Horea Poenar
LUX, CALM SI VOLUPTATE
Un excurs de estetica fenomenologica

Motto:

"Can we help you, Mr. Holmes?

No, no! Darkness and Mr. Watson's umbrella.

My wants are simple"

A.C. Doyle, The Valley of Fear

Specia dracului, caii astia! Sau o interpretare la 11 elegii

Cind printre cai eram un sfint de cal am inteles ca exista in poezie o capacitate de netagaduit de a te juca abil cu timpul. Un joc miraculos pe care il incepi nesigur, cu tristetea degetelor intorcind pagini si numarind, intr-un inconstient colectiv de aceasta data impartit cu cartile si mai putin cu semenii, o ordine la inceput deloc suspecta si abia la un moment dat, cind poezia isi permite sa ti se aseze pe frunte ca o mina proaspat ridicata din iarba unde tocmai a incercat sa vada daca umezeala noptii mai staruie, te infioara. O numarare se desfasoara (si nu i-as spune numaratoare). O ordonare se cauta (si nu i-as spune inca implinire). Ochi de critic au vazut deseori jocul poeziei si al receptarii si nu s-au sfiit sa-l aseze in categorii. Sa-l protejeze. Sa spuna uneori, in buna credinta, ca jocul ramine joc si isi afla suprema potenta in tocmai aceasta nedeterminare si absenta a oricaror finalitati exterioare. Dar totusi fiorul pe care il simti in degete si frica din piept (nu v-a fost niciodata frica in clipele de citire a poeziei? Sa citesti poezie si sa-ti fie frica!) iti sugereaza ca e vorba de mai mult. Ca jocul ar putea deveni o liniste de seara si un nod. Un mod atita de dulce de a se intilni doua cuvinte. Ba nu: doua timpuri. Pentru inceput doua si apoi in ierbirea si inflorirea trupului tau ce a aflat in sfirsit umezeala noptii, in dulcirea (si nu indulcirea) spiritului tau ce a aflat ca iubire exista si e atita de multa cita incape intr-o poezie lunga pina la marginea paginii (cum ar spune Eugenio de Andrade), trei. Da, trei. Timpuri. Unul al credintei. Unul al nadejdii. Unul al dragostei. Sau in termenii de pina acum ai acestui alineat ce merge si el pina la capatul paginii: unul al jocului, unul al ierbii si unul al dulcii iubiri. Iubirea aceea cu aura pe care daca o duci in lume, in istorie, in mijlocul lucrurilor unde sta indeobste viata o liniste de seara se implineste.

Si acum ramin acestea trei: timpul credintei care e si al istoriei, al formelor, al mortii si al scriiturii; timpul nadejdii care e si al persoanei, al sensurilor, al vietii si al fiintarii; timpul dragostei care e si al splendorii, al implinirii, al aurei si al poeziei. Iar mai mare dintre acestea este timpul dragostei. Doctrina paulina a ierarhiei vederii (in ghicitura, apoi in parte, apoi fata in fata) poate fi inteleasa si folosita spre a patrunde, intr-o exfoliere fina, felul in care temporalitatile la care fiinta umana are acces (in treptele firesti ale existentei istorice, ale fiintarii in sens mereu implinit in lumea lui aici si acum si, in sfirsit, ale fiintarii ca Dasein) se intrepatrund, se ascund si, mai ales, se alatura pentru a dezvalui cu o necesitate ce tine acum de acea cale care le intrece pe toate tesatura divin-frumoasa si demonic-nebuneasca a intimplarii mirabile a poeziei, stralucirii si a iubirii dulci. Fireste, asezarea in discurs a acestei cunoasteri ce strabate succesiv (dar si simultan in plinatatea katharsisului frumusetii) formele acestor temporalitati sufera de toate neajunsurile unei prezentari didactice, straduindu-se constant sa cuprinda intr-o descriere coordonata de o perspectiva (a limbajului scriiturii acum, asa cum perspectiva renascentista e una a limbajului proiectat de ochiul pictural umanist, stirnit mereu de idealism, de asezarea lumii in ordine, in Unu si nu in despartirea haotica a unei eventuale perspective mobile pornind de la vederea cu Doi ochi), o perspectiva, spun, ce incearca sa controleze punctul de fuga. Limbajul scriiturii contine o dinamica accesibila doar unei receptari active, in care orizontul de asteptare e permanent pregatit pentru reconfigurari si impliniri istoriale. in fapt, intr-o ierarhie a timpurilor (pornind de la profunzimea lor si de la directia de descoperire a fiintei ca Dasein), implinirea istoriala in scriitura a unei semnificatii si mai adinc decit aceasta a unei stari (epifanie sau vedere fata catre fata) e necesara precum virful unui triunghi e obligatoriu spre a-i da mobilitate si a obliga ochiul sa invete miscarea liniei si a unghiurilor. Scriitura trebuie perceputa ca un punct de fuga sau un asemenea virf de triunghi ce contine intreg orizontul unei priviri. Metodele critice din secolul XX bazate pe conceptia textului inchis vad punctul ca punct; orizonturile acestor interpretari sunt inchise. De aici usurinta de a obtine stabilitate si de a construi sisteme, directii si formatiuni discursive (dupa termenul lui Michel Foucault) coerente. Temporalitatea, chiar si cea istorica (pe care o asimilez scriiturii si obiectelor estetice percepute pasiv), scapa acestor analize. Este astfel evident ca pentru teoria din aceste pagini scriitura nu poate fi decit un mobil virf de triunghi din care se deschide orizontul si miscarea, un punct ce se situeaza in temporalitatea istorica tocmai prin statutul sau de punct de disparitie sau de inceput, de nastere a unui acces transistorial.

In termenii doctrinei pauline scriitura sfirseste. Limbajul poate fi privilegiat sau poate privilegia prin dar (darul limbilor inteles ca acces la proorocire). Astfel punctul de fuga al cuvintelor e o perspectiva intoarsa, o deschidere dinspre ochi de data aceasta si nu una prin care ochiul e implinit in exterior intr-o ordine a asezarii. Pictura renascentista stabileste spatiul inchizindu-l dupa regula, teoretizata de Leonardo, a vederii cu un singur ochi. Ochiul doreste sa repete punctul de fuga - e tot atita siguranta la inceputul si la sfirsitul vederii pentru ca e tot atita inchidere. Cuvintul e, fireste, ceea ce este in parte (pentru ca, in trup de istorie, nu poate fi altfel). E nevoie insa, in termeni stanescieni, de implinirea lui intr-un trup cerbos, unul in care intilneste - in experienta semantica, in experienta estetica - eul. Eu de care este implinit si pe care concomitent il configureaza identitar. E nadejdea cuvintului aici; stanescian spus, e punctul de fuga al cuvintului catre eu si, in acest loc dintre timpul scriiturii si timpul vietii, al credintei si al nadejdii, e si fuga (dupa o perspectiva renascentista a vederii cu un singur ochi) eului inapoi catre cuvint. Ceea ce vreau sa demonstrez e existenta a inca unui palier/loc. Unul care poate fi perceput abia in clipa in care eul nu mai fuge inapoi inspre cuvint, crezind ca implineste nadejdea prin credinta. Un loc intre timpul eului si timpul dulcii iubiri, intre timpul vietii si cel al poeziei, accesibil printr-o vedere cu doi ochi (sau mai multi). Vremea cunoasterii pe deplin, asa cum am fost cunoscut si eu.

Ne putem inchipui o vedere cu doi ochi. in termeni picturali, privirea nu este lasata sa se implineasca (si rezolve) in punctul de fuga. O mobilitate e ceruta privirii, o dinamica ce o salveaza din constituirea unui orizont fix si unidirectional. in termenii stanescieni, e vorba de o alergare. O alergare in care nu eul este cel cautat, ci o alteritate. Alergarea alergarii sau, in termeni mai apropiati de acest text, vederea vederii (cu mine insumi ma uit/ folosindu-ma ca privire). Prima sansa a unei critici capabile sa intre in inima textelor e de a depasi nivelul accentului asezat pe obiectul estetic (cu tot ceea ce implica analizele focalizate pe acesta si nu pe experienta estetica: tematism, simbolism, tezism etc.). Iesirea din tema, din mesaj, se face prin incercarea de a cauta, pentru inceput, punctul de fuga al temei. Mai precis, a vedea dincolo de semnificatiile limbajului, a vedea darul acestuia si capacitatea sa de a prooroci. Nu e deajuns, insa. E nevoie sa vezi vederea punctului de fuga, sa alergi alergarea, sa te situezi in vederea cu doi ochi ce implica stricta mobilitate.

Va fi accesibila atunci o intelegere a temporalitatii ca temporalitate; neumpluta, fara mesaj, fara miscare, fara directie si totusi o temporalitate existentiala (in intelesul chiar heideggerian al conceptului de existential). Textele au un orizont, o aura; inimile, la fel. Primele pentru ca necesita, pentru a avea validitate ontologica intr-un aici si acum, o alteritate - a receptarii. Celelalte pentru ca necesita, la rindul lor, pentru a se implini, o alteritate. Ceea ce vreau sa spun este ca textele, precum inimile (in dragoste), au alteritatea receptarii prezenta deja in ele din momentul asezarii in discurs. Exista un loc al alteritatii in texte. Alteritatea e atirnata de capatul unei vederi care este a textului (de aici si vederea cu doi ochi: textul te vede asa cum si tu il vezi. Mai departe, fireste, vederea care se vede pe sine si ca atare o zona dincolo de cea a interpretarii textului si cea a intelegerii identitatii: zona, in termeni paulini, a dragostei, a cunoasterii depline care contine un plus ontologic fata de cele doua elemente ale cunoasterii accesibile pina acum: textul si ego-ul. Acest plus ontologic e temporalitatea, ceea ce in capitolele anterioare am numit orizontul interpretarii). intr-un muzeu, intr-o biblioteca, operele de arta au asadar un orizont al lor, apoi o pozitie, o structura, o vertebra ce face loc unui orizont al interpretului ce va sa vina si, in plus o aura verzuie, un orizont al interpretarii. La fel eul are trei miscari: de identitate, de alteritate si o temporalitate suplimentara, doar uneori vizibila, dar esentiala (ce prevesteste un mult mai aprig ideal). Nu trebuie sa ne asteptam sa gasim in aceasta temporalitate - in timpul splendorii - semnificatii in intelesul traditional, al formelor discursive. Ele exista mai degraba la nivelul existentialelor heideggeriene, la nivelul invizibilului lui Merleau-Ponty sau chiar al poeticului lui Dufrenne. Daca exista insa posibilitatea (si sansa) de a vedea vederea ca vedere si astfel a o vedea ca timp (mai intii) si apoi a vedea (propriu-zis) timpul, atunci care este puterea conceptelor de a facilita accesul la o asemenea intelegere? Care este drumul dintre cuvint si temporalitatea fiintarii ca Dasein, in limbaj, din nou, heideggerian?

Toate spre zidire sa se faca. Si poti zidi mai intii in cuvint un perete mare de caramida rosie dincolo de care sa inchizi vinturile si frica si inspre tine sa nu mai fie decit spatiul de care apartii si sa-ti fie bine in el chiar daca uneori din somn te trezesti. Si poti zidi apoi gradini japoneze si ajunge sa te intinzi pe spate si sa privesti cum se rostogoleste cuvintul ca o minge colorata si intelegi ca intre cer si pamint exista un trup facut fie si numai din aer si intr-o zi te-ai putea duce intr-un muzeu doar ca sa te uiti in tablouri incercind sa nu mai vezi obiectele si nici culoarea si nici fuga privirii, ci doar atit: aerul. Rivniti a prooroci. Pentru ca cel ce prooroceste zideste Biserica. Ca sa devina cuvintul o biserica, una in care dogma nu s-a asezat inca in praful altarului, e nevoie de un concept cu vedere. ii voi spune si lui concept-vedere. in termeni paulini iata care sunt trasaturile lui: stie limbi pentru necredinciosi; in el sunt daruri felurite, unele intoarse spre un madular al trupului, altele inspre altul (a face dragoste inseamna a darui, dar si a zidi si, mai important, a nu cadea - cit despre proorocii - se vor desfiinta; darul limbilor va inceta; stiinta se va sfirsi. De aceea, vezi mai jos, un text trebuie pregatit astfel incit o femeie sa se poata aseza goala in el pentru o iubire dulce). in termeni stanescieni, conceptul-vedere are urmatoarele trasaturi: e dulce, e liniste, e un loc unde iarba infloreste si florile se ierbesc (caci toata iubirea e doar ierbire a florilor, e iubire cu trup ce devine iubire cu vraja si, dupa acest model, conceptul cu trup/ cu zid/ cu gradina japoneza devine concept cu ochi). Acesta e conceptul care vede vederea. Acesta e conceptul cu care timpul se infasoara si curge prin venele textului. Acesta e conceptul cu care un text critic, analitic, filosofic are sansa de a se desprinde din timpul credintei, apoi al nadejdii pentru a ajunge (a-l atinge) la cel a splendorii. E un concept ce fuge dinspre teoretic spre poetic si inapoi se intoarce dupa ce pe ambele le-a unit cu, fireste, o vedere ca o aura verzuie.

Ierarhia cunoasterii (in parte, in ghicitura, fata in fata) este, am sugerat, o ierarhie a vederii. Doar in felul acesta - in miscarea esentiala de la cunoastere la vedere - ierarhia nu este una initiatica (in sensul in care etapele parcurse nu sunt apoi eliminate, uitate, ci sunt toate simultan necesare si etern regasite cu intoarceri, reveniri si reluari). Ierarhia e una a vederii care nu greseste in nici una din aceste etape, pentru ca nu e, precum cunoasterea, o masurare cantitativa. A vedea prin fisura e un moment necesar al vederii ca totalitate, la fel cum vederea cu un ochi e un element necesar al vederii cu doi ochi, la fel cum conceptul cu trup inchis si apoi cel cu trup cerbos sunt paliere necesare ale conceptului.vedere. A vedea in parte nu reprezinta un domeniu ontologic sau gnoseologic inferior, ci este un domeniu al asezarii. Am vorbit mai sus de asezarea in gradina, de prabusirea in iarba diminetii. Construiesc acum metafora unei femei asezate in text pentru o iubire. O iubire cu iarba si frunze si o iubire dulce. Iata traseul: asezarea se face in forme (zeii au nevoie de forme pentru a fi cunoscuti); asezarea ca forma e apoi integrata unei asezari in nadejde (formele pulseaza si iese din ele un abur tandru de iubire umeda, o iubire cu ochi, o iubire cu piele), o asezare ce devine, de fapt, in punctul de fuga al formelor, al textelor, o aura prevestitoare (verzuie); si in sfirsit vederea ce straluceste. Borges spune undeva: "mi-era frica (trageam nadejde) ca ploaia ne va surprinde intr-un cimp gol".

Iata cum nu as vrea sa-mi cititi textul: aceia, masurindu-se si asemuindu-se pe ei cu ei insisi, nu au pricepere. Iata cum as vrea sa cititi textul: mai intii, noi surpam iscodirile mintii; apoi, esential, tot crescind credinta voastra, ne vom mari in voi cu prisosinta, dupa masura noastra; si, bineinteles, propovaduim Evanghelia si in tinuturile de dincolo de voi, dar fara sa ne laudam cu masura straina, in cele de-a gata.

Cititi asa: decojiti zidurile cuvintelor in darul de a prooroci miscarea. in momentul in care vedeti miscarea textului meu, geografia cautarii (pe care mai incolo o veti percepe in sfirsit drept geografie a iubirii - vezi mai jos discutia despre textele umede), credinta voastra (ca lege, ca mod de a apartine prin acest al treilea care acum este legea discursiva) creste pentru ca sunteti, cu ea, in text. Aceasta e clipa - majora - in care masura mea se mareste cu prisosinta in voi. Acesta e momentul in care textul capata vedere. Acum femeia s-a asezat in text. Acum incepe iubirea pe care inima a asteptat-o. Si orice iubire e trupeasca in trup divin abia atunci cind e o iubire de cuvinte izbite cu nadejde si de piele atinsa cu nesatul de gasi punctul de fuga al iubirii (caci exista un punct de fuga al iubirii trupurilor cerboase ale barbatului si femeii - e o prefacere a celor doua trupuri, care sunt cerboase pentru ca fiecare contine o iubire, o prefacere (suier si prefac) a celor doua iubiri intr-o dragoste mare. Punctul de fuga al iubirii trupesti e o iubire divina pe care o anunta intr-o evanghelie a pielii). Si iata cum pe nesimtite, prin aceasta vedere umeda a iubirii de trupuri, proprovaduim textul evanghelic, suntem in el si prin el in punctul sau de fuga care e dincolo de voi, loc (nu spuneam mai sus ca incerc sa va sugerez existenta a inca unui palier/ loc/ timp?) in care masura mea si a voastra nu pot invalui, controla si aduce la noi intru lauda formelor de-a gata (textul meu, textul vostru, textul nostru) masura straina a acelui loc in care, pentru noi cei de aici, putem doar spune ca au fost odata cai.

Asa vreau sa cititi. Si nu socotiti ca am venit sa stric cuvintul sau proorocirea din darurile limbii; n-am venit sa le stric, ci sa le implinesc.

Fiind impreuna-lucratori in acest text (si ce trebuie mai intii patruns de mintea si inima noastra daca nu chiar aceasta zidire-text ce ne da posibilitatea de a fi impreuna?), ne trebuie o sansa de a nu ne pierde, de a tine la sine aceasta iubire ce ar putea deveni dulce. Pentru Heidegger - sau, mai precis, pentru Heidegger I, cel atit de aproape de o intelegere a timpului si totusi atit de indepartat de o intelegere a alteritatii si a felului in care aceasta se disipeaza, se rezolva - lucrarea-impreuna este mai ales cea asezata sub cotidianitatea lui se, acea legare impersonala a fiintelor pina la dezindividualizarea lor totala, pierdere ce nu lasa urme vii, ci instituie iluzorii si impersonale categorii comune. Eu cred insa in texte umede, cu acea umezeala pe care o are pielea ce a iubit. Cu umezeala inimii in care pulseaza tristetea lacrimilor din care izvoraste, mai mare, mereu necesara, iubirea. Caci v-am spus inainte ca sunteti in inimile noastre, ca impreuna sa murim si impreuna sa traim. in texte stau urme. Dar sunt, cred, urme ce nu se pierd in neputinta absentei ce domina, doar momentan si nedeterminat salvata de reci vederi spre caii numai care ii calarisem ieri. Acelasi Heidegger stabileste in Conceptul de timp principiul prim al oricarei hermeneutici: "posibilitatea de acces la istorie are ca temei posibilitatea potrivit careia un prezent intelege de fiecare data sa fie orientat catre viitor". Interpretarea e o forma a temporalitatii, atunci cind intelegerea ei depaseste limitele traditionale in care este asezata, uneori discursiv, alteori referential. Interpretarea lucreaza, am spus, prin concepte-vedere, prin virfuri de triunghi. Am definit apoi vederea ca fiind temporalitatea ca existential al fiintei vii, aflata in lume in premergerea catre implinirea sa identitara. E o vedere-urma, insa, pentru ca e vederea vazuta, nu e vederea prin ochi si nici cea intoarsa spre el, vederea (de undeva) a ochiului. Repet: e vederea vederii, dar nu felul in care vederea vede, ci felul in care vederea e vazuta. De un sine al vederii care e insa mereu miscat: si in aceasta miscare care vede vederea sta perceptia plina (dar doar in sens stanescian) a himenului. Exista un impreuna hermeneutic pe care arta il contine ca posibilitate si in unele cazuri il implineste. Cartea de fata, cautind aceasta implinire in afara oricarei impliniri deja date, a construit - si continua s-o faca - o teorie a urmei sau, cum spun in acest capitol, a umezelii textului. Textele sunt umede atunci cind primesc consistenta si relevanta unei evanghelii a pielii. O evanghelie nu e un discurs si nu e un limbaj; ea joaca un rol si, in acelasi timp, e intrutotul suficienta in sine (continind toate lucrurile pe care le deschide si lumile pe care le inchide); e text si totusi e viata. in ce consta puterea ei? in credinta si sacralitatea cu care cititorul o intelege si respecta? Acesta e doar punctul de inceput al intelegerii unui text evanghelic. Acesta nu depinde, nu e format (doar) de perspectiva aplicata din exterior sau din vreo dogma ce incearca sa-i regleze jocul semnificatiilor si al puterii. Ca atare o teorie a receptarii nu e deajuns pentru a-l struni, dar nici o teorie ce ar porni din Foucault si ar regla jocul textului dupa cel institutional si al focarelor discursive de putere. Abia cind devine limpede problematica punctului de fuga, cea a locului ce depaseste masura noastra si o face posibila, abia atunci suntem mai aproape de textul ca urma a himenului. Aici e izbirea interpretarii de textul ca discurs: in urma sa - intotdeauna discursiva - asezind un concept-vedere, tocmai pentru a fi acolo, in locul ce rezolva diferentele (dar care nu e diferanta lui Derrida pentru ca aceasta e strict discursiva). Urmati-ma, asadar, intr-acolo. Pe urmele elegiilor stanesciene. Unde, asa cum anuntam ceva mai sus, deocamdata atit stim: ca au fost odata cai.

O ierarhie a cailor va privi in special trei paliere. Vom regasi in ea conceptele pauline ale caii care le intrece pe toate, asezate de mine in forme de temporalitate: pe structura ierarhica a credintei, nadejdii si dragostei, temporalitatile respective ale discursului, vietii si splendorii. Exista trei cai esentiali: sfintul de cal, calul propriu-zis si identitatea obtinuta prin numele sau, precum si calul perceput prin urma lasata de potcoava lui.

Deci, unde este pricina de lauda? A fost inlaturata. Prin care Lege? Prin Legea faptelor? Nu, ci prin Legea credintei. Pentru ca, desigur, prin credinta intarim Legea. Exista, probabil, o lege a cailor; in linistea de seara a poemelor stanesciene, lasindu-ne patrunsi de fiecare odihnire pe care ele ne-o cer, am putea gasi aceasta lege. Eu vorbesc insa aici de o lege ce ne apartine in primul rind noua, cei care, in dimineti vii, coborind in gradina, descoperim miracolul lasat in pamintul umed de urma potcoavelor unui cal ce a trecut, presupunem, in noapte pe-acolo. Pare, mai intii, sa fie vorba de o lege a perceptiei: ce stim despre cal? Apoi pare a fi o lege a semnificatiilor, cele din noi (de ce e un miracol blind sa te lumineze ideea unui cal ce a trecut in fapt de intuneric prin gradina ta?) si cele din lume (ce este calul, ce este intimplarea aceasta de a fi cal si de trece prin gradini, sub luna?); apoi sfirseste (de fapt se savirseste) ca o lege a identitatii (ce sunt eu, ce-mi spune despre mine fericita trecere a calului, ce-mi binevesteste?). Si totul, toata aceasta lenta desfasurare a intrebarilor (pe care textul acesta - deja grav, deja deschis unei uriase dezvoltari - le va adinci cautind sa le implineasca in povestiri despre om si fenomenologii ale spiritului) porneste de la un semn, o urma, o adincire in pamint a unei potcoave ce a fost acolo. Si astfel a unui cal pe care aceasta potcoava, la rindul ei, il contine, nu intr-o prezenta plina, ci intr-o noua desfasurare, o legatura, un dialog. Mai precis: eu spun ca intre absenta specifica semnului (el contine in absenta promisiunea sau memoria unei prezente) si prezenta cautata, vie a fiintei cu inteles (calul ca accident de suflet) legatura nu e una conventionala, chiar daca ea e, mai intii, discursiva. intre semn/cuvint/semnificant si fiinta/inteles/semnificat e o credinta. Discursul trebuie perceput ca o binevestire. El e trait ca o forma de credinta. Iar ceea ce leaga urma potcoavei de potcoava si de cal e o vedere: o vedere ce sta in mine si imi e accident de suflet. O aura ce stind in mine ma face sa stau si in lume. O aura in care nu doar sufletul meu e intimplat (stanescian, iarasi) de miracolul calului, ci si calul (inca atit de departe, dar la care ajung pornind din discurs - urma - si din istorie - noaptea implinita in dimineata perceptiei si a viziunii - prin credinta spre nadejde si dragoste) e intimplat de mine. Si calul ma iubeste asa cum eu il iubesc, datorita acestei vederi. Cu care intru in lume; cu care sunt in lume; cu care stau in lume si lumea sta in mine si o gradina imensa imi pare viata, pentru ca viata are acum vraja.

Pentru ca exista, fireste, o ierarhie a iubirii. Am pornit, in intelegerea textelor, de la umezeala. De la evanghelia pielii. Atingerea carnii poate ramine si ea la prima intrebare, daca ne intoarcem putin la cele trei legi prin care am inceput sa intelegem fenomenul esential al trecerii calului prin gradina (prima, a perceptiei: ce aflu despre cal?; a doua, a semnificatiei: ce este calul, de ce exista el pentru mine?; a treia, a identitatii: e calul acelasi, e iubirea lui aceeasi, sunt eu acelasi, e iubirea mea aceeasi?): ce aflu prin atingere? Dorintele pe care pielea umeda le aseaza in mine le pot mai intii simti ca atit: bucurie a pielii, extaz al ei caruia ma inchin si de care sunt folosit. Sunt prin perceptii, prin atingere, iubirea mea e supunere carnii, sunt ales si supus. Teoria pielii este deja o teorie a perceptiei, ar spune Merleau-Ponty. Si tot el ar observa: "sinteza perceptiei este temporala. A reflecta inseamna a regasi nereflectatul". Citind din Fenomenologia perceptiei intru delectarea noastra de indragostiti de cai: "misiunea unei cugetari radicale, a unei cugetari care vrea sa se inteleaga pe sine, consta, paradoxal, in a regasi experienta necugetata a lumii (...) pentru a face ca reflectia sa apara ca una dintre modalitatile fiintei mele. (...) Idealul reflexiv al gindirii tetice se va baza pe experienta lucrului. Reflectia nu isi atinge sensul plenar decit cu conditia precizarii fondului negindit pe care il presupune, de care profita si care constituie un fel de trecut originar pentru ea, un trecut care nu a fost niciodata prezent". Si astfel doar in masura in care legea pielii e strabatuta de credinta, doar atunci cind umezeala taliei umede e atinsa evanghelic (talita kumi), carnea (si faptul atingerii) contine iubire. Cum sta iubirea in piele? De data asta voi spune astfel: nu accident de suflet, ci accident de dorinta. O dorinta netematizata, neordonata si neposedata. Nu o dorinta a subiectului, nu o supunere obiectului, pentru ca cei doi poli nu exista, sarmanii, in acest inceput al legii-credinta (si nu vor fi, vom vedea, nici mai tirziu decit pierderi posibile pentru cei care au vazut calul alb de pe colina si nu au inteles). O dorinta a vrajii. O simtire a carnii drept carne dulce si a intilnirii ca suier repetat si intens de dragoste. Ginditi-va la cuvinte si la felul in care le atingem atunci cind ne asezam in ele mirarea. Apoi la teoriile cu care lucram (teorii ca viziuni, atentie) si la felul cum acestea devin evanghelice cind contin concepte-vedere. Toate aceste paralele pe care vi le sugerez va spun ca aceeasi miscare se desfasoara peste tot; de aceea, vorbind despre cai, eu vorbesc despre iubire si despre Iisus si despre cuvinte, concepte, despre fiinta si despre adevar. inca nu am ajuns la interpretarea promisa a celor 11 Elegii. Si daca nu o voi face, vreunul dintre voi se va supara? Au doara incepem iarasi sa spunem cine suntem? Au doara nu ajunge sa privegheati cu mine pina la sfirsit? De ce v-am chemat alaturi? Au doara nu stiti?

Si iata ca pielea am atins-o si dorinta a tresarit, aidoma imbratisarii barbatului cu femeia sa. Umeda mi-e palma (ca atunci cind adun de pe terasa, dupa o noapte cu ploaie, cartile lasate acolo atunci cind am fugit inauntru ca sa ne iubim). Umeda si vie. Si nu e numai a mea. E si a ei. Si a iubirii. Carne si nicidecum materie (in termenii aceluiasi Merleau-Ponty): "la chair est l'enroulement du visible sur le corps voyant, du tangible sur le corps touchant (...) élément, emblčme concret d'une maničre d'ętre générale". Si de aici se desprind subtil noile vraji si noile temporalitati si noile intelegeri ale iubirii trupesti (intelegeri in sensul de autentica descoperire a ceea ce suntem: intr-un fel, trezire la Dasein): inspre semnificatii si identitati, toate legate, asa cum fiecare miscare a interpretarii, a conceptului, a fiintarii e, de himen. Poti gasi iubirea divina (vezi Cele patru marturii ale printului Miskin) prin iubirea trupeasca, dar numai prin prisosul acelui talita kumi: cind degetele ating pielea umeda se naste viata, ca un abur ce iese in fiinta. Iata aura de care vorbesc. Va puteti inchipui izbirea a doua concepte producind acelasi efect? Pentru ca in afara de Lege s-a aratat adevarul. Derrida vorbeste de diferanta (ea nu e in discurs, dar face posibile diferentele din acesta). Eu spun ca arta nu e in lege (nici una din cele despre care am vorbit), dar le face posibile. Si astfel e adevarul. Carne dulce, s-ar putea spune. Acea carne ce aseaza iubirea trupului intre dorinta si splendoare, despre care vom vorbi dupa inca un periplu prin (ceea ce a devenit) istoria calului ce a trecut, in lumina de luna, prin gradina.

inapoi la cai. Specie si semintie careia ii e data, in aceste pagini, misiunea de a va indruma inspre si a va produce un accident de suflet. Imaginati-va discursul (si astfel istoria ca suma si succesiune de urme) ca pe un sistem al urmelor lasate de potcoava unui cal: "nu-l urmeaza istoria/ propriilor lui miscari, asa/ cum semnul potcoavei urmeaza/ cu credinta/ caii..." Istoria si discursul urmeaza, in lentoarea lor, alergare deseori disperata si nefericita, ceea ce s-a desfasurat si implinit intr-o prezenta careia i s-ar putea spune, aici, ante- sau pre-istorica. Istoria (si discursul) ar putea fi, reintorcindu-ne putin la Merleau-Ponty, trecutul originar ce nu a fost niciodata prezent istoric decit ca trecut. Limpezind: prezentul-plin nu devine prezent-istoric decit fiind trecut originar proiectat din prezentul pe care reusesc sa-l prinda in agatarea lor (am numit-o disperata) alergarea istoriei si a discursului. Stau in fata urmelor potcoavelor, e dimineata, se desprind din lumina vraji si chemari. Urmez prin legea perceptiei ce trece subtil intr-o lege a semnificatiei "semnul potcoavei". O fac insa cu credinta. De aceea, in fel minunat, la fel ca in palma ce atinge pielea umeda, simt deja calul. intimplarea lui imi strabate fiinta si o cutremura. Iata primul pas: discursul si istoria ramin sisteme reci, fixe si moarte daca nu se aseaza in ele credinta si astfel, prin minunea apei ce devine vin, calul exista deja si timpul si eu. in semnul potcoavei, pentru a-l intelege, trebuie sa am deja intuitia, chiar si ambigua, firava, dar dulce, a sfintului de cal. Evanghelia cailor e, fireste, prezentarea unei ierarhii, dar una necesara doar ca si cale, cea care le intrece pe toate. Evanghelia cailor e o desfasurare a dorintei.

Ca o indoire a luminii e indoirea trupurilor in dorinta. Totul pleaca in sus de la umezeala pielii. incercarea de a indoi trupul iubitei cum te-ai "atirna de ea cu amindoua miinile" si la fiecare incordare esti aruncat "inspre trecut, din viitor" si istorie are pielea si apoi "ma azvirli in sus" si astfel evanghelie are pielea si in atingere e deja, prin aura care e prezenta, iubire divina, "e ora mea de-acum, mai vie/ decit lumina-n reverie/ si simt miracole cu mult mai mari/ in clipele venind/ decit in anii rari". Trecut dinspre viitor si apoi clipe venind ca miracole fara egal. Suntem deja intr-o alta miscare, din legea perceptiei in cea a semnificatiei, intrind mai intii prin spatiul strimt al interpretarii. L-am citat deja pe Heidegger vorbind despre hermeneutica, posibila doar atunci cind prezentul istoric e inteles pornind de la o orientare spre viitor ce curge evident inspre trecut. Nu exista de fapt iubire a pielii, carne dulce, evanghelie a dorintei, decit atunci cind acestea sunt deja intelese in orizontul iubirii divine (altfel iubirea trupeasca e doar desfasurare animalica de instincte). Nu exista semn de potcoava fara orizontul sfintului de cal. Vorbeam de un trecut originar ante- sau pre-istoric. Corect doar in masura in care inspre acesta se premerge, in intelesul heideggerian al situarii in autenticitate. Dar iubirea divina trebuie desfacuta in doua temporalitati (precum si splendoarea): ea e, o data, orizont in orizontalitatea caruia se desfasoara si devine istorie/ discurs iubirea trupeasca si apoi a trupurilor cerboase; si e, apoi, temporalitate plina, verticala, neorizontica, inaltare, miracol cu mult mai mare, implinire.

Ce este himenul? Este orizontul in care se desfasoara istoria si discursul? Da. Este verticalitatea ce taie "cu tais fioros", "ma tai de privirile/ care fara sa le-nvoiesc mi-au crescut", cet invisible du visible (Merleau-Ponty)? Da. Am spus-o in paginile anterioare: himenul este temporalitatea neumpluta si totusi existentiala, orizont al trairii autentice in legi patrunse si miscate de credinta, nadejde si dragoste si, simultan, in acelasi inteles (nu in vreo sinonimie ce desparte didactic), splendoare. Conceptul-vedere nu este astfel numai un concept orizontic, ci e si unul vertical. E conceptul de care o teorie estetica are nevoie pentru a fi mai mult decit lege, pentru a fi calea ce le intrece pe toate.

Si iarasi la cai. Semnul ca pecete a dreptatii pentru credinta. Si astfel promisiunea este din credinta, ca sa fie din har. Pentru ca in semnul potcoavei stau aceste doua lucruri: el e o rascumparare a asteptarii si inca o promisiune a implinirii. in fiecare noapte, fara s-o stiu, am asteptat aparitia calului in gradina. Calul alb de pe colina pe care vazindu-l sufletul s-a umplut de prisos si de mirare si bucurie. Va veni? Stau in fata urmelor din pamintul umed, cum urmez cu linia unghiei pielea iubitei pe care o voi iubi "aidoma/ imbratisarii barbatului cu femeia sa". A venit, dar acesta nu e, fireste, punctul final. E doar acel: "daca te trezesti,/ iata pina unde se poate ajunge". E primul stadiu al autenticitatii, e inceputul primei alergari, promisiunea unui ideal anuntat de o "aura verzuie", e harul in care, de-acum, imi desfasor atingerea (pielii) si vorbirea (despre cal).

Nu cred ca trebuie sa mai insist in liniile acestui discurs ce deja se dezvolta ca o gradina neimblinzita in care poti astepta (cu mai multe sanse poate) a doua venire ca singura forma de perceptie si asezare in semnificatie, apoi de patrundere si asumare a energiei pentru experienta estetica si astfel (da, da!) a temporalitatii e una auratica: prin ea avem si apropiere la harul acesta in care stam. Experienta estetica este, paginile acestea o stiu si o repeta, identitara. Se ascunde in ea drumul nostru ontologic, descoperirea minunata, in toate lumile posibile in care traim, a accesului brusc si revelator dincolo de toate legile in care ne aflam. Se traieste in lege si majoritatea temporalitatilor in care intelegem sunt stabilite dupa desfasurarea unei legi. Dar in fiinta autentica, in acea a treia temporalitate a eului care, prin poezie, prin arta, prin iubire, ne este uneori accesibila, nu suntem sub lege, ci sub har. Pentru ca in toate lumile posibile calul alb de pe colina (acelasi cu cel ce m-a vizitat in gradina noaptea si deocamdata ii refac prezenta doar in istorie) ma iubeste cu aceeasi iubire cu care il cuprind eu. Cuprinderea, imbratisarea sunt secretul cel mai adinc al iubirii. Bratele care string, care isi asuma un trup, il inconjoara, ii dau un spatiu de fiinta si nu unul obiectiv. E o locuire prin asumare pe care iubirea o implineste: "aici dorm eu, inconjurat de el".

Orice timp se percepe pe sine - si ca atare in el ma pot percepe pe mine ca istorie, ca structura de semnificatie de un fel sau altul - doar in absenta. "in fiecare scorbura era asezat un zeu". Peste tot unde apare o fisura, unde se instituie o absenta, unde "spune Nu doar acela/ care-l stie pe Da", timpul incepe sa se miste. Pentru ca, in interpretarea mea de aici, cel ce "incepe cu sine si sfirseste/ cu sine" este timpul splendorii (sau, ceva mai limitat spus, cel estetic), temporalitatea plina, timpul in care obiectul de arta este perceput si asumat ontologic si nu discursiv si de asemenea timpul iubirii divine ca extaz, ca acces la har. Experienta estetica, precum si cea a iubirii, sunt identitare (si, in zonele lor de adincime, congruente). Pentru a fi comunicabile, impartasite in absenta e nevoie de text, de semnificatie, de lege. Orice discurs estetic traditional pierde insa timpul splendorii pentru ca mizeaza pe concepte intradiscursive; jocul intelesurilor e predominant unul sistemic (formalist) sau referential (mimetic). Discursul pe care il construiesc in aceasta carte propune si utilizeaza conceptul-vedere. El nu este departe de cunoasterea poetica stanesciana sau de proiectul unei hemografii ce porneste de la scrierea cu sine avansind spre o scriere cu lumea si cu celalalt. Caci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se marturiseste spre mintuire. inca o data: experienta estetica este katharctica (in intelesul lui Jauss) in timpul splendorii; ea devine insa accesibila in intelesurile ei prin alergarea (mai intii ca parasire) din acest timp. intelegem ceea ce am simtit, povestim ceea ce am vazut. Pentru o buna perioada a discursurilor noastre suntem intr-o istorie nostalgica: privim inapoi. in Elegiile stanesciene acest lucru se intimpla pina in elegia a sasea. Prima vorbeste de o intuitie a timpului splendorii. Vaga, fara cuvinte, fara discurs, fara istorie. Asa ca e nevoie de coborirea in forme, de perceperea absentelor, de umplerea lor cu zei, de expansiunea istoriei. De la elegia a doua si pina la a sasea se produce caderea, plina de nostalgie, cautind stabilitatea, cautind regasirea in istorie, in cuvint, in discurs a ceea ce e perceput acum ca pierdut. Abia apoi se intelege ca se poate reveni in timpul splendorii prospectiv si nu retrospectiv, constitutiv si nu mimetic (la fel cum in Phaidros accesul la Idee poate fi atins nu doar dialectic, prin discurs filosofic, ci si prin nebunie poetica, creatoare). Ultimele elegii desfasoara o ascensiune din timpul credintei in cel al nadejdii (unde sfirseste alergarea catre Eu) si apoi in cel al splendorii (unde alergarea mai importanta, catre celalalt, s-a implinit prin toate temporalitatile si discursurile posibile).

Iata inca o data miscarea descendenta: din timpul splendorii in cel al nadejdii in cel al credintei. Toate intr-o nastere a discursului, mimetica, reprezentare a ceea ce a fost pierdut. Si apoi, invatind miscarea o data cu a sasea elegie, inapoi, ascendent, constitutiv, din timpul credintei in cel al nadejdii si apoi, prin textul-evanghelic (care nu mai e nici mimetic, nici constitutiv), in timpul splendorii.

intr-un limbaj al cailor: calul a trecut prin gradina. Semnul potcoavei lui ii sustine absenta, detasarea, dar si existenta. il caut inapoi asa cum in evenimentele mari ale istoriei ne amintim intotdeauna ce faceam si unde eram. Acea noapte cind calul a fost in gradina: ce faceam, ce visam, cine eram.

Stanescian:

Timpul deplin, mai intii (Elegia intii).

Timpul se desparte de sine; devin ceva prin aceasta distantare care permite sensul si ma consider zeu, crezind ca imparatesc peste ea (Elegia a doua).

Contemplez fisura; proorocesc ("pina unde se poate ajunge"), timpul se vede miscindu-se, dar nu duce nimic in el; descoperirea golului e o descoperire a lumii, a necesitatii umplerii; constiinta sparturii pe care o deschide timpul ma transforma in zeu civilizator: umplu golul cu obiecte si, pentru a nu le lasa sa fie diseminate de timpul acesta pe care incep sa-l percep cu teama, le opresc din pornire, ca sa nu ramina un vid, o sfera de vid si pentru prima data stiu ce e vidul si ca el e posibil, si ca golul nu e doar un loc in discurs in care trebuie sa pun o semnificatie, ci e ceva dincolo, in spatele discursului si nu stiu daca acesta il poate acoperi, de aceea am nevoie de o lume, pentru ca discursul singur (care e deocamdata forma mea de perceptie a timpului) e prea putin, vrea sa domine lumea si nu timpul, dar sunt dus (sunt timp) spre tinuturi nordice si nelocuite (unde nu sta nimeni, unde nimicul nu e imblinzit de lume si de discurs), asa ca timpul e acum instituire de absenta, acel a spune Nu. Si urmeaza prima agatare (de stilpul de pod, arcuit peste ape inexistente) si acesta e timpul literei A prin care podurile timpului se stabilesc in discurs (deocamdata intr-o covirsitoare instituire de absente); si apoi timpul e gindit, el devine istorie. E privit si privirea e gindire si astfel istorie. Vedere-gindire-istorie. Devii timp in momentul in care alteritatea e accesibila. Alteritate inteleasa deocamdata doar ca spatiere a timpului ca pod peste absente, miscare discursiva a gindirii si posibilitate a istoriei. Aceasta alteritate respinge stiindu-ma pentru ca ea din mine, din timpul meu a plecat, din lizibilitatea mea, gravitatie a inimii mele care insa se extinde, precum universul si nu se mai agata (decit acum abia) de mine (Elegia a treia).

Si istoria devine credinta. in al treilea timp acum, cea mai de jos coborire a eului care se intelege. Prabusirea in sine. Rupere-n doua a lumii. Lumea are si ea, astfel, timp. Pina si lumea se rupe de mine, cum a facut-o timpul. Acesta a plecat si m-a spatiat si mi-am zis: nu sunt timp, timpul e mai mult decit mine. Lumea se rupe de mine, desi a fost produsa de gravitatia mea si o vreme am crezut ca eu sunt lumea, pentru ca o defineam drept goluri ale timpului umplute - de mine - cu obiecte. Dar lumea e mai mult decit mine, are acum istorie. Si-atunci cine sunt? in interior incerc sa refac jumatatile, pentru ca doar asta stiu acum: ca peste tot sunt ruperi, desprinderi. Si am credinta ca pentru a ajunge inapoi de unde am cazut, trebuie sa incep prin potrivire de jumatati (A patra elegie).

Jumatatile nu se refac. Obiectele se individueaza. Vad identitati. Le vad deodata fara urma ruperii si nu stiu ce sunt. Sunt ceea ce sunt. incerc sa folosesc semnul, sa fac istorie, sa tin lumea linga mine prin medierea intelesurilor ca semne ale mele, ca adevaruri ale mele. Salvarea prin mediere. Adevarul: a-fi-in-lume-ca-istorie. Prima credinta: iarba ramine iarba, calul ramine cal (A cincea elegie).

Marul este mar pentru ca este mar. Trebuie sa existe un fapt-de-a-fi mar, o esenta ce apropie toate merele. Calul e definit prin faptul-de-a-fi-cal. Vad un cal. Stiu un cal. Stau intre doi idoli si nu pot s-aleg. Sensul se rupe in doua, dar acum nu mai e ruperea jumatatilor, ambele vizibile. Exista semnul potcoavei care imi anunta un cal ce nu e, dar care a fost. Un cal invizibil. Pentru ca, iarasi, faptul-de-a-fi-cal e faptul-de-a-fi-pentru-mine-cal. Dar intre cal si semnul potcoavei nu pot decide. Doua schelete de cal. Splendoare-viata-moarte. Dragoste-nadejde-credinta. La sfirsit, cel mai jos, groapa. Nici macar; de fapt, gropile. Istoria e semnul unei potcoave de cal; discursurile sunt reci vederi spre caii numai care ii calarisem ieri. Alergarea spre Eu parea a se fi incheiat in eul care ramine eu. De la nedreptate (condamnat pentru lipsa de sens) la adevar (sentinta la a fi). Fara a fi ceva. Doar a fi. Ceea ce inseamna gol din nou, inseamna lipsa prezentei la sine. A fi inseamna afazie, inseamna doua gropi. Eul ca neant, ca vid, ca discontinuitate intre doua continuitati (A sasea elegie).

A rezema ceea ce se afla de ceea ce va fi. Sfera de vid a acestui a fi rezemata de ceea ce va fi. Traiesc in numele frunzelor. Traiesc in numele cailor. Trei timpuri, am spus, si suntem in cel mai de jos, dar nu mai privim inapoi: "niciodata n-am sa fiu sacru. Mult,/ prea mult am imaginatia/ celorlalte forme concrete". Nechez. Legatura intre doi cai e trairea numelui in timp. Un timp autentic, iarasi: a zgiriia totul cu o prezenta. De la caii discursului la caii vii. A zgiriia pina la singe. Totul pentru zbor. Tragere in sus. Semnul potcoavei e istoria calului din noaptea trecuta, dar e si calul. Accidentul de suflet. Datorita trecerii sale, eu sunt altul. Istoria nu trimite sinele la sine. il trimite inainte. Eul e alergare. Alergarea cailor vii fiind cal viu. A trai in parte, dar si a trai fata catre fata cu timpul. A trai in credinta: trupul acesta a fost facut sa fie intelesul legii. Nechez. (A saptea elegie).

Trupul e lege si stie lucrurile fixe. Dar, in nasterea vie, trupul devine cerbos. Vederea redevine posibila ca vedere spre ceva. Privirile mi-au crescut. Cuvintul e viu. Din lege el urca in fiinta. Din timpul credintei se ajunge in timpul nadejdii, abia acum vazut ca timp. Limbajul e puternic, eul e puternic si ambii lucreaza cu revelatii. Pentru moment idealul de zbor s-a-ndeplinit aici. in nadejde pentru o clipa se simte, se insereaza totul. De la faptul-de-a-fi-cal am ajuns la calul viu, fiind cal. Miscare dialectica, hegeliana. Cautind in cuvint viata cuvintului, nechezatul calului. E eul heideggerian aici, devenit dasein. Dar nu e deajuns: "o aura verzuie prevesteste/ un mult mai aprig ideal". Miscarea hegeliana nu e implinita, sinele se simte in continuare spatiat (Elegia a opta).

Mie insumi imi sunt cal troian. Nu incetezi nici o clipa sa fii cal. Ca o nastere incremenita. A trai in timpul nadejdii. Apoi, a trai timpul nadejdii. Acel incotro cu o bolta de jur imprejur. O aura. O vedere. O idee mai mare. Din somn trezirea s-a facut pentru a vedea timpul fisurat. Din viata nu te trezesti, pentru ca viata, acum, e vedere. Nu poti iesi din vedere ca s-o vezi. Si nici ea nu esti pentru a se/te vedea pe sine/tine (Elegia oului, a noua).

Durerea de a fi mar, durerea de a fi cal. Vine vederea mai intii. in ea si tu. Plus o durere. O durere ce nu e a lumii si nu e nici a istoriei. Doare un organ piezis. Alergarea catre Eu s-a terminat. Parea a se fi implinit, idealul de zbor era implinit. Si-atunci in organism un organ invizibil. in vizibil, ceva ce nu e vizibil. Continuitatea eului, sparta de o rana. Trupul cerbos rarindu-se-n spatiul liber. Trupul cerbos ca sine hegelian, dar si Dasein. El se rareste, in el o spatiere i se insereaza. il doare ceva. Ca in actul unei iubiri in care doare absenta unui himen. Ea, ca sa fie a lui, pe deplin, doar prin sfisierea himenului. Pentru prima data, in istoria eului, de coborire si apoi tragere in sus, de coborire a coboririi si alergare a alergarii, doare absenta unei fisuri! Nu doare o fisura care e (fisura prezenta), cum nu doare faptul ca o fisura nu e (fisura absenta). Doare absenta unei fisuri. Timpul eului si-a asumat istoria. Dar nu ajunge. in muzee tablourile ne ating, prea putin invers. Ne ating. Ne dor. Ceva trebuie facut. Deocamdata de numarul unu sunt bolnav (pe care l-am cautat, in care am crezut ca sta implinirea). Organul piezis sta in Unu si e mai puternic decit el. Dar el nu injumatateste ca eu sa pot vedea doua tite, doua sprincene. El nu decide o impartire a vizibilitatii la doua vizibilitatii. El face altceva (Elegia a zecea).

Potcoave la copitele cailor suntem. intre potcoava si urma subtire din iarba e un himen. Cunoasterea de sine e "un continut mai mare decit forma". Moartea e in timpul istoriei pentru ca "moare numai cel ce se stie pe sine", ce stie, in discurs, ca acesta nu e niciodata deplin, niciodata oprit, agatat de un stilp de pod. Nasterea e in timpul splendorii, care nu are istorie, ci doar fata catre fata: "se naste numai cel care isi este/ siesi martor". Eul, numai el poate alerga. Pentru ca are nemiscarea lumii si a istoriei, dar aceasta nemiscare e vedere care se vede: "voi alerga, pentru ca numai ceea ce este/ nemiscat in el insusi/ se poate misca,/ numai cel care e singur in sine/ e insotit". Numai cel care, redus ca eu la o sfera de vid, a inteles ca discontinuitatea nu e doar o pauza intre doua continuitati, ci un himen. Inima e mai mare decit trupul. Ea are trei solutii, fireste. Prima: "se va prabusi mai puternic spre propriul ei centru". A doua: "sparta-n planete, se va lasa cotropita de vietati si de plante". A treia: intinsa va sta pe sub piramide, ca inapoia unui piept strain". Nu sunt trei solutii intre care se decide. Sunt trei solutii prin care, pe rind, inima se decide. Vederea vederii, in trei miscari: patrunderea in sine pina nu mai ramine nimic si totusi himenul; cotropirea de catre lume, expansiunea, lumirea de sine si de lume; pieptul strain. in timpul splendorii se dormea; acum acesta doarme in mine: "numai inconjurindu-l cu mine/ iau cunostinta de el". Alerg dupa inima. Dragostea, deasupra credintei si a nadejdii, ma dez-individualizeaza. Dragostea nu e timpul eului. Si apoi a te sprijini, fara a te agata. Totul e nascut prin inima, "din sine insasi spre margini". "Un cimp pe care cresc priviri" pe care de fapt "inima noastra le-a nascut". Altceva, cu mult mai inalt (A unsprezecea elegie).

Punere in abis a elegiilor prin elegii:

ma voi privi in toate lucrurile,

voi imbratisa cu mine insumi

toate lucrurile deodata,

iar el

ma vor azvirli inapoi, dupa ce

tot ceea ce era in mine lucru

va fi trecut, de mult, in lucruri.

Moment propice pentru a reveni la cai. Calul care a trecut prin gradina. Semnul potcoavei sale. Accidentul de suflet pe care l-a produs. Faptul-de-a-fi-cal. Faptul-de-a-fi-pentru-mine-cal. Doi cai: sfintul de cal si calul din gradina. Trei cai: nechez. Sentinta de a fi. Sentinta de a fi cal. Ciine mi-ai fost, si cal, si nevasta. Alergarea. Alergarea ca alergare, vederea ca vedere. Rana iubirii: absenta himenului. Iubirea dincolo de eu, de euri: sfisierea himenului e posesie, nu iubire, e dar, dar nu din prisos. Absenta himenului da prisos. Ce se da, ce se ia? Totul e simplu, atit de simplu, incit devine de neinteles. Himenul vine din afara si chiar din afara lui insusi. Si apoi: "odata venit/ nu se mai stie cine-a venit/ si cine intr-adevar e de dincolo/ si inca de mai departe de dincolo/ este". Iubirea fara, dupa himen. Trei cai. Cu trei cai de chiparos cu trei cai sculptati din os de din osul meu din piept potcovit si intelept de cind tu l-ai sarutat cu un tandru nechezat.

Pe acesta ti l-am trimis, pe el insusi, adica inima mea.

Si atunci va intreb:

-Nu vreti sa cumparati un ciine?