Dezbaterile Phantasma
Centrul de Cercetare a Imaginarului organizat vineri, 8 ianuarie 2005, o noua (a noua !) dezbatere pe marginea unui text al lui Cornel Vâlcu, Humboldt, triada actantilor ontologici si alteritatea. Au participat la discutii Corin Braga, Ruxandra Cesereanu, Sanda Cordos, Anca Hatiegan, Ovidiu Mircean, Vlad Roman si Nicolae Turcan si, bineinteles, Cornel Vâlcu.

Postmodernitatea - un pod cu trei capete

Corin Braga: Dragi prieteni, iata, ne-a ajuns din urma cifra Beatricei, suntem la a noua sedinta, la al noualea concept pe care il discutam. Ne apropiem vertiginos de final, fiindca Horea ne va prezenta cât de curând al zecelea concept, care rotunjeste o sistemica si foarte cosmogonica diagrama.

Am sa incep cu o mica parabola, de fapt e o anecdota, dar parabolica, asupra acestei sedinte: in urma cu vreo jumatate de an, devenea tot mai evident, iar lucrurile cred ca s-au accentuat intre timp, ca exista o anumita nemultumire, o forma de frustrare in privinta felului in care se desfasoara aceste sedinte. Cornel deja reclama faptul ca, in cadrul dezbaterilor, se simte urmarit, de-a dreptul haituit de microfon prin sala, ceea ce constituie, daca ar fi sa traducem, o forma de critica la adresa unei seriozitati si a unui academism in haina caruia am intrat prea adânc, in care stam prea scrobiti.

Horea Poenar: Te-ntrerup, era vorba, cum spune cineva intr-o revista aparuta de curând, de o carte-biblioteca la care veleitarii nu pot ajunge, asa ca noi, cunoscându-ne ca fiind niste superficiali, am zis ca, da, lucrul acela este greu de realizat.

Corin Braga: Horea, la rândul sau, mi-a spus in mai multe rânduri ca poate ar trebui sa ne intoarcem la primul tip de sedinte, cel in care autorul nu ne trimite anticipat acasa, prin email sau in alta forma, un text gata scris, ci ni-l prezinta la fata locului, intr-o facere ad-hoc, la care suntem invitati sa participam direct. Ceea ce cerea Horea era, deci, mai multa spontaneitate, mai multa viata. Nu demult, Ovidiu insusi imi spunea ca are impresia ca formula noastra de lucru este oarecum uzata, obosita, si c-ar trebui ori s-o spargem, incheind ciclul dezbaterilor, ori sa gasim alta forma.

Horea Poenar: Orice altceva!

Corin Braga: incât atunci când am aflat despre Cornel ca este pe cale de a scrie un text socant - asa circulau zvonurile -, un text care va veni sa sparga ritualul, sa strice schemele, sa ne scoata din inertie, am avut o tresarire de fericire si de curiozitate. Din pacate, in luna aprilie sau in mai, pe când Cornel era, se pare, in aceasta dispozitie iconoclasta, n-am putut tine decât o sedinta si a trebuit sa amânam dezbaterea propusa de Cornel. Ca mai pe urma sa aflu, cu ingrijorare, cum ca isi schimba tema si ne va aduce un cu totul alt text.

Acum, din sfera lui Cornel emanase un fel de buzdugan al zmeului, care pornise catre Phantasma, amenintând ca va avea loc o dezbatere in care toate conceptele noastre arhetipice vor fi rasturnate anarhetipic (scuza-ma ca te trag pe spuza propriei placinte). in momentul in care-am aflat de intentia lui Cornel de a schimba subiectul, am intrat in panica, am inceput sa fac chiar planuri diabolice de a-l tachina in vreun fel, de a-l zgândari asa incât sa-i provoc o revolta, sa-l fac sa revina la dispozitia belicoasa despre care avusesem zvon.

Caci - iata! - Cornel ne pune pe masa, ne pune pe computer, un text care este, as zice, cel mai greu, cel mai filosofic, cel mai abstract, dintre toate textele pe care le-am avut pâna aici. Poate este o impresie personala, poate este o impresie exagerata, dar e un text in care partea conceptuala, partea filosofica trage ca un bolovan foarte greu hârtia obligându-ne sa citim, eu cel putin asa am patit, cu mare incetineala, cu efort intelectual... (Sigur, fortele-mi sunt slabe si atunci... unde nu sunt forte. ). Am stat azi-dimineata cam o ora si jumatate sa citesc textul cu pixul in mâna, ca sa-l asimilez, ca sa-l diger cât mai bine. in loc sa arunce peste bord intelectualismul, cum m-as fi asteptat din partea unor critici ai textelor academice, Cornel l-a ridicat la puterea a doua.

Acum, Cornel nu este un naiv! Oricum m-as uita la el nu-l vad naiv! Din momentul in care se asaza la masa de scris si incepe sa-si construiasca ideile, el este un maestru al jocului desavârsit, care-si controleaza efectele, care stie ca se afla pe-o scena, desigur, de hârtie, nu neaparat de lemn, si care are, deci, are o strategie si diverse tactici de abordare. Si-atunci, un prim gând care mi-a venit in minte a fost acela ca, dându-ne acest text, Cornel este... parsiv, este rau, se razbuna pentru toate sedintele de pâna acum in care a fost obligat sa inghita texte academice, a fost tinut cu forta pe scaun, cu reportofonul care fugea dupa el sa-i inregistreze gândurile, sa-i ceara opinii. Or acum, iata, el avea in sfârsit prilejul de a se razbuna pe noi: ,,Asa! Asta ati vrut? Ati avut-o! Acuma sa vedeti, veti patimi mai rau decât v-ati fi asteptat."

Bun, sa incerc sa ies acum din anecdotic si sa ajung la partea serioasa. Dar plec de la aceeasi ipoteza: Cornel nu este un autor naiv. As spune ca impresia de discrepanta, care poate aparea la lectura, intre un Cornel-omul, pe care il cunoastem si pe care il gasim intre parantezele drepte, si un Cornel-teoreticianul pe care, la fel, il stim, sau studentii lui il stiu si mai bine, ca pe un cadru didactic la Catedra de lingvistica, este foarte bine pusa in scena. Alternantele, dihotomia este foarte bine regizata de catre Cornel. El este constient ca textul pe care ni-l serveste este greu, ca e compus din idei si speculatii care necesita o anumita abstractizare, o anumita asceza teoretica, care ne obliga sa ignoram foarte mult senzorialul, fantasmaticul, imaginarul si sa locuim in castelul foarte pur si foarte steril al filosofiei, al filosofiei lingvistice. Deci este constient de greutatea receptarii unui asemenea text si atunci - asa cum face si medicul bun - isi pune medicamentul amar pe un cub de zahar. Desigur, aici zaharelul nu este un cubulet, este un tort intreg, este un lighean de ciocolata lichida, partea dulce fiind toate acele intruziuni, toate acele paranteze drepte si paranteze drepte in paranteze drepte, toate momentele in care viata, pur si simplu, se revolta in fata teoriei.

Probabil o face din iubire si grija pentru noi - ni se adreseaza chiar cu ,,Iubite cetitore" - dar ma intreb daca nu o face si pentru el, daca nu simte si el nevoia de a contrabalansa teoria lingvistica cu viata pentru a nu pierde picioarele de pe pamânt, pentru a nu avea impresia ca a intrat pe o pista ce duce catre mortificare, catre inghet. Cornel construieste in intreg textul sau un demers foarte teoretic si abstract, insa imbaiat in acel lighean de ciocolata lichida, glazurat bine, invelit, asadar, in fragmente de viata. Sau, dac-ar fi sa invoc o alta metafora: adeseori am avut impresia ca, atunci când discuta despre Humboldt, despre triada actantilor ontologici si alteritatea, despre sensul polemic al integralismului si alte teme si concepte grele, Cornel este un asemeni unui medic aflat intr-o statie orbitala, intr-un laborator spatial, care lucreaza intr-un mediu perfect aseptic, unde nu intra nici un microb, nici o bacterie, nu apare nici un microorganism. Iar din când in când acest savant extraterestru face brusc un gest aparent suicidar: deschide o usa larga, prin care lasa sa intre in laboratorul sau aseptic o realitate imensa, colcaitoare, browniana. in mijlocul celor mai abstracte consideratii, o vedem dintr-o data pe Dina intrând in text, il vedem pe Macatel câinele si pe tatal sau pisoiul Zapp, vedem viata dând buzna peste idei. Intruziunea viului si a traitului in speculatie mi se pare o incercare - e o intuitie, nu un proces de intentie - de umanizare a filosofiei. Aceasta mi se pare a fi una din mizele meta-teoretice ale textului lui Cornel.

Din aceasta perspectiva, oricât ar parea de paradoxal, textul lui Cornel mi se pare cel mai apropiat de cel al Dianei Adamek. Nu? La prima vedere, textul Dianei este cel mai artist, cel mai estetic, cu cele mai mari pretentii de literatura, de jurnal, de simtire, de imagine, iar al lui Cornel ar fi cel mai abstract, cel mai sistemic, cel mai lucrat si elaborat. insa tocmai prin tentatia - si nu e numai o tentatie, e o reusita - de a introduce viata in filosofie, de a face conceptele sa umble prin Macatel, prin pisoiul Zapp, printre noi, de a realiza o ensomatoza a conceptelor in persoane si fiinte, Cornel creeaza si el tot un tip de critifictiune - numai termenul poate ca ar trebui redefinit: daca vorbim de o critifictiune la Diana, la Cornel ar trebui sa vorbim de o filosofo-fictiune, de o filosofo-lingvistico-fictiune, de o teori-fictiune, nu are importanta, imbinarea in sine este simptomatica. Nu tin neaparat sa pun o eticheta, dar mi se pare ca avem de-a face cu simptomul postmodern al nevoii de a sparge cloazonarile, de a strapunge zidurile etanse dintre domenii, dintre doua mari compartimente ale sufletului: dintre o spiritualitate carteziana, ascetica, cum spuneam, pe de o parte, si o viata care isi cere dreptul de a se misca, de a fi traita. Chiar asta ne prevenea Cornel - ma rog, isi prevenea cititorul, dar acum ma identific acestui cititor -, chiar asta era invitatia sa, sa nu ne consideram cititori de hârtie, ci cititori care participa si traiesc alaturi de autor. in momentul in care isi prevenea lectorul sa mai aiba putina rabdare, sa nu arunce cartea sau capitolul respectiv la cosul de gunoi, sa nu cedeze nevoii disperate de viata care ii cere sa fuga trântind toate usile si lasând in urma laboratorul steril al ideilor, Cornel tocmai asta facea: deschidea usa spre cealalta fata a textului, spre viata care da carnatie ideilor, care umanizeaza filosofia si o face o filosofie a fiintei si nu o filosofie a ideii sau a teoriei sau a abstractiei.

Teorie filosofica sau fictiune teoretica ?

Cornel Vâlcu: Explicatia pentru care am ales sa aduc in discutie capitolul acesta, dintre toate cele pe care le aveti aici, vizavi, pe carticica, este ca, dintre cele zece de pe lista de-aici, numai sase sunt scrise, iar dintre cele sase l-am ales, in mod voit, pe cel mai 'cuminte' - pe cel care avea aspectul cel mai clar de stiintificitate si in care parantezele sunt putine, sunt relativ cuminti si sunt linistite. Iar dac-as vrea sa spun despre cum s-a scris - cât s-a scris pâna acum - din carte, paradoxal este ca ea s-a facut din directia cealalta, dinspre paranteze inspre toate speculatiile acestea, sau de la un moment dat - si acesta-i motivul pentru care cartea a inceput sa se scrie! - lucrurile acelea neteoretice, vii, adica Zapp & Comp., au inceput sa-mi vorbeasca, sa-mi faca sens, in termenii acestia (filosofarzi) si-atuncea cred ca-i in mai mica masura, pentru mine, o tentativa de umanizare a filosofiei, cât o tentativa de a spune, oricât de greu de acceptat e treaba asta, ca filosofia, oricât de abstracta, despre lucrurile astea vorbeste, deci despre lucrurile cele mai simple, cele mai tangibile si cu ele se joaca tot timpul.

Cosmina Berindei: Citind acest text, prima mea reactie a fost aceea ca mi-am amintit de o sintagma a lui Popper, care vorbea la un moment dat de ipocrizia intelectualilor care construiesc mereu discursuri sofisticate, prefera cuvintele pretioase, in loc sa vorbeasca simplu si deslusit. in cazul acestora ar fi nevoie de ceva mai multa modestie intelectuala, fiindca ei nu tin seama de faptul ca nu se fac intelesi - sustine Popper. Exista in acest sens si o teorie care spune ca o societate nu va ajunge la plenitudine pâna in momentul in care isi va limpezi, isi va clarifica vocabularul. M-am gândit de multe ori la aceaste aspecte si de fiecare data le-am respins cu o atitudine cinica. Acum mi-am spus pentru prima data: iata, am gasit un argument in sprijinul ideii ca e intr-adevar util un text al unui intelectual neipocrit, al unui filosof al limbajului neipocrit. Demersul acesta al revenirii prin filosofie la viata mi se pare extrem de potrivit. Si se aplica, intr-o oarecare masura, teoria despre care vorbeam: filosofia ajunge sa fie bine inteleasa in momentul in care isi clarifica, isi explica suficient de bine conceptele cu care lucreaza. Ea trebuie sa se intoarca la viata pentru ca tot de aici a pornit cândva, dar s-a abstractizat atât de mult, incât aproape ca este dificil de facut drumul invers, pe care suntem invitati sa-l refacem de fiecare data când parcurgem un text filosofic, pentru a patrunde esenta lui.

Anca Hatiegan: Mi-am amintit pe masura ce citeam textul lui Cornel o discutie pe care el a avut-o mai demult cu Sanda, la care asistam si eu, cind Cornel i se plângea ca, uite, sunt tipii acestia extraordinari, filosofi care scriu lucruri nemaipomenite, dar intr-un limbaj atât de greoi - Kant e un exemplu - incât, din pacate, nu pot sa fie asimilati de publicul larg. Problema e ca teoria nedublata de un stil literar, atractiv, accesibil, risca sa nu treaca, cred ca de aici vine tentatia lui Cornel de a traduce filosofia in viata, de a-i arata implicatiile si aplicatiile in traiul nostru de toate zilele. Mi s-a intâmplat in ultima vreme sa ma izbesc de un obstacol similar, de granita dintre mediul universitar, academic, si mediul gazetaresc. Nu stiu cum trebuie procedat: sa incerci sa vorbesti pentru toata lumea sau sa accepti ca sunt lucruri care se adreseaza doar unui cerc restrâns de cititori? E aceasta o problema care tine de o alta mentalitate, de consumism, de postmodernism, sau e una cit se poate de veche?

Horea Poenar: E periculos sa ne referim la textul lui Cornel folosind niste distinctii pe care le percepem inca traditional. O prejudecata periculoasa, sistemica, ne spune ca orice discutie teoretica sau o viziune filosofica trebuie sa fie, in mod obligatoriu, tehnicizata, structurata intr-un joc de concepte serioase si grave si, fireste, sufocate de eruditie. Aceeasi prejudecata, pe de alta parte, ne permite sa introducem viata, sa ne referim la ea doar prin acele aspecte narative sau metaforice pe care avem impresia ca le intelegem. in cazul acestui text al lui Cornel eu cred ca e vorba de altceva, de o teorie care se decide, in sensul lui Derrida, si se formeaza ca teorie doar reusind sa imbine categoriile traditionale de discurs. Astfel, aici nu-i o teorie care are intre paranteze practica sau exemplele concrete, ci fiecare paranteza dreapta folosita de Cornel este un mod de a duce teoria mai departe prin aportul intuitiv care este asteptat de la cititor, un cititor ce trebuie provocat sa sesizeze, sa ajunga sa gândeasca o problema pe care pâna atunci o gândea in termeni rigizi, traditionali, care risca sa te duca inspre lucruri de mult uzate, in cuvinte care nu mai rezoneaza si care nu mai vorbesc nimic. Asadar, o teorie, care este mult mai serioasa, repet, decât pare, pentru ca asa cum probabil il cunoasteti, daca-l cunoasteti intr-adevar corect, Cornel Vâlcu este un tip chinuit si torturat de lucruri majore. Nu ar pune niciodata pana in cerneala, nici pentru doua fraze, daca nu ar fi o chestiune extrem de importanta pentru spiritualitate, pentru fiinta umana, cel putin pentru ego-ul sau. Deci, critifictiune, metafora filosofica, arhi-, inter-, metadiscurs, cum ar fi sa-i spunem, toate sunt niste modalitati prime de a percepe acest text, dar ele trebuie, in mod serios, depasite.

Corin Braga: Sau o filosofo-teori-fictiune...

Horea Poenar: Este o teorie! Nu este fictiune! Nici o portiune din acest text nu tine de proza, nu tine de literatura, este teorie! Nici un joc din cele desfasurate in acest text - si ceea ce face, in general, Cornel - nu tine de ceea ce intelegem in mod traditional prin fictiune. Este o incercare de a repune filosoficul, de a repune gândirea - dupa etapa ei metafizica, dupa etapa ei fenomenologica, in care Cornel inca mai crede, iar lingvistica, dupa etapa ei humboldtiano-saussuriano-coseriana, de care, mai ales aceasta ultima parte sper ca incepe sa se desprinda, in sfârsit - deci de a pune aceasta teorie intr-un limbaj, intr-un discurs care reuseste sa atace aceleasi puncte esentiale ale gândirii. Postmodernitatea nu este o superficializare a trecutului, postmodernitatea inteleasa de Cornel...

Anca Hatiegan: Mi se pare interesant ca teoreticianul din ziua de azi are constiinta importantei limbajului. Vorbeste despre aceleasi lucruri serioase despre care vorbea odinioara un Kant sau Humboldt, dar isi pune, in acelasi timp, si problema cum vorbeste...

Horea Poenar: Eu nu cred ca sunt aceleasi lucruri, eu cred ca - si asta el, ca lingvist o stie mai bine - limbajul in care el vorbeste deja modifica lucrurile respective. in fond, intre Kant si Husserl, sa zicem, marea diferenta este felul in care limbajul constituie si construieste conceptele sau portiunile de lume pe care cei doi le gândeau. La fel, textul lui Cornel, limbaj fiind in continuare, limbaj ca act creativ, in special, iar discursul, teoria nefiind altceva decât act de gândire creativa, nu reuseste decât sa produca lucrurile lui, ale lui Cornel, care tintesc insa, repet, aceleasi zone ale spiritualitatii sau ale fiintei specific umane, ca sa folosesc o sintagma mai acceptabila si care nu suna inca a cliseu. Acesta-i singurul lucru pe care-as vrea sa-l spun acum, la inceput, in sensul ca orice portiune care pare mai superficiala in acest text trebuie citita printr-un filtru mult mai profund. Ai facut aici, Corin, comparatia cu textul Dianei Adamek. E way off !

Corin Braga: Ca gen, ca specie!

Horea Poenar: Ca gen, e-adevarat, dar finalitatea acestui text trebuie luata in considerare, spre deosebire de finalitatea textului Dianei. Finalitatea lor este complet diferita. Aici avem de-a face cu o finalitate teoretica a unui om care are ambitia de a construi o teorie.

Corin Braga: Da, dar trecând prin toata materialitatea existentei, asumând-o, preluând-o. Poate ai inteles ca o observatie critica faptul ca distingeam intre o parte teoretica si o parte "existentiala", cea din parantezele drepte. Nu era o critica, dimpotriva... Probabil distinctia este mecanica, presupunând juxtapunerea demonstratiei filosofice si a intruziunilor vitale, a exemplelor luate din viata. Nici o clipa insa n-am sustinut ca nu exista o metoda, o deliberata punere la lucru a existentialului, a ontologicului, pentru filosofic. Filosoficul nu este lasat sa circule la nivelurile sale foarte abstracte de organizare ideatica, ci este obligat sa emearga oarecum din realitate.

Horea Poenar: Eu nu ma refeream la ceea ce ai spus tu sau Anca, ci la o potentiala reactie la acest text, la o reactie cu care noi ne-am intâlnit foarte des in anii in care au trecut, pe care cred ca acest text al lui Cornel o preintâmpina in forma in care exista el ca text. Ai perfecta dreptate, am vrut insa sa accentuez ceva mai mult faptul ca este vorba de o teorie si incercarea de a pune alte etichete asupra lui, risca, pentru un cititor care nu cunoaste textul si ii va trebui si ceva timp pâna il va cunoaste, sa intuiasca alte lucruri decât cele care sunt aici si o alta finalitate decât cea care exista.

Corin Braga: Asemanarea cu Diana o faceam totusi ca gen, desigur, nu ca finalitate, ci ca modalitate de a folosi strategiile unui anumit tip de discurs pentru a exalta sensurile demersului de tip filosofic. Poate termenul ar trebui intr-adevar revizuit, insa nu mi se pare ca, in cazul lui Cornel, nu am avea de-a face cu o punere la lucru a unor tehnici si a unor strategii narative care vin din alt tip de discurs decât cel de filosofie lingvistica.

Ovidiu Mircean: Daca tot vorbim de abordarea aceasta stilistica a textului lui Cornel, sigur ca, in raport cu autonomia limbajelor stiintifice ale modernismului, textul este un text hibridizat, cum era si textul Dianei Adamek, dar, pe de alta parte, chiar si termenul de hibrid mi se pare putin exagerat de utilizat in acest caz, pentru ca ar presupune o anumita antinomie sau o tensiune interioara in text, intre doua voci stilistice preluate sau care pot sa fie recognoscibile ca fiind disjuncte. in schimb aici ele sunt unite si functioneaza in mod unitar tocmai datorita coreferentialitatii continue. Textul este la tot pasul constient de sine ca scriere care se realizeaza din acest moment in deschiderea ontologica fata de altul care poate sa fie alt generic descris in text, sau altul care e chiar cititorul. Aceasta unitate stilistica mi se pare foarte bine realizata, pastrându-si o coerenta stilistica de la inceput pâna la sfârsit, dincolo de eventualele noastre acuzatii ca am avea de-a face cu o deviere inspre proza, sau o deviere inspre eseu. Ca dovada sunt acele momente in care, bunaoara, demonstratia se construieste tocmai prin trimiterea la text, in care e definit designatul: citeste la pagina 300, cauta si vei gasi referentul. Textul are aceasta constiinta de sine, care il anima la tot pasul si care, cumva, reuseste sa sparga aceste disjunctii, reuseste sa-l scoata din ticurile unui cititor modernist tentat a-l compara cu tipologia clasica, definita, a limbajului autonom.

Corin Braga: E un cyborg?

Ovidiu Mircean: Este un cyborg, dar este un cyborg ale carui implanturi tehnologice au reusit sa capete o forma organica, au reusit sa se transforme in celule si in tesut.

Filosofia traita

Cornel Vâlcu: Din momentul in care a inceput sa mearga cartea asta - chit ca ea s-a impotmolit in urma cu multe luni, si acum - Slava Domnului! - pregatind textul acesta pentru Phantasma, am inceput din nou s-o scriu, de la jumatate mai departe - problema suna asa: daca-i un cyborg, nu-mi dau foarte bine seama cine pe cine imbraca. Daca e carne si crusta e facuta din filosofie, sau daca scheletul e filosofic si carnea-l imbraca. in diferite momente ale scrierii cartii, se petreceau anumite lucruri. Am inceput sa scriu, cum spun, foarte serios. Am avut proiectul, inainte de a pune pixul pe hârtie, de a scrie o carte de lingvistica si mi-am dat seama pe parcurs ca n-o sa pot face vreodata o carte de lingvistica decât la modul secund sau tertiar. Cartea aceasta mi s-a intâmplat! Si acum, de vreo doua luni, incepe sa mi se intâmple din nou. in momentul in care te apuci sa scrii despre un anumit lucru, diferite intâmplari din jurul tau, nu ca te deviaza, dar te fac sa gândesti, in momentul in care scrii textul, lucruri despre care nu stiai ca sunt acolo. Si in sensul acesta, ca experienta, sau ca stare, este extrem de interesant. N-as putea spune daca-i filosofie vulgarizata, sau daca este existenta comentata speculativ. De prea multe ori am basculat o chestie-n cealalta, ca sa mai pot acum sa-mi dau seama când sunt de o parte si când sunt de cealalta.

Anca Hatiegan: Cornel, in tot textul acesta ne vorbesti despre gratia intâlnirii - intâlnirea dintre, spui tu, eu si un altul, eu si tu - si despre imposibilitatea de a stabili granitele intre eu si tu, spunându-ne ca totul se petrece "intre", prin mijlocirea limbajului. Atunci cum vrei sa afli o linie stricta de demarcatie intre tine si Humboldt?

Vlad Roman: Mie nu mi se pare esential de discutat daca textul acesta e construit filosofic, cât, mai degraba, anumite distinctii intre tipurile de stil abordate, in functie de filosoful despre care se vorbeste sau care e adus in prim plan. Si asta cred ca e foarte important, in masura in care reuseste textul sa desprinda o conceptie speculara. E o capacitate a textului de a construi pornind dinauntru respectivului filosof, niciodata din afara. Faptul ca avem fragmente intre paranteze mi se pare total nesemnificativ. Oricum eu sunt putin frustrat, ca noi nu vorbim despre text, ci despre cum este facut textul. Mai exista aici niste concepte care cred ca ar trebui discutate.

Cornel Vâlcu: Da... este un singur concept: pod cu trei capete!

Vlad Roman: S-a vorbit despre partile filosofice si partile diarice, despre granitele dintre ele. O atare discutie imi pare lipsita de semnificatie; nu m-a deranjat deloc trecerea, n-am avut probleme de adaptare la stil... din punctul acesta de vedere textul respira autentic.

Ruxandra Cesereanu: Pe mine textul propus de Cornel m-a inhibat putin. L-am perceput ca pe un test pentru noi, intrucât mie nu mi se pare ca este un text doar despre Humboldt. Humboldt este un pretext. intrebarea mea este cum poate fi acoperit subtitlul acestui text care suna asa: preliminarii speculative la starea de postmodernitate. Pentru ca nicaieri nu mai apare cuvântul postmodernitate in text, in afara acestui subtitlu. Pe de alta parte, vreau sa verific in ce masura, tu, Cornel, raspunzându-mi la aceasta intrebare, raspunzi si intuitiei mele dupa care textul tau este o provocare si un test pentru noi, cei care dezbatem la Phantasma.

Cornel Vâlcu: Subtitlul nu este al capitolului, ci al cartii (Pod cu trei capete. Preliminarii speculative la starea de postmodernitate) in care capitolul acesta (Humboldt) este dupa fenomenologie si inainte de Coseriu.

Ruxandra Cesereanu: Atunci care este masura in care acest capitol slujeste unui asemenea subtitlu? Si viceversa. Ce cauta aici postmodernitatea? Sau este vorba despre un cuvânt-valiza?

Cornel Vâlcu: Capitolul acesta, in intregul lui, ar intra undeva la o declaratie de tipul: cred ca suntem prea grabiti in a discuta teoretic postmodernitatea, fara a fi privit cu o uriasa atentie acele preliminarii moderne ale postmodernitatii, care trebuie cunoscute sub raport speculativ, pe câta vreme, in ce priveste epoca postmoderna, avem o traire directa a ei. Reactia normala o vad in a face un ocol speculativ, pentru a putea ajunge de la o reflexivizare a propriei tale trairi, dar asta citita nu prin postmoderni, ci prin niste oameni de putin mai devreme, care au trait criza dinaintea postmodernitatii, adica prin oamenii cei mai prezenti aici: Descartes, Kant, Humboldt, Husserl si poate cam atât dintre filosofi, apoi toti lingvistii din secolul XX... Toate lucrurile acestea fiind un soi de teorie speculativa care-ar permite o traire reflexivizata si constienta a ceea ce ni se intâmpla. in sensul acesta ar fi preliminarii speculative la o traire.

Ruxandra Cesereanu: Mi se pare un text binevenit ca propunere argumentativa, conceptuala si ideatica, pentru ca aduce un aer nou, chiar daca are vagi inrudiri cu textul Dianei. Are si anumite inrudiri cu textul Mihaelei despre fictionalitate, dar, as zice, totusi, ca il vad mai apropiat de hibridul oferit de Diana (critifictiune), cel putin la nivel de intentionalitate. Mi se pare ca postmodernitatea, propusa de tine, Cornel, exista la nivel concret macar prin felul in care este construit textul, pentru ca ai apelat la anumite comentarii, in paranteze si la subsol, care tin de un construct postmodern. Dar nu stiu in ce masura filozofia limbajului rezolva problema aceasta a postmodernitatii intr-un mod adecvat, la nivel de constructie, asa cum prezinti tu lucruruile. Nu mizezi foarte mult doar pe filozofia limbajului, pare-se; ne-ai spus ca aceasta carte a ta (din care provine fragmentul propus noua spre discutie) nu va fi despre asa ceva, trebuia sa fie despre filozofia limbajului, dar pe masura ce textul s-a scris, el a ajuns sa vorbeasca despre altceva. Ceea ce-ti propun este sa ne lamuresti in ce masura ramâi sau depasesti filozofia limbajului, intr-o constructie a unui text care se doreste a fi, pentru ca tu insuti afirmi aceasta, destul de postmodern (desi, dupa cum stim deja, tu desparti mereu postmodernismul de postmodernitate; ai alergie la postmodernism, in schimb postmodernitatea ti se pare a fi adecvata intru totul pentru vremurile noastre). Este evident ca, desi poate nu iti convine, cu acest stil postmodern cochetezi, nu cu altceva.

Cornel Vâlcu: Toata treaba asta e legata de un moment de acum vreo doi-trei ani. Totul a inceput intr-un moment in care ma simteam foarte bine si asezat si asigurat in domeniul filosofiei limbajului. imi spuneam: acum voi scrie o care in care voi spune: ,,Fratilor, n-ati inteles nimic, toate treburile astea sunt rezolvate, problemele sunt: a, b, c, si ele se rezolva simplu: aici, aici, aici." in momentul in care am inceput sa-i revad pe oamenii acestia mi-am dat seama ca dilemele mele interioare de individ in postmodernitate nu sunt nici pe departe rezolvate, de nici un fel de solutie teoretica si cartea asta, e, de fapt, tensiunea. Si de aceea metafora care-a ajuns, la câteva luni dupa ce se incepuse cartea, sa devina titlul acesteia este metafora podului cu trei capete. Din punctul meu de vedere, postmodernitatea este a fi pe acest pod si a rataci, destul de innebunit, intre diferite margini, cautând tot timpul o intemeiere de ordin rational sau de orice alt tip, si de a nu putea avea niciodata aceasta intemeiere. Si conditia postmoderna consta tocmai in a fi 'absorbit', tras in jos tot timpul de cele trei picioare ale podului, care sunt, nu stiu daca reiese clar din capitolul acesta, obiectitatea din afara mea, subiectul care sunt eu si care incerc sa tin lucrurile la un loc si toate constituirile culturale care functioneaza ca limbaj. Si de fiecare data când vrei sa stai locului si sa te odihnesti si sa respiri te refugiezi intr-unul dintre picioare. Crezi in realitatea palpabila, cu toata fiinta, si te-ai mutat in piciorul respectiv, crezi in subiectul tau indestructibil si in puterea lui formidabila si esti acolo si te-ai mutat in piciorul respectiv, sau crezi, cum am crezut eu ani de zile, in lingvistica si in limbaje si te simti in siguranta dincolo. De fiecare data când esti in siguranta nu esti pe pod, de fiecare data când esti in siguranta esti... iti doresti sa-ti fie bine. Postmodernitatea, pentru mine, cu asta a mai ramas. Cu sase sau sapte ani de zile in urma, Sanda-mi spunea: ce-ar trebui tu sa faci ar fi sa scapi o data de cearta asta a ta nesfârsita cu postmodernismul. Deci, iata ca de cearta cu postmodernismul am scapat, dar de sentimentul interior ca postmodernitatea este irespirabila si dramatica, n-am scapat. Si-atunci m-am mutat dintr-o discutie despre postmodernism, care pentru mine-i, deja, o moda culturala si e mai putin interesant pentru o discutie serioasa si implicata, inspre postmodernitate, care este conditia, deci care este destinul.

Sanda Cordos: O sa incep, in spiritul autorului din seara aceasta, cu o marturisire. Temerea mea, strângerea mea de inima, de ceva vreme, era ca dilemele tale te macina prea mult si nu te mai lasa sa pui pe hârtie partile de constructie pe care cred foarte tare ca le-ai putea face. in discutia aceea in care vorbeam despre postmodernismul de care trebuie sa scapi, mai era ceva, mai era o imagine pe care nu stiu daca ti-o mai amintesti, pe care apoi am regretat-o. Spunem atunci ca esti ca un ins care aduna material de constructie pentru o casa sau, iata, in termenii tai de astazi, pentru un pod, dar in loc sa inceapa sa construiasca, isi risipeste materialul, azvirlindu-l, din cind in cind, dupa cei care trec prin preajma. Acum, m-am bucurat foarte tare ca textul exista si abia astept sa vad si ceilalti piloni ai podului, podul in intregime. Este un text in care l-am regasit pe Cornel cu tot cu tensiunile sale in raport cu ideile. Cred ca unul dintre darurile pe care Cornel le are, un dar cu partea lui otravita, este ca el traieste ideile si teoriile, pentru el ideile nu sunt niste abstractiuni, si din punctul acesta de vedere as zice ca n-a vrut sa ne provoace sau sa ne testeze, ca e aici o gindire autentica pentru care ideile sunt zguduiri interioare. Nu stiu daca textul acesta intra la capitolul filosofie, eu l-as incadra intr-o zona a teoriei in termeni ceva mai largi - asa cum termenul teorie s-a impus in ultimele decenii. Este un text care, desigur, lucreaza cu teme grave si mi-a facut mare placere sa regasesc o tema care, tangential si incomparabil mai superficial, m-a preocupat si pe mine: tema alteritatii si mai precis a raportului cu celalalt. Am avut un soc cultural, in urma cu ceva vreme, când am descoperit o carte de psihologie care recomanda bogat, asa, cu sugestii cât se poate de precise, sa nu mai intri in relatie cu celalalt pentru ca e vatamator. Daca esti in relatie cu cineva si esti fericit sa nu spui - te avertiza psihologul - sa nu indraznesti sa spui: ,,Sunt fericit! Tu m-ai facut fericit!", ci sa subliniezi ca "Sunt fericit pentru ca asa vreau eu!" Si nu va spun ca, dincolo de partea amuzanta, pentru mine a fost un soc. Am aruncat cartea, asa cum tu recomandai cititorului sa faca cu textul tau. Cu textul tau n-am facut asa pentru ca, iata, sunt niste teme care cred ca nu-s de aruncat. E aceasta tema a raportului cu celalalt, care se incheie cu bine: e de fiecare data eu cu tine, si cred ca, iata, asta fiind credinta ta, ea tensiona acolo tot ce, in paralel sau in raport cu ea, nu era gândit in termenii acestia ai relationarii. Apoi, o tema a imaginatiei care e conceputa in alti termeni decât estetici, o imaginatie chiar in termeni etici. Deci in relatie cu celalalt opereaza limbajul, dar opereaza si imaginatia care e inauntru acestui limbaj. Si aici marturisesc ca m-am dus cu gândul la Baudelaire, care, intr-un articol de pe la mijlocul secolului XIX, observa ca morala fara imaginatie n-ar putea fi decit ceva pustietor, sfisietor si lipsit de intelegere umana. Apoi, e problema timpului. Aici - tu spui - timpul e o functiune logica prin care rationalul stapâneste peste autenticitate vietii, te vindeca. Psihologic, cred, putem sa-l intelegem asa: e o fictiune, dar nu stiu daca, biologic, n-ar putea exista si o alta acceptiune care sa contravina acestui statut de fictiune.

Sar din temele mari in parantezele drepte si ajung la povestea cu PROTv. Si poate ca e mai simplu s-o iau chiar asa, dinspre aceasta paranteza dreapta inspre observatii, poate, mai generale. Marturisesti c-ai fost dezamagit, sa spunem simplificând, de aceste emisiuni ale PROTv-ului care, la un moment dat, propuneau tinerilor care participau - pentru ca era o emisiune interactiva - sa faca zgomot. Era o perioada de timp, spui tu, când tipi seriosi descopereau profunzimea si extensiunea unei culturi, insa datorita acestei emisiuni, acestei generatii care se intâlnea si facea zgomot, s-a petrecut tentativa mai multora spre o explorare ascetica de sine. Am mai multe intrebari si rezerve, totodata. intâi te-as intreba daca nu accepti, ipotetic macar, ca relatia cu celalalt poate la un moment dat sa se construiasca si in maniera asta: a face zgomot impreuna, a tipa impreuna, pentru ca nu avem inca cuvintele. Apoi, tu in momentul in care ai tins sa te asezi intr-o generatie, intr-o structura comunitara, ai avut vreun moment in care te-ai identificat cu acea Generatie PRO, asa cum era construita la PROTv, incât sa fii mai apoi atât de dezamagit incât sa ajungi spre explorarea aceasta ascetica de sine? Sau, tinerii seriosi, independent de emisiunile televizate, ajungeau la, cum spui tu, profunzimea si extensiunea unei culturi, intr-un prim moment, si-apoi, tot independent de emisiuni, poate nu independent de ceea ce se intâmpla in strada, dar independent de aceste emisiuni televizate, ajungeau la explorarera ascetica de sine? intrebarea mea mai generala ar fi: pentru ceea ce inseamna interioritatea noastra, in dimensiunea ei intelectuala, afectiva, existentiala, putem, avem dreptul sa demonizam televiziunea? Sigur ca, intr-o situatie utopica, frumos ar fi ca tinerii care se aduna la o emisiune televizata sa discute - vei zice ca sunt rea si chiar nu vreau! - Humboldt. Cred ca nu e genul de context si de discurs potrivit si mai cred - o sa râdeti cei care va amintiti de acea emisiune, pe care nu am urmarit-o saptamâna de saptamâna, dar stiu la ce te referi - ca acea emisiune si-a avut, in ceea ce a insemnat un proces lent, convulsiv si inca in curs de detabuizare a mintilor noastre, propria insemnatate. Faptul ca i-a invatat pe tineri sa tipe eu cred ca nu e putin lucru, inclusiv pentru a forma ceea ce as numi spiritul critic. Cei care nu voiau sa ramâna decât la tipat nu aveau decât sa ramâna acolo, insa poate ca unii si-au dat seama ca pot merge mai departe.

Apoi, in alta parte si in alta latura a discursului, mi se pare o idee extrem de interesanta, de altfel una dintre cele mai dense, din a doua jumatate a partii pe care noi am primit-o aici, a privi lumea, viata, integritatea dinspre cuvinte. Pot sa-ti confirm ca mie ca cititor nu mi se pare scandalos, mi se pare, dimpotriva, o atitudine extrem de interesanta a privi lucrurile dinspre cuvinte, ca lucrurile si sentimentele au atâta forma cât le dau cuvintele. Cred ca e o idee excelenta si frustrarea mea de cititor a fost ca n-ai alocat mai mult spatiu acestei probleme. Nu o data, tu iei ideile lui Humboldt si te-apropii cu ele de o realitate in care, de fapt, tu vrei sa te inscrii, ca noi toti: ne inscriem in realitate cu teoriile, conceptele, cuvintele noastre. De altfel, e o miza - mi s-a parut mie - importanta a demonstratiei tale. Am avut la un moment dat aceasta imagine, ca tu te sprijini ca de-un perete pe teoria lui Humboldt si incerci, de acolo incepând, sa inaintezi si sa te retragi. Si poate ca ideea de a privi dinspre cuvinte inspre lucruri si sentimente merita sa fie un ecran sau un perete sprijinitor pentru mai mult timp sau mai mult loc sau in raport cu alte fenomene. Apoi am o sugestie pentru schema ta. Stii cum vad eu schema asta si mi se pare c-ar fi mai pregnanta pentru ceea ce ne spune textul aici? Fenomenul obiect il vad - daca vrei - in partea de jos, ca un fel de corp; obiectul ar fi o papusa marioneta si stimulii perceptivi cele doua betigase care tin marioneta, iar eul, cel care mânuieste betigasele. Nemultumirea mea de privitor al schemei a fost ca acest eu care e elementul sintetic, de fapt, nu intra in relatie cu celelalte doua elemente in schema ta. Daca e "sintetizatorul", trebuie sa ajunga la ele - cred eu - el trebuie sa ajunga si la semnificat, si la stimulii perceptivi, nu numai la fenomenul obiect.

Cornel Vâlcu: Acesta este necazul, ca eu n-am reusit niciodata sa sper in puterea deplina a eului. Eul acesta pe care ma bazez acum e foarte imposibil sa cred ca este o constanta si ca n-ar avea altceva de facut decât sa reflecteze asupra celorlaltor doua elemente. Eul mi se pare la fel de fragil, luat singur, ca si celelalte doua elemente cu care coopereaza.

Sanda Cordos: Da, dar intra in relatie...

Cornel Vâlcu: Tot timpul prin fenomene! Tot ceea ce ni se intâmpla e formalizat continuu. Si-atunci tu stai pe margine din când in când, si in alte momente esti prins in vârtejul acesta si dupa aceea iar iesi... si iar intri...

Corin Braga: Dar ai spus, Cornel, foarte bine: eul este unul dintre cele trei picioare ale podului.

Sanda Cordos: Corin, tu propuneai sa discutam despre raportul dintre academic si nonacademic, plecând de la textul lui Cornel, si ar fi intr-adevar interesant. M-am gindit la asta in vreme ce l-am citit pe Cornel. Dupa ce cei doi prieteni ai nostri - al doilea e Horea, fireste - ne-au certat de fiecare data ca suntem prea academici, cred ca cel mai academic dintre noi toti, pâna in momentul de fata, a fost, nu incape vorba, Cornel. Asta da o perversiune!

Ruxandra Cesereanu: Si mie mi s-a parut, insa nu stiu daca este chiar o perversiune... sau daca este, atunci e o perversiune provocatoare si, deci, acceptabila.

Eu si tu: identitate si alteritate in dialog

Sanda Cordos: Nu, glumesc, e o tehnica. As mai avea o intrebare pe care textul si o observatie a ta din aceasta seara mi-au trezit-o. Tu spuneai: te preocupa postmodernitatea si te-ai dus inapoi sa vezi acolo unde s-a produs o ruptura, la sfârsit de secol XVIII. Sigur ca e extrem de interesant si reconfortant sa te repliezi la un perete unde-l ai pe Humboldt in spate care spune - zici tu, eu fiind o putin cunoscatoare a lui Humboldt - ca, de fapt, problema alteritatii si a intrarii in relatie e o problema care se pune si pentru cei singuri, pentru ca, in momentul in care utilizezi limbajul - desi nu-i propriu humboldtian sa spun ca utilizezi limbajul, pentru ca acolo e invers, limba te vorbeste pe tine - esti, deja, in relatie. Chiar daca stai singur si gândesti esti in relatie, nimeni nu-i, de fapt singur, pentru ca intra in relatie cu limba care e ea insasi alteritate - si inca ce alteritate, de secole, cel putin. Deci e reconfortant, insa pe de alta parte m-am intrebat: intr-adevar ruptura, schimbarea, articulatia, e acolo, dar de la el pâna la noi sunt, iata, doua secole aproape, mai avem, acum, "pod" si relatie? Mai ales dupa ce am trecut prin tot ce-a insemnat gândirea si arta modernismului, secolului XIX, secolului XX, in care tot mai mult indemnul acela al psihologului, care ma speria pe mine, a devenit o practica. Omul a ajuns inclusiv sa produca niste substitute ale relationarii, in asa fel incât sa nu mai aiba contact cu o fiinta umana vie, calda, dezamagitoare pentru ca omul cu care intru in relatie, cândva imi va produce dezamagire si suferinta.

Anca Hatiegan: Si mie mi s-a parut ca Humboldt lasa cumva in aer problema creatiei. El pune foarte mult accent pe autonomia creatiei, or tu observi foarte bine ca nu poti sa rezisti prea mult, ca artist, in lumina asta orbitoare a creatiei, total rupt de celalalt, si ai mereu nevoie sa te intorci printre oameni, printre muritorii de rind. Nu cred in autosuficienta demiurgica. Dimpotriva, cred ca artistul tinde cel mai mult spre celalalt, spre semenii sai.

Cornel Vâlcu: Din punctul meu de vedere, creativitatea, cu cât este mai puternica, cu atât este mai, n-as spune solitara, ci are, cum sa spun, o dimensiune de absolutitate care refuza orice idee de dialog si creatorul este perpetuu prins intre a maximaliza potentele care lucreaza-n el si care-i spun niste lucruri care nu s-au mai spus niciodata si necesitatea ca el sa spuna lucrurile acestea pe care le aude - acum vorbesc si eu ciudat - intr-un discurs totusi inteligibil. Deci creatia mi se pare, totodata - trist ca spun chestia asta! - o forma puternica de alienare. Dezvoltarea potentialitatilor de infinitudine ale omului te scot din faptul ca tu, ca si toti ceilalti, esti finit si dialogul tau cu ceilalti nu poate avea loc decit in dimensiunea de finitudine.

Ca sa-i raspund Sandei: eu m-am instalat foarte multi ani, foarte comod, in Humboldt, in general, de la Coseriu si Mircea Borcila cetire, la Humboldt predai, in mod normal, doua lucruri: creativitate si alteritate.

Sanda Cordos: Dar creativitate la Humboldt inseamna nu numai creativitate artistica, inseamna si faptul de a dialoga.

Cornel Vâlcu: Initial inseamna creativitate artistica, apoi... Nu pot spune ca nu regret realmente faptul ca Humboldt n-a ramas un estetician si cred ca si-a limitat niste potentialitati acceptând sa devina lingvist, dar eu m-am instalat foarte multi ani in acele dimensiuni ale humboldtianismului care pentru mine erau comode - si dimensiunea foarte comoda din humboldtianism este asta: alteritatea este deja cuprinsa in limba si, deci, nimeni nu-i niciodata singur, pentru ca fiecare isi contine alteritatea, câta vreme gândeste intr-o limba care oricum o contine. Dar Humboldt atrage pe alocuri atentia ca alteritatea inseamna de fapt doua lucruri: exista o alteritate inaintea ta (cronologic vorbind), care constituie intr-adevar lumea si pe care te sprijini, dar exista si o 'alta' alteritate - vie, imprevizibila si ireductibila, care este celalalt, pe care n-o poti niciodata construi, care ramâne tot timpul celalalt. Aici e toata discutia intre cum e la Hegel si cum e la Humboldt. Hegel spune: ma deschid catre Altul, il asimilez si-l reduc. Humboldt sugereaza un lucru mai simplu: da, dar mâine te mai intâlnesti o data cu el, cu acel Altul si degeaba l-ai asimilat... Deci este un alter in sensul puternic, el este in tine, dar ca altcineva. Niciodata nu-l vei putea asimila pâna la capat. Si-atuncea omul este tot timpul in miscare (ca sa nu spun chiar ca Heidegger, in ratacire). Când se instaleaza putin survine o surpriza - si aici am impresia ca tine si de destin ca in momentele de viata când te simti instalat sa ti se intâmple ceva, sa ti se intâmple ceva care sa te scoata de-acolo. Asta nu mai e o teorie stiintifica, ci pur si simplu o impresie, asa, aproape experientiala si personala.

Vlad Roman: Undeva in text vorbeati de armonizarea momentana, de ,,inflacararea imaginatiei prin imaginatie", si de acele intâlniri: modul in care descoperi cu cineva linistea excursiilor, cu altcineva dansul...

Cornel Vâlcu: Asta vine intrucitva si de la Poenar, care tot avea teorii pe care nu le intelegeam niciodata, si doi ani m-a tot batut la cap cu ideile lui ciudate, cu 'stam impreuna in marginea tabloului' si ciudatenii de astea... La el - in certurile noastre amicale - asta parea a fi un soi de deziderat ultim al receptarii estetice! Or in Humboldt exista ideea asta: suntem impreuna in energia creatiei din momentul respectiv, dar nu mizam pe faptul ca, de fapt, am proiecta aceeasi lume, deci rezultatul insusi al creatiei, opera (pe care el o va asimila mai tirziu conceptului aristotelian de Ergon): cu vorbele lui Horea, stam impreuna pe marginea tabloului. Eu vad un lucru prin tabloul respectiv, el vede alt lucru prin tabloul respectiv si totusi stam pentru un moment impreuna, prin tabloul acela, catre doua lumi diferite, pentru ca noi suntem diferiti. Aceasta este inflacararea imaginatiei prin imaginatie, scotând imaginatia kantiana din subordonarea ei fata de o constituire similara - fiindca la Kant si la toti cei care-l urmeaza oarecum orbeste, imaginatia trebuie sa ne aduca pe toti sa constituim la fel. Prin imaginatia adevarata, sugereaza, cred eu, Humboldt, când ne uitam la un obiect vibram cu totii vizavi de acel obiect, dar stim ca, de fapt, il vedem altfel.

Roman Vlad: Dar ati spus ca ele tin de armonizarea momentana de a face lucrurile sa fie similare.

Cornel Vâlcu: Ideea ar fi, dupa parerea mea: inflacarare a imaginatiei care lasa lumea mea diferita, asa cum este ea la modul real, de a ta - care, cu alte cuvinte nu suprima alteritatea, diferenta, ci dimpotriva, o cultiva. Nu suntem impreuna nici ca euri, nici ca lumi, dar suntem impreuna pe un procedeu constructiv, pentru momentul respectiv.

Nicolae Turcan: Daca alteritatea se construieste prin limbaj, nu cumva intâlnirea aceasta este iluzorie? Pentru ca vom opera intotdeauna cu un concept slab al alteritatii, slab fiindca e vorba doar de acea alteritate ce se manifesta ca limbaj sau prin limbaj, dar atentie, prin acelasi limbaj cu cel pe care-l inteleg eu si de la care Generatia PRO, de exemplu, este exclusa! Nu ne situam cumva in drumul catre acel Sartre ce afirma ca ceilalti sunt iadul? Si nu ramâne alteritatea mereu partiala, mereu fragmentata, mereu vaduvita de acea parte a ei care nu este legata de limbaj? Cu alte cuvinte, este posibila alteritatea in afara limbajului?

Cornel Vâlcu: Din pacate, Humboldt ar zice: Nu! Dar nici pe drum spre Sartre nu suntem, pentru simplul motiv ca, humboldtian vorbind, alteritatea e o componenta a subiectului; nu pot sa le intorc spatele celorlalti, nu pot sa-i elimin pentru ca ei locuiesc in mine. in momentul acesta, toate fiintele cu care-am stat de vorba de-a lungul vietii, ca fragmente (sau esente) de fiinta, locuiesc in mine, ma obsedeaza mai departe, stau de ani de zile cu intrebarile lor in mine, cu reprosurile lor, cu bucuriile lor. N-am cum sa fac aceasta separatie de la care avea sa porneasca Sarte. N-am cum sa-i pun in afara mea si dupa aceea sa spun: ei sunt Iadul! Sau daca vrei, oricât de rau ar suna: ei sunt Iadul si sunt in mine! Este cumplit de trist ca exista o alteritate de o radicalitate atât de puternica, incât ea nici nu mai este perceputa ca alteritate. Exista o intrebare acolo, in capitol: unde sunt adevaratele intâlniri, in constnanta sau in divergenta?

Nicolae Turcan: Acea alteritate non-lingvistica poate deveni limbaj, dar acesta poate sa nu fie un limbaj dialogal. Când iau act de o anumita persoana cu care n-am schimbat nicicând un cuvânt, sau de o intreaga generatie, ca Generatia PRO, de exemplu, cu care n-am intrat in dialog, eu le gândesc pe ambele in termenii unui anumit limbaj. Tu faci la fel: iti formulezi un limbaj exclusivist, care te arunca intr-o atitudine ascetico-intelectuala. E tot un fel de experienta de limbaj, dar nu tine de dialog.

Horea Poenar: Adica, orice generatie este postulata prin limbaj ca alteritate.

Nicolae Turcan: : Este postulata prin limbajul monologat, dar ea totusi ramâne in afara, ca alteritate exclusa.

Horea Poenar: Eu cred ca o disociere ramâne o raportare. in momentul in care spun: dar eu nu sunt ca acestia, ma deplasez in sens invers, dar asta nu face sa ma deplasez in mai mica masura prin raportare la ei, adica si când spui ,,nu", de fapt, ai intrat in relatie si spui ,,nu" vizavi de chestia asta, nu scapi de el, asta incerc sa spun.

Sanda Cordos: Dac-am inteles eu bine, toate relatiile cu tu, cu celalalt, sunt constructive, chiar atunci când nu vreau sa fiu cu tine, deci atitudinea lui, as zice eu, e mult diferita de a lui Sartre.

Corin Braga: Cred ca foarte utile pentru demersul lui Cornel ar fi speculatiile lui E. Levinas, care defineste identitatea pornind intotdeauna de la alteritate, care ia ca punct de plecare in definitia eului, tu-ul. E adevarat ca ceea ce face Levinas este mai degraba filosofie, antropologie, chiar psihologie, el este mai putin preocupat de limbaj in aceasta intermediere intre eu si tu; totusi el ofera o baza de plecare pentru constructia relatiei dintre eu pornind de la tu si invers. iti demonstreaza ca eu nu este eu-supremul, cel care-i construieste pe ceilalti alaturându-i, acceptându-i sau asimilându-i, ci ca eu apare ca eu numai in masura in care imprejurul sau exista un tu, sau exista mai multi tu. Printr-un dialog sau un trialog sau un multi-log care il instituie ca eu.

Cornel Vâlcu: Aici mi s-a intimplat o chestie infernala! e vorba de o carte (Eu si tu, a lui Buber) pe care am citit-o acum zece ani si pe care, dupa ce am terminat capitolul acesta, am regasit-o in biblioteca mea si, revazindu-i titlul mi-am zis: tot ce-am scris aici am citit, de fapt, cu zece ani in urma si am uitat sau ce am cautat eu aici se gaseste, in carticica asta. De suparare, nici n-am mai deschis-o pina azi.

Ovidiu Mircean: Eu trebuie sa va marturisesc ca am pierdut firul discutiilor de vreo douazeci de minute, in sensul ca, din câte am inteles din acest text, pâna la urma, alteritatea exista constitutiv in limbaj; acest tu exista constitutiv in momentul producerii limbajului. Si mi se pare ca discutia merge in jurul cautarii neaparat a unui referent al acestui tu. Cautarii unui referent pentru aceasta alteritate care exista ca virtuala deschidere in limbaj, ca virtuala pozitionare a mea in ochii si pielea lui X. Aceasta insingurare, aceasta instrainare a mea de toti ceilalti distruge, intr-adevar, componenta de virtualitate din limbaj sau, din contra, forteaza limbajul sa-l creeze, chiar si in aceasta izolare maxima, pe tu, prin ochii caruia sa pot emite limbajul.

Cornel Vâlcu: Mi se pare in continuare importanta distinctia intre cele doua tipuri de alteritate. Exista o alteritate, in sensul rau al cuvântului, inmagazinata; in acest sens limbajul este o alteritate, una pusa la cutie, frumos stratificata, asezata de ani sau de secole, pe câta vreme, pe lânga aceea - poate ca ar fi trebuit inventat, pentru asta sau mai degraba pentru cealalta, un alt cuvânt - sta pur si simplu posibilitatea intâlnirii reale, c-o fiinta reala care sa-si puna niste probleme pe care tu nu le mai poti solutiona, cu tot ce-ti da alteritatea de pâna acum, care sa te rastoarne, care sa te dea peste cap, care sa reprezinte o alteritate in sensul cel mai radical... Deci exista o alteritate care-i un component al tau, si aceasta alteritate radicala, pe care aproape ca nu poti s-o recunosti ca pe o alteritate. Amintiti-va situatia in care ne gasim citeodata: vedem la televizor nu stiu ce gest al unui individ, care vi se pare inacceptabil, inexplicabil, ceva care depasete orice zona de uman, si intrebarea care ne sâcâie noptile e: daca nu cumva, in componenta mea de umanitate exista si posibilitatea aceea. Asta este alteritatea radicala: lucrurile despre care spui: ,,Asta nu sunt eu!" si in momentul in care spui asta, ti-ai pus deja problema lui cum e sa fii astfel.

Nicolae Turcan: Aceasta este alteritatea valorizata etic negativ?

Cornel Vâlcu: Initial da! La contactul cu alteritatea, toate sperantele tale ca tu esti O.K. si celalalt greseste intra in joc.

Nicolae Turcan in masura in care exista posibilitatea unei intâlniri viitoare cu o asemenea alteritate sau, eventual, a unei reintâlniri, exista un punct de legatura, un fir, care, oricât ar fi de subtire, arunca in aer radicalitatea acelei alteritati. (Prin alteritate radicala inteleg, desigur, acea alteritate cu care nu poti comunica, sau daca totusi comunicarea este posibila, ea nu se poate realiza decât prin procedee care nu ne stau la indemâna, procedee la fel de radicale ca si alteritatea care le instituie.)

Horea Poenar: Dar si un membru al Generatiei PRO, vazându-l pe Cornel aici, vorbind despre Humboldt, ar simti aceeasi alteritate radicala, care probabil ca nu-i etica negativa. Si in momentul in care membrul acelei generatii ar vedea ca si Cornel asculta aceeasi muzica, ar disparea radicalitea.

Puterea de intemeiere a limbajului

Corin Braga: Mi se pare interesant ca demersul lui Cornel avanseaza punând intâi accentul asupra imaginatiei, apoi asupra limbajului. Ideea de alteritate radicala, necontrolabila, amorsata prin conceptul de imagine, asa cum apare la Humboldt, ajunge in a doua parte sa se incarce in conceptul de limbaj. E vorba de limbajulul creator si imprevizibil care, dincolo de schemele lui Chomsky, dincolo de toate generativismele si structuralismele, este capabil sa intemeieze realitatea prin limbaj. Sa ma intorc asupra celor doua momente din demonstratia lui Cornel. intâi asupra imaginatiei: Humboldt si romanticii apar dupa vreo doua secole in care imaginatia de tip renascentist, neoplatonica, hermetica, vazuta ca o anima mundi, ca o phantasticon pneuma, ca o forta generatoare si creatoare de imaginar a fost umilita de seria de filosofi cartezieni. Descartes, Spinoza, Leibniz, si toti urmasii lor au depreciat si au reificat imaginatia, transformând-o intr-un instrument auxiliar al ratiunii, sau intr-o facultate care bruiaza ratiunea. in secolele XVII-XVIII imaginatia era considerata "nebuna casei". Cornel a discutat foarte bine aceste acceptiuni instrumentalizate ostile date imaginatiei; pentru cartezieni, imaginatia nu face decât sa preia niste senzatii sau niste amintiri si sa le reasambleze, fiind un instrument combinatoric si nimic mai mult; pe când la Humboldt, imaginatia se revendica de la un principiu care nu mai sta in scheme, care are o spontaneitate si o putere de autogenerare necontrolabila de catre idee. Aici as trimite inapoi la o spaima a lui Platon. Este posibil cumva ca realitatea sa nu fie in intregime mimetica? Este posibil cumva sa existe in existential un nucleu generator care sa nu se subordoneze ideilor, care sa ne faca incapabili sa privim realitatea prin transparenta ideilor platoniciene? Tocmai acest nucleu ireductibil este regasit de Humboldt si de romanticii. Este nucleul alteritatii de care vorbea Cornel.

Pornind de aici, ajungem la al doilea moment, al teoriei limbajului. Avându-l pe Humboldt in spate ca zid, Cornel ridica problema limbajului care intemeiaza, a limbajului care creeaza realitati. Sanda spune ca a fost oarecum frustrata deoarece Cornel nu duce mai departe ceea ce a gasit la Humboldt, intr-un sistem personal. Eu cred ca o face, Cornel isi construieste propria demonstratie, dar ne induce usor in eroare, ne pacaleste. Stiti unde o face? Nu este naiv! O face chiar in chiar episodul cu Mai, Mâta!, care nu este deloc infantil. in Mai, Mâta! e vizata chiar puterea de intemeiere a limbajului, puterea de a trangresa categoriile, de a transforma genurile sau sexele. Confuzia intre catel si pisica nu e o confuzie naiva, ci e plina de sens, ea poate fi corelata cu disputele din societatea postmoderna privind redefinirea identitatii de gen si chiar de sex, deci nu doar a rolurilor sociale jucate de barbat si femeie, ci si a identitatii sexuale, prin operatii chirurgicale. Cornel ridica, la nivelul limbajului, aceeasi problema a identitatii de specie pe care operatiile de schimbare a sexului o pune la nivel ontologic. Tratarea pisicii drept catel si a catelului drept mâta indica puterea limbajului de creatie si de impunere de realitate.

Cornel Vâlcu: De fapt, cum sugereaza Kant, in el insusi, acela nu-i mai mult un catel, decât o mâta; in el insusi, nu e nici mâta, nici catel. Si daca-n el insusi nu-i nici mâta, nici catel, atunci noi ne putem juca, nu? Am intrebat-o pe Macatel de câteva ori, n-are constiinta c-ar fi un catel.

Ruxandra Cesereanu: Pot sa adaug un exemplu care sa slujeasca si el, in sensul povestii cu Macatel si Mai, Mâta! in casa doamnei Lygia Naum s-au strâns, cu oarecare vreme in urma, mai multe admiratoare ale poeziei lui Gellu Naum, una dintre ele fiind Ada Milea si alta, o fosta studenta de-a mea, inteligenta si sensibila si nastrusnica, pe numele ei Andreea Iacob; si, la un moment dat, s-a iscat o polemica despre care sunt animalele mai asimilabile la nivel casnic si emotional (dar nu numai) pentru om si care sunt mai adecvate pentru simtamintele acestuia: câinii sau pisicile? Polemica n-a ajuns la nici o remiza, a ramas polemica aprinsa intre Ada Milea si Andreea Iacob, pe de o parte, si doamna Lygia Naum, pe de alta parte; dar ducându-se sustinatoarele câinilor (Ada Milea si Andreea Iacob) la o casa de vacanta de la Comana, cele doua au gasit acolo o pisica pe care au botezat-o Câine; iar pisica era foarte incântata si raspundea intr-adevar la numele Câine. Cele doua experimentaliste au facut intentionat chestia asta (i-au dat unei pisici numele Câine), exact in sensul in care Dina i-a zis câinelui: ,,Mai Mâta, ce faci tu?". Aceasta este puterea intemeietoare a cuvintelor, ea functioneaza cu prisosinta la nivelul limbajului. A fost o divagatie, ceea ce v-am relatat, dar o divagatie destul de adecvata, zic eu, pentru dezbaterea de acum.

Sanda Cordos: Când e gata volumul?

Cornel Vâlcu: Astazi am adaugat capitolul asta in ceea ce exista. Volumul are, la ora asta, jumatate din capitole scrise si impreuna sunt doua sute patruzeci de pagini; deci, cam când va ajunge la patru sute de pagini va fi gata, in jumatate de an, presupun.

Corin Braga: Si, Cornel, cartea aceasta e teza ta de doctorat?

Cornel Vâlcu: Nu! Teza este o chestie serioasa, cumintica, fara paranteze...

Sanda Cordos: Mai serioasa decit ce am citit noi pentru astazi?

Cornel Vâlcu: Aceea nu are paranteze...

A transcris Cosmina Berindei