Stefan Borbély
Generatii fara memorie

Tema pe care v-o propun azi spre dezbatere deriva, pe de o parte, din câteva experiente personale pe care le-am încercat în ultimii ani, si, pe de alta, din observarea empirica a unor aspecte intelectuale, sociale si politice ale României postrevolutionare. În mod inevitabil, cele doua planuri se intersecteaza, motiv pentru care îmi cer îngaduinta sa vi le detaliez, nu înainte de a va preciza ca optiunea mea pentru stilistica interogativa a acestui text de pornire e deliberata. Prefer sa pun întrebari, cu speranta unor deslusiri ulterioare - ale unor aspecte: chiar în dezbaterea noastra de azi -, decât sa formulez verdicte finale sau concluzii erudite, generale, docte, dar pripite.
Interogatiile se mai datoreaza si faptului - ma vad silit sa recunosc... - ca nu detin raspunsuri bine echilibrate la unele dintre întrebarile pe care vi le pun. S-ar putea însa, la fel de bine, ca unele dintre raspunsurile pe care mi le-am formulat deja sa fie gresite, pe simplul motiv ca ele deriva dintr-o alta experienta de generatie, a optzecismului - careia cu onoare îi apartin... -, decât aceea care domina mentalitatea publica a României de azi. Am mai scris si în alte locuri, cu acuratetea relativa a unei obsesii (unele dintre aceste nedumeriri pot fi gasite în volumul Opozitii constructive, din 2002, altele în Cercul de gratie, din 2003), ca usurinta cu care societatea româneasca postrevolutionara a trecut peste generatia '80 în distributia functiilor decizionale si politice reprezinta o neatentie destul de bizara, si cu siguranta contraproductiva pe termen imediat si lung. De bine, de rau, generatia '80 atinsese maturitatea umana în momentul Revolutiei din decembrie 1989, crescând într-un climat de coercitii politice si existentiale greu de imaginat astazi. Ele au fost marcate, în principal, de repartitiile obligatorii în virtutea mediei de absolvire a facultatii, de cele mai multe ori în sate si catune situate foarte departe de marile centre de cultura, unde, cum bine stiti, majoritatea optzecistilor au stat în mod obligatoriu cel putin trei ani, fara posibilitatea de a se transfera în institutii culturale care le-ar fi asigurat supravietuirea. Celor care continua sa creada ca perspectiva generationala e o grila falsa de abordare a culturii noastre postbelice, pe motivul ca împartirea scriitorilor nostri în "generatii" decenale ('60, '70, '80 etc.) nesocoteste segmentul de timp de 30 de ani care se cuvine sa i se acorde unei generatii pentru maturizare, mi-as îngadui sa le sugerez opinia contrara - asa cum am facut-o si în câteva texte din Opozitii constructive sau Cercul de gratie -, potrivit careia, în privinta literaturii noastre postbelice, criteriul extensiv e relativizat de cel strict decenal, pe simplul motiv ca generatiile '60 si '70 au beneficiat de reale continuitati institutionale de promovare dupa licenta - universitati si institute de 3 ani, redactii, centre de creatie, institutele de cercetare ale Academiei etc. - , la care optzecistii nici macar n-au mai îndraznit sa vizeze!
Acestora li se adauga, în mod firesc, inertiile cutumiare ale vietii noastre literare, relativ osificate deja în momentul în care optzecistii ajung sa se "bata" pentru câte un loc modest la masa cu trufandale a celor mari. Daca privim evolutia literaturii noastre postbelice din acest punct particular de vedere, ajungem la concluzia ca generatia '60 a beneficiat de conditiile cele mai generoase de promovare sociala si literara, din cauza "vidului" care se instalase în cultura noastra prin jdanovismul stereotipizant, purpuriu, al anilor '50. Atunci când saizecistii au intrat în arena, ei au avut, din start, cui si caror idei sa li se opuna: oferta pietei apucase sa estompeze achizitiile caricaturale, distorsionante ale jdanovismului, atentia lor ostila fiind integral captata de protagonistii purpurii care mai supravietuiau prin redactii, scriau în reviste, blocau cercetarea pe unde apucau etc.
Opozitia aceasta îsi avea, însa, subtilitatea ei, din punctul de vedere al Sistemului: era o lupta cu un trecut repudiat în mod oficial de catre partid, cu reziduurile unui trecut pe care nu-l mai cautiona nimeni, altfel spus: era o opozitie canalizata exclusiv pe un fagas literar, cultural si estetic, fara sa implice radicalismul politic, protestul sau disidenta. Asa se explica faptul ca nu am avut un Solzenitsyn sau un Saharov, ca am ratat, cu seninatate, toate evenimentele de solidarizare intelectuala pe care ni le oferea Timpul (1956, 1968, 1977 etc.), dar asa se explica - dupa parerea mea - si autosuficienta culturala a acestei generatii, careia îi datoram, în ultima instanta, o cutuma de lucru foarte rezistenta, pe care perioada postrevolutionara abia de reuseste sa o clinteasca: aceea de a trebalui mereu doar în propria noastra ograda, fara a ne uita peste gard la cea anume fac vecinii.
Generatiei '60 i se poate imputa - în opinia mea - faptul ca sentimentul nostru cultural nu a dezvoltat o dimensiune regionala, transnationala. Marile noastre nume au preferat întâlnirile aleatorii de la Paris, Havana sau Washington colaborarii lucrative cu Belgradul, Sofia, Varsovia sau Budapesta. Efectul avea sa îl traim doar peste trei decenii, atunci când - ajunsi în pagul izbavitor al Revolutiei - ne-am întrebat ingenuu de ce vorbesc polonezii sau ungurii cu fervoare de "contracultura", de Ginsberg, Timothy Leary, hippies, Beat Generation, Havel, Gombrowitz, Esterházy, Foucault, Lacan sau Kundera, de ce exalta ei doctrina "culturilor marginale", alternative, non-dominante ale postmodernismului, sau "antipolitica" lui Konrád, atunci când noi vorbim, în continuare, de Camus, Sartre, eventual Heidegger, receptati trunchiat, sau chiar de Thibaudet, de la care împrumutam triada metodologica a relatiei dintre doric, ionic si corintic?
Concluzia la care ajung din ce în ce mai des, meditând pe marginea unor asemenea defazari, este ca inertia, endemica, intrinseca, adica aceea din interiorul literaturii române a fost mai mare, la noi, decât presiunile exercitate de catre partid, ideologie discretionara sau de catre cenzura. Saizecistii au "ritualizat" autosuficient literatura româna, blocând-o si la nivelul vietii literare, prin construirea unei piramide axiologice discretionare, în vârful careia se aflau criticii de întâmpinare. Acest cadru functional a surdinizat, apoi, dinamismul institutional al literaturii noastre pâna dincolo de Revolutie, lamentatiile contemporane pe care le auzim si azi cel mai des legându-se, în mod firesc, tot de absenta - sau, ma rog, de "disparitia"... - Marelui Critic de Întâmpinare, care împarte coronite premiantilor si îi admonesteaza cu severitate pe cei recancitranti.
Ducând logica evolutiva a literaturii noastre mai departe, sunt de parere ca, dintre toate generatiile pe care le-am avut în perioada postbelica, generatia '70 a fost cea mai conformista sub aspect politic si cea mai putin inovatoare sub aspect metodologic. A fost, însa, o generatie a restituirilor, a racordurilor culturale restitutive - câteodata esentiale. Într-un mod ciudat, daca privim lucrurile în evolutie temporala, ajungem la concluzia ca nu generatiei '60 - într-un mod paradoxal - , ci aceleia imediat urmatoare îi datoram reasezarea culturii noastre în matca memoriei ei firesti, marcata, în principal, de racordul cu stilistica si mentalitatea interbelica, mai ales în privinta balcanismului desciptiv si a ortodoxiei rasaritene. Coincidenta dintre oferta politica a Sistemului - din ce în ce mai autohtonist - si aceasta preocupare poate fi discutata cu folos, tot asa cum am putea insista în cursul discutiilor - cred - pe absenta reflexului ostil din sintaxa culturala a generatiei '70, obligata sa se dezvolte într-un climat non-opozitional. Motivul îl constituie, în principal, liberalismul cosmopolit al anilor 1967-71, din traducerile caruia - de multe ori, spectaculoase... - literatura româna a trait pâna dincolo de pragul Revolutiei din decembrie 1989.
Nu întâmplator, atentia acestei generatii s-a focalizat în directia "provinciilor imaginare", atât de atent analizate într-o carte autonoma de catre Nicolae Oprea: provincii fantasmatice, mitice, marginale, populate - ca în Omul de nisip al lui Mircea Ghitulescu -, de fiinte vegetale stranii, cu propensiuni mesianice, rasaritene, marcate de dorinta instituirii unui sistem educativ informal, alternativ, construit pe o logica monastica. Acestei generatii îi datoram, însa, si refacerea legaturii cu interbelicul spiritualist, chiar national si nationalist, deschiderea înspre stilistica dispersiva a Balcanilor (prin exaltarea lui Ion Barbu) - altfel spus, ei îi datoram re-racordarea noastra - în termenii evazivi, estetizanti, pe care ideologia timpului îi îngaduia - la spiritualitatea rasariteana. Lor li se datoreaza, pe de alta parte, recurgerea la cultura ca la un instrument de protest politic alegoric, sibilinic, asa cum s-a întâmplat, de pilda, cu Marea trancaneala a lui Mircea Iorgulescu sau cu Calpuzanii lui Silviu Angelescu.
Optzecistii au adus, în aceasta schema evolutiva, aversiunea structurala fata de Puterea Zilei, fata de Establishment, si decizia de a raspunde unei provocari politice ultragiante prin mijloace estetice, cu un rezultat firesc, care a fost postmodernismul. Optzecismul a fost - daca privim în perspectiva evolutiva - prima generatie ne-restitutiva a literaturii române postbelice; prima generatie care a refuzat sa traiasca predeterminata de trecut, pentru a-si defini "aventura" printr-o relatie eroica, responsabila stabilita cu prezentul. Într-un mod de-a dreptul bizar, însa, dintre toate generatiile aflate în disputa în momentul Revolutiei din decembrie 1989, optzecistii au fost cei care au "fortat" cel mai mult, în perioada postrevolutionara, racordarea noastra la trecut. E o ciudata reconversie aici, care elimina teza unui optzecism monolitic, "îmremenit în proiect", care a actionat, dupa Revolutie, la fel cum a facut-o si înainte. Dimpotriva, orientarea tematica, temporala a optzecismului s-a modificat dupa 1989, generatia devenind, structural, mult mai conservatoare de cum fusese pe vremea dictaturii. De aceasta reconversie se leaga, în cele din urma, si întrebarile pe care doresc sa vi le adresez în finalul acestui text. Sa mai asteptam, însa, putin pâna atunci, pentru a radiografia si alte aspecte.
Predilectia acordata esteticului ca forma de existenta, biografica si culturala, reprezinta, cred eu, si explicatia motivului pentru care optzecistii nu au fost integrati în jocul puterii dupa Revolutia din decembrie 1989. Pe de o parte, aversiunea lor fata de autoritatea politica - orice autoritate, indiferent de coloratura - , adica aversiunea fata de Establishment era atât de marcanta, încât refuzul instinctiv al colaborarii a fost, la ei, mai mare decât dorinta de a se implica. Pe de alta parte, ei s-a mentiunut, si dupa 1989, pe linia sintaxei lor culturale firesti, preferând sa ofere raspunsuri de ordin estetic provocarilor din jur: au construit reviste (Euphorion, Vatra, Familia, Apostrof, Poesis, Calende etc. sunt conduse de catre optzecisti), au pus umarul la articularea unei vieti literare decomplexate, neinertiale (atât cât se putea), au format ASPRO, au intrat masiv în universitatile cu profil umanist, participând nu la reforma lor institutionala, ci la sincronizarea lor intelectuala cu ceea ce se întâmpla în institutiile academice occidentale (Facultatea de Litere din Brasov, pornita de la radacini dupa Revolutie, e cel mai bun exemplu), dar s-au ferit de implicare politica directa, cu câteva minime exceptii, unele de durata efemera (Vasile Popovici, Liviu Antonesei).
Foarte interesant e faptul - complementar, în opinia mea - ca nici societatea civila nu s-a folosit în mod direct de optzecisti, ca initiatori de institutii sau promotori (eventual constructori) de proiecte comunitare; optzecistii au fost anexati acestor proiecte (Grupul pentru Dialog Social, Fundatia Soros etc.), unii sunt foarte activi în interiorul lor (Mircea Mihaies, Andrei Cornea etc.), dar nu le-au construit, nu ei au fost cei care au destelenit brazda. Consecinta o reprezinta, fireste, slaba reprezentare a optzecistilor în structurile politice de decizie, la nivel local, judetean sau national, retractilitate al carei corolar este, la fel de firesc, oportunismul pragmatic (nu folosesc termenul în sens peiorativ, ci descriptiv!) cu care reprezentantii generatiilor urmatoare au ocupat terenul lasat liber. În momentul de fata, în România actului politic, decizional, executiv exista un soi de "prapastie" - un loc gol, teren viran - între reprezentantii generatiei '70, care s-au distins în politica, si cei ai generatiei '90, care au profitat de o carenta umana si de reprezentare: Revolutia a "saltat" peste generatia optzecistilor, acest fenomen socio-cultural fiind unul dintre cele mai tulburatoare ale actualei stari de lucruri în România.
Ajung acum la experienta personala pe care am avut-o - sugerata în paragraful introductiv al provocarii de fata - si la întrebarile pe care doream sa vi le pun. Tot facând cursuri si seminarii despre imaginatia ostila a Razboiului Rece, organizând simpozioane legate de aceasta tema sau scriind câteva eseuri, am fost la un moment dat întrebat - serios, deloc insidios - de catre un grup de studenti foarte maturi în gândire si în optiunile lor axiologice, cum se explica faptul ca mi-am ales ca subiect aceasta perioada? Întrebarea viza nu atât preocuparile mele, cât responsabilitatea mea educativa, "de catedra", am putea spune, fata de ei: de ce - m-au întrebat ei foarte serios, si întrebarea avea o bataie mai lunga - mai multi dintre profesorii tineri cu care au tinut cursuri si seminarii s-au oprit cu precadere asupra anilor '50: asupra totalitarismului crâncen, discretionar, asupra Gulagului, a Rezistentei din munti, asupra literaturii proletcultiste si jdanoviste, adica asupra unei traume pe care ei nu au trait-o, decât - eventual - la modul indirect, prin memoria revansarda a unor interpusi.
De ce - se întrebau ei - ne grabim sa transformam perioada cu pricina într-o realitate muzeala sau de biblioteca, neutralizând implicit întreaga sa încarcatura umana atroce? De ce vorbim tot de închisori, deportari, cenzura, Securitate, Holocaust sau Gulag - noi, care am avut parte doar incidental de ele, de regula în ipostaze soft, fara sânge si fara teama ca ne-am putea pierde viata? Nu suntem oare - au sugerat ei - complicii involuntari ai unui fenomen de eufemizare culturala si politica, transformând în realitate de biblioteca, erudita, distanta, decantata - chiar unii o fac cu mijloacele metodologice ale istoriei orale -, ceva ce a fost crâncen, atroce, tragic, adica aproape imposibil de suportat omeneste?
Mai este un aspect aici - spuneau ei. Datorita Revolutiei, adica a unei conjuncturi istorice fericite, ei, tinerii pe care-i avem în jurul nostru, au fost feriti de toate aceste atrocitati. Nu au "luptat" pentru aceasta eliberare de coercitie, ci s-au trezit traind în ea, în mod cu totul si cu totul firesc, asa cum pestele se bucura de apa si ursul polar de banchiza. Nici memoria lor nu a mai fost "formatata" de amintiri legate de aceasta perioada, pe care au cunoscut-o, cel mult, bunicii sau strabunicii lor: parintii lor pot evoca, cel mult, restrictiile alimentare si sociale ale anilor '80, dar nu închisoarea, salbaticia empirica, de sânge a Securitatii (cu minime exceptii, de la caz la caz), deportarile sau Canalul.
Pe de alta parte, ei se bucura, pentru prima oara în istoria politica postbelica a României, de privilegiul sincronizarii galopante cu Occidentul, facilitata în principal prin intermediul Internetului, al culturii vedetistice, televizate - nu discutam calitatea acum, oportunitatea unei asemenea subculturi -, al sexului sau chiar al unor adjuvante extreme nedorite, cum sunt criminalitatea sau drogurile. Toate acestea - spuneau ei - îi leaga de prezent: într-un mod imperativ, spasmodic, angajant, total. Ei constituie - îndepartez din nou nuanta peiorativa a constatarii - o generatie fara memorie; o generatie a dreptului de a trai în prezent si de a-si proiecta, aproape iresponsabil, dar entuziast, dorintele de viata în viitor. Ei constituie o generatie eminamente cosmopolita, o generatie a emigrarilor masive, a lucrului în strainatate, a realitatii virtuale, planetare, o generatie - prima, de multe decenii - cu multi si foarte multi bani, care se poate gândi - ma refer în principal la managerii tineri, care au preluat majoritatea firmelor noastre multinationale - la plecari peste hotare fara inhibitii pecuniare traumatizante, la vacante petrecute în locuri exotice, asa cum noi ne gândeam, în anii nostri de formare - fara sa fim siguri, totusi, ca vom ajunge acolo, la Costinesti sau la Vama Veche.
În aceste conditii, pe care ei le-au primit de-a gata, fiind privilegiul lor istoric fericit, avem noi dreptul sa le încarcam memoria cu traume straine modului lor de viata, sensibilitatii lor, cu atrocitati care nu le apartin, pe care nu doresc sa le interiorizeze?
Desigur, veti spune ca dilema este fals pusa, ca trebuie sa-si cunoasca istoria, mai ales ca ei traiesc într-o tara în care istoria se poate repeta oricând, transformând inconstienta hedonista de azi în tragedia cumplita de mâine.
Perfect de acord. Numai ca raspunsul e slab, nemultumitor, previzibil. Iata motivul pentru care am asternut pe hârtie aceasta provocare...