dintâi. Ideea nu este de a interpreta literatura prin intermediul literaturii sau filosofia prin intermediul filosofiei, ci de a interpreta filosofia prin intermediul gastronomiei sau literatura prin intermediul realitatii virtuale din cinematografie. Acesta este, dupa mine, efortul pe care trebuie sa-l facem pentru a iesi din propriile noastre scutece, pentru a merge un pic mai departe. Pentru mine, anarhetipismul metodologic este o provocare: obligatia, manierista de fapt, de a asocia domenii si gusturi incongruente. De pilda, la New Europe College, Domnul Andrei Plesu ne vorbea de mesele de la Wissenschaftskolleg din Berlin, unde se ajunsese la rafinamente gastronomice postmoderne fabuloase, consumându-se, de pilda (cu o placere nu intotdeauna unanima, dar unanimitatea e o psihoza moderna), inghetata de... tarhon. Aici incepe savoarea timpurilor noastre: cu inghetata de tarhon intri in postmodernism; cu inghetata de fistic, peste care torni ciocolata, esti inca in modernism...

Doru Pop: Eu nu vreau decât sa imi exprim indoiala ca realitatea virtuala de tip Matrix este o realitate non-verbala, ca apartine non-logosului. Pentru ca Hollywood-ul si productia unui film presupune in primul rând un script si o dimensiune de natura profund textuala. Eu nu cred ca putem sa explicam literatura prin filmul virtual, ca acesta ne-ar da o explicatie non-literara, non-discursiva, in mod particular pentru ca Martrix s-a nascut din experienta benzilor desenate, cu o componenta textuala majora. Oricine stie cum se construieste un film la Hollywood stie ca el este, inainte de a se filma sau de a ajunge pe computer, deja scris. Nu-ti da nimeni un milion de dolari sau o suta de milioane de dolari (cu un milion se fac filme pornografice!) sau un miliard de dolari sa te joci pe calculator. Eu vreau sa spun ca provocarea ramâne totusi la nivel personal, provocarea ramâne la nivelul optiunii pe care Corin o va face. Vreau sa ne spuna care este metoda. Domnul profesor Muthu a spus ,,Nu, sa intram in ontic!" Sanda a spus: "Nu, sa avem grija! Atentie, sunt anumite probleme! Sa explicam pe felii. Unde, cine, când, cum, de ce?". Eu, pe de alta parte ii dadeam cu ale mele, cu scufundari, cu prostii, cu inexplicabil. in momentul asta cred ca totusi Corin trebuie sa ne spuna. Eu am vazut acolo in text lucrul acela minunat, momentul citirii textului tau ca un observator participativ. si sa ne spui ce vrei sa faci. Pentru ca, sa fie foarte clar, nu cred ca in acest moment partea metodologica si partea tehnica a conceptului exista.

Stefan Borbely: Eu il vad ca pe un proteism generativ continuu. Ilustrarea o primim, de pilda, din partea acelui domn care a trimis Observatorului Cultural vreo doua scrisori entuziasmate, legitimând public lansarea conceptului, cu acceptiuni diferite, pe care nu le putem nici macar banui. Cine stie ce asociatii se petrec in capul respectivelor persoane... Procedura e tipic postmoderna: un concept se naste direct prin diseminare, fisional, multiplu, plural, antireductiv Pe de alta parte, avem gestul spontan al Simonei Popescu, care a reactionat imediat si a spus "Vreau sa scriu, vreau sa particip, sa imi trimiteti de acum incolo textele." Dupa mine, daca se lanseaza public textul, s-ar putea declansa o poveste frumoasa, mergând in directii la care nu ne asteptam.

Doru Pop: Cu aceasta suntem cu totii de acord, nu? Dar iarasi problema mea este metodologica.

Corin Braga: Chiar asa si este. Acest text e o invitatie sa ma ajutati sa il "mosim". Din punct de vedere metodologic, intr-adevar anarhetipul nu este deocamdata "mosit". EmotionalBodyProcess, active research si celelalte sunt niste metode preexistente care insa, combinate in anumite feluri inteligente, ar putea fi folositoare. Eu insumi nu stiu inca cum. Daca incep la toamna proiectul de a discuta cu masteranzii despre starile alterate de constiinta samanice, atunci va fi un prilej de experimentare efectiv, in care se va vedea daca se poate ajunge sau nu la un rezultat. Si acum inca o idee: ii multumesc Mihaelei pentru sugestia ei, aceea de a nu lega anarhetipul de postmodernism si arhetipul de modernism. Sau in orice caz sa nu postulez o relatie efectiva si biunivoca intre ele. Si am ramas pe gânduri, deoarece facându-mi o mica, hai sa nu ii spun psihanaliza, am devenit constient de faptul ca in momentul in care am facut aceste corelatii, am facut-o in parte sub presiunea a ceea ce spunea Stefan, adica a nevoii de a "blinda" un text cu niste trimiteri, pe de alta parte fiind constient ca daca cumva as ajunge sa-l export in strainatate, ar trebui sa-i atasez o bibliografie masiva in coada, Sa-l raportez asadar si la deconstructia lui Derrida, si la gândirea slaba a lui Vattimo, si la rizomii lui Deleuze, si la paradigmele lui Ihab Hassan. Dar ceea ce mi-ai spus tu ma ajuta sa ma eliberez de acest sentiment de culpabilitate academica. Fiindca aparatul respectiv, am impresia, in loc sa ajute la degajarea germenelui de noutate al conceptului, nu ar face decât sa il sufoce in fasa. Pe de alta parte, riscul opus este cel al diletantismului, sau al ireverentei...

Mihaela Ursa: Cred ca o asemenea ireverenta ar fi in spiritul acestui Centru fantasmatic, dupa cum acelasi centru poate "scuza" aroganta de a imagina descrierea si dorintele omului care va urma.

Stefan Borbely: Asta e si sugestia mea. De pilda, se poate incepe textul acesta, foarte serios, cu urmatoarea bomba formularistica: "Acesta este un concept trans-postmodern!" Punct. Dupa care va incepe exegeza revoltata: "Nu este! E prezumtios ce spuneti! Gresiti!" etc. E perfect inceputul... Textul ar putea fi lansat, ostentativ, in acest fel: aici se termina postmodernismul, de aici incepe anarhetipul. E o provocare strategica premeditata: multi se vor simti obligati sa ridice manusa...

Mihaela Ursa: Chiar acum mi-a venit ideea ca poti la o adica sa formulezi la un mod foarte sobru si academic chiar argumentul detasarii tale de calea asta, pornind de la sugestia pe care o aminteam mai la inceput, existenta deja in text, si anume ca viziunea postmoderna este una nominalista. Postmodernismul se impaca cu fragmentarismul si cu lipsa ori pulverizarea sensului spunând "Nimic nu mai este real". Ori tu spui cu totul altceva decât nominalismul si altceva decât postmodernismul in sine. Pe aceasta diferenta, pe acel altceva cred ca trebuie mers.

Corin Braga: Da, termenul de anarhetip nu e nominalist.

Mihaela Ursa: Tocmai aici sta puterea lui. Este un concept de resuscitare.

Corin Braga: Atunci ajungem la ceea ce spune Stefan, si anume ca, strategic vorbind, trebuie anuntat din start ca anarhetipul se vrea dincolo. .Cred ca ne putem opri aici.