Basarab Nicolescu
DE LA POSTMODERNITATE LA COSMODERNITATE -
O PERSPECTIVA TRANSDISCIPLINARA

Resurectia ideii de "cosmos" mi se pare evenimentul cel mai marcant al secolului XX în planul cunoasterii. Ideea de "cosmos" a reaparut gratie revolutiei cuantice.
Din punct de vedere etimologic, cuvântul "kosmos" semnifica "ordinea universului", "lumile". Lumile lumilor nasc cosmosurile. Totalitatea cosmosurilor formeaza universul. Fie spus în trecere, cuvântul "cosmetic" deriva si el din "kosmos".
Ideea de "cosmos" se afla în opozitie radicala cu scientismul, una dintre caracteristicile modernitatii.
Ideologia scientista a aparut în secolul XVII ca o ideologie de avangarda si a cunoscut o înflorire spectaculoasa în secolul XIX. Pe plan spiritual, consecintele scientismului au fost considerabile. Din punctul de vedere al scientismului, o cunoastere demna de acest nume nu poate fi decât cea stiintifica, obiectiva. Singura Realitate demna de-al sau nume este, desigur, Realitatea obiectiva, guvernata de legi obiective. Orice alta cunoastere în afara celei stiintifice este izgonita în infernul subiectivitatii, tolerata cel mult ca ornament ori respinsa cu dispret ca o fantasma, iluzie, regresiune, produs al imaginatiei. Însusi cuvântul "spiritualitate" devine suspect, iar folosirea sa este practic abandonata. În fond, dincolo de imensa speranta pe care a suscitat-o, scientismul ne-a inculcat o idee persistenta si tenace: aceea a existentei unui singur nivel de Realitate, unde nimic nu poate exista: nici viata, nici libertate, nici creatie de nou.
Modernitatea este, în acest sens, mortifera. Ea a inventat felurite tipuri de "moarte" si "sfârsit": moartea lui Dumnezeu, moartea omului, moartea Naturii, sfârsitul ideologiilor, sfârsitul Istoriei, iar mâine, poate, sfârsitul religiilor.
Cum am ajuns la aceasta situatie?
Scientismul nu este stiinta. El este o ideologie care se sprijina, în mod arbitrar, pe fizica clasica.
Stiinta moderna se întemeiaza pe ideea unei separari totale a subiectului care cunoaste de Realitate, presupusa a fi complet independenta de subiectul care o observa. Insa, în acelasi timp, stiinta moderna propunea trei postulate fundamentale care prelungeau, în cel mai înalt grad, în planul ratiunii, cautarea legilor si ordinii:

            1. Existenta legilor universale, cu caracter matematic.
2. Descoperirea acestor legi prin experienta stiintifica.
3. Reproductibilitatea perfecta a datelor experimentale.

            În acest fel, un limbaj artificial - cel matematic, diferit de cel obisnuit, era ridicat de Galilei la rangul de limbaj comun între Dumnezeu si oameni.
Succesele extraordinare ale fizicii clasice, de la Galilei, Kepler si Newton pâna la Einstein, au confirmat justetea celor trei postulate. În acelasi timp, au contribuit la instaurarea unei paradigme a simplicitatii, devenita predominanta în pragul secolului al XIX-lea. Fizica clasica a ajuns sa cladeasca, în decursul a doua secole, o viziune asupra lumii linistitoare si optimista, premergatoare ivirii ideii de progres.
Fizica clasica se bazeaza pe ideea continuitatii, în acord cu dovezile procurate de organele de simt: nu se poate trece dintr-un punct al spatiului si timpului într-altul fara a se trece prin toate punctele intermediare.
Ideea de continuitate este intim legata de un concept-cheie al fizicii clasice: cauzalitatea locala. Oricare fenomen fizic putea fi înteles printr-o înlantuire continua de cauze si efecte: fiecarei cauze dintr-un punct dat îi corespunde un efect într-un punct infinit de apropiat si fiecarui efect dintr-un punct dat îi corespunde o cauza dintr-un punct infinit de apropiat.
Conceptul de determinism este central în fizica clasica. Ecuatiile fizicii clasice sunt astfel alcatuite încât daca sunt cunoscute pozitiile si vitezele obiectelor fizice la un moment dat, pot fi prezise pozitiile si vitezele lor în oricare alt moment al timpului. Legile fizicii clasice sunt legi deterministe. Starile fizice fiind functii de pozitii si viteze, rezulta ca, daca sunt precizate conditiile initiale (starea fizica la un moment dat al timpului), se poate prezice complet starea fizica în oricare alt moment dat al timpului.
Obiectivitatea fizicii clasice este fundamentata pe cunoasterea unui obiect evoluând într-un spatiu-timp cu patru dimensiuni: timpul unidimensional si spatiul tridimensional.
Scientismul acapareaza aceasta obiectivitate, rezultat al realismului clasic, astazi depasit.
Nu este deci surprinzator ca omul occidental transforma natura dintr-un partener într-un sclav. Natura este facuta, conform scientismului, pentru a fi dominata, posedata, manipulata.
"Numai Stiinta, numai Ratiunea!" este pancarta publicitara a modernitatii pornografice. Fundamentul scientismului este neantul. Iata de ce Promisiunea mesianica a scientismului este neantizarea. În particular, prostituarea cuvintelor este arma de distrugere în masa a modernitatii.
Naturphilosophia germana a tentat, fara succes, sa reziste acestei situatii nocive. Romantismul nu avea nici o putere în fata fortei brutale a tehnostiintei.
Marele eveniment care a pulverizat fundamentele scientismului a fost revolutia cuantica, produsa prin explorarea lumii infinitului mic. Fizica moderna nu mai este fizica modernitatii. Modernitatii se întoarce la sursele ei, metamorfozându-se astfel în cosmodernitate.
Discontinuitatea cuantica, indeterminismul, aleatoriul constructiv, non-separabilitatea cuantica, bootstrap-ul, unificarea tuturor interactiunilor fizice, dimensiunile suplimentare ale spatiului, big-bang-ul, principiul antropic sunt tot atâtea poeme ale giganticului Mahabharata modern si post-modern, care se desfasoara sub privirea noastra oarba. Max Planck este un personaj central al acestui Mahabharata al cosmodernitatii.
Conform descoperirii lui Planck, energia are o structura discreta, discontinua. Discontinuitatea înseamna ca între doua puncte nu exista nimic, nici obiecte, nici atomi, nici molecule, nici particule, doar nimic. Si chiar cuvântul "nimic" este de prisos.
O cantitate fizica are, conform teoriei cuantice, mai multe valori posibile, afectate de probabilitati bine determinate. Numai ca într-o masurare experimentala se obtine, evident, un singur rezultat pentru cantitatea fizica respectiva. Aceasta abolire brusca a pluralitatii valorilor posibile ale unei "observabile" fizice, prin actul masurarii, avea o natura obscura însa ea arata cu claritate existenta unui tip nou de cauzalitate.
La sapte decenii de la nasterea mecanicii cuantice, natura acestui tip nou de cauzalitate a fost lamurita gratie unui rezultat teoretic riguros - teorema lui Bell - si unor experiente de mare precizie. Astfel îsi facea intrarea în fizica un nou concept: inseparabilitatea. Entitatile cuantice continua sa interactioneze indiferent de distanta dintre ele. Un nou tip de cauzalitate apare astfel - cauzalitatea globala - careia i se supune sistemul tuturor entitatilor fizice.
Entitatile cuantice - cuantonii - sunt atât particule cât si unde sau, mai precis, nu sunt nici particule nici unde.
Celebrele relatii ale lui Heisenberg arata, fara nici o umbra de îndoiala, ca este imposibil sa se localizeze un cuanton într-un punct precis al spatiului si într-un punct precis al timpului. Altfel spus, este imposibil sa se atribuie o traiectorie bine determinata unei particule cuantice. Indeterminismul ce guverneaza lumea cuantica este un indeterminism constitutiv, fundamental, ireductibil, ce nu semnifica în nici un caz hazard ori imprecizie.
Asa-zisele paradoxuri cuantice (precum celebrul paradox al "pisicii lui Schrödinger"), sunt false paradoxuri, caci ele dau la iveala contradictii exclusiv în raport cu limbajul natural, obisnuit, care este cel al realismului clasic  Ele înceteaza a fi paradoxuri când limbajul propriu al mecanicii cuantice este utilizat.
Adevarata problema este incompatibilitatea între realismul clasic si realismul cuantic.
Obiectul clasic este localizat în spatiu-timp pe când obiectul cuantic nu este localizat în spatiu-timp: el evolueaza într-un spatiu matematic abstract, descris prin algebra operatorilor si nu prin algebra numerelor. În fizica cuantica, abstractizarea este o componenta a Realitatii si nu doar un mijloc de descriere a Realitatii.
Obiectul clasic se supune cauzalitatii locale, pe când obiectul cuantic nu se supune acestei cauzalitati. Este imposibil de prevazut un eveniment cuantic individual. Nu putem sa prevedem decât probabilitatea de producere a evenimentelor. Cheia întelegerii acestei situatii paradoxale (si chiar irationale din punctul de vedere al realismului clasic) este principiul de superpozitie cuantica: superpozitia a doua stari cuantice (sa spunem "da" si "nu") este o noua stare cuantica.
Revolutia cuantica ne arata ca trebuie sa ne schimbam în mod radical conceptia pe care o avem despre realitate daca dorim într-adevar sa supravietuim. Conceptia despre realitate determina nu numai viata sociala si individuala dar, de asemenea, economia si politica.
Conceptul central al transdisciplinaritatii este cel de nivel de Realitate. Impactul cultural major al revolutiei cuantice este fara îndoiala readucerea în discutie a dogmei filosofice contemporane a existentei unui singur nivel de Realitate.
Sa acordam termenului "realitate" sensul sau atât pragmatic cât si ontologic.
Eu înteleg prin Realitate, în primul rând, ceea ce rezista experientelor, reprezentarilor, descrierilor, imaginilor ori formalizarilor noastre matematice. Suntem nevoiti sa atribuim notiunii de Realitate si o dimensiune ontologica, în masura în care Natura participa la fiinta lumii.
Prin nivel de Realitate înteleg un ansamblu de sisteme invariant la actiunea unui numar de legi generale: de exemplu, entitatile cuantice supuse legilor cuantice, care la rândul lor se afla într-o radicala opozitie cu legile lumii macrofizice. Vom spune ca doua niveluri de Realitate sunt diferite daca, trecând de la unul la celalalt, exista o ruptura, o discontinuitate a legilor si a conceptelor fundamentale (cum este, de pilda, cauzalitatea locala a lumii clasice în raport cu cauzalitatea globala a lumii cuantice). Existenta nivelurilor de Realitate diferite a fost afirmata de diverse traditii si civilizatii, însa aceasta afirmatie se baza fie pe dogme religioase fie pe explorarea universului interior.
Emergenta a cel putin trei niveluri de Realitate diferite în studiul sistemelor naturale - nivelul macrofizic, nivelul microfizic si cyber-spatiul-timp (carora le-am putea adauga un al patrulea nivel, pentru moment pur teoretic, cel al supercorzilor, considerat de fizicieni ca fiind textura ultima a universului) - este un eveniment capital în istoria cunoasterii. Ea ne poate conduce la regândirea vietii noastre individuale si sociale, la o noua lectura a cunostintelor stravechi, la un alt tip de explorare a cunoasterii noastre de sine, aici si acum.
Astfel, în domeniul sistemelor sociale, putem distinge nivelurile urmatoare: nivelul individual, nivelul comunitatilor geografice si istorice (familie, natiune), nivelul planetar, nivelul comunitatilor în cyber-spatiul-timp si nivelul cosmic.
În prezenta mai multor niveluri de Realitate, spatiul dintre discipline si de dincolo de discipline este plin, asa cum vidul cuantic este plin de toate potentialitatile: de la particula cuantica la galaxii, de la cuarc la elementele grele ce conditioneaza aparitia vietii în Univers.
Exista o legatura directa între notiunea de "nivel de Realitate" si cea de "cosmos". Pentru a clarifica aceasta legatura, trebuie sa luam în considerare proximitatea imediata a unui nivel de Realitate dat cu nivelul imediat "superior" si cu nivelul imediat "inferior". "Proximitate" înseamna aici "interactiune" între cele trei niveluri. Iar "interactiune" înseamna actiune a legilor operând la un nivel dat asupra nivelurilor imediat proxime. Aceasta interactiune a fost bine descrisa de marele fizician Walter Thirring:
1. Legile oricarui nivel inferior nu sunt complet determinate de legile nivelului superior
Astfel, notiunile bine ancorate în gândirea clasica, cum ar fi "fundamental" si "accidental" trebuie reexaminate. Ceea ce este considerat ca fiind fundamental la un anumit nivel poate aparea ca accidental la un nivel superior si ceea ce este considerat ca accidental sau incomprehensibil la un anumit nivel poate aparea ca fundamental la un nivel superior.
2. Legile unui nivel inferior depind mai mult de circumstantele aparitiei lor decât de legile nivelului superior.
Legile unui anumit nivel depind în mod esential de configuratia locala la care aceste legi se refera. Exista prin urmare un anume tip de autonomie locala a nivelului de Realitate respectiv. Însa anumite ambiguitati interne privitoare la legile nivelului inferior sunt rezolvate prin luarea în considerare a legilor nivelului superior. Aceasta autoconsistenta a legilor este responsabila de reducerea ambiguitatii legilor.
3. Ierarhia legilor a evoluat în acelasi timp cu Universul însusi.
Altfel spus, asistam la nasterea legilor pe masura ce Universul evolueaza. Aceste legi preexistau la "începutul" Universului sub forma de potentialitati. Evolutia Universului determina actualizarea acestor legi si ierarhia lor.
Trei niveluri contigue de Realitate constituie astfel un "cosmos".
Unitatea care leaga toate nivelurile de Realitate, daca exista, trebuie în mod necesar sa fie o unitate deschisa. În acest sens putem întelege astazi stravechiul principiu de interdependenta universala. Într-adevar, o vasta autoconsistenta pare sa guverneze evolutia universului, de la infinitul mic la infinitul mare, de la cel infinitul scurt la infinitul lung.
Un exemplu elocvent al unei asemenea evolutii a stiintei moderne este nasterea unei noi ramuri, cu adevarat transdisciplinare, a stiintei - cosmologia cuantica. Asa cum îi arata si numele, aceasta noua stiinta se întemeiaza pe ideea unitatii între doua scari ale naturii care erau considerate, cu abia câtiva ani în urma, ca fiind total diferite - scara cuantica si scara cosmologica. Interactiunile dintre particule ne pot lamuri asupra evolutiei cosmosului, iar informatiile asupra dinamicii cosmologice pot clarifica anumite aspecte ale fizicii particulelor.
Într-o lume supusa autoconsistentei universale, totul este semn. Putem astfel regasi înrudirea matriciala nu doar cu pamântul, dar si cu cosmosul în întregimea sa.
Cosmodernitatea abordeaza într-o lumina noua stravechea problema a evolutiei spirituale a omului, a pozitiei sale în diferitele lumi, a relatiei sale cu diferite cosmosuri.
Exista, desigur, o coerenta a ansamblului nivelurilor de Realitate, însa aceasta coerenta este orientata: o sageata este asociata oricarei transmisii de informatie de la un nivel la altul, semnificând îmbogatirea informatiei. Pentru a exista o unitate deschisa, trebuie sa se considere ca ansamblul nivelurilor de Realitate se prelungeste printr-o zona de non-rezistenta la experientele, reprezentarile, descrierile, imaginile ori formalizarile noastre matematice. Non-rezistenta acestei zone de transparenta absoluta este datorata pur si simplu limitarilor corpului si organelor noastre de simt, indiferent de instrumentele de masura care prelungesc aceste organe de simt.
Ansamblul nivelurilor de Realitate, structurat ternar în diverse cosmosuri,  si zona sa complementara de non-rezistenta constituie Obiectul transdisciplinar. Obiectul transdisciplinar ne apare astfel ca un macrocosmos.
Diferitele niveluri de Realitate pot fi explorate gratie existentei în noi  a diferitelor niveluri de perceptie.
Ansamblul nivelurilor de perceptie si zona sa complementara de non-rezistenta constituie Subiectul transdisciplinar. Subiectul transdisciplinar ne apare astfel ca un microcosmos.
Universul cuantic, univers al interconexiunii, al non-separabilitatii, implica o participare a Subiectului, adevarat microcosmos reflectând macrocosmosul. Tocmai aceasta participare, aceasta conformitate ne spune ca este imposibil sa se vorbeasca serios despre o obiectivitate absoluta sau despre o subiectivitate absoluta a stiintei.
Cunoasterea nu este nici exterioara nici interioara: ea este în acelasi timp exterioara si interioara. Studiul Universului si studiul fiintei umane se sustin reciproc. Experienta vietii si experimentarea eu-lui interior au o valoare cognitiva comparabila cunoasterii stiintifice.
Modernitatea e caracterizata prin separatia binara subiect-obiect, în timp ce cosmodernitatea este fundata pe unificarea ternara Subiect-Obiect-Tert Ascuns.
Zona de non-rezistenta joaca rolul de Tertului Ascuns, care permite unificarea, în diferenta lor, a Subiectului transdisciplinar si a Obiectului transdisciplinar. Ea permite si necesita interactiunea între Subiect si Obiect.
Pentru multi cercetatori, transdisciplinaritatea, fundata pe realismul cuantic, este astazi o forma de gândire radical noua, generata de cosmodernitatea stiintifica.
Oricât de paradoxal ar putea parea, stiinta moderna este cea care contine în sine germenul reînnoirii. Transdisciplinaritatea capteaza acest germen, transformându-l în arbore al cunoasterii.
Realitatea cuprinde si Subiectul si Obiectul si Tertul Ascuns, care sunt cele trei fatete ale uneia si aceleiasi Realitati. Fara una din aceste fatete, Realitatea nu mai este reala, ci o fantasmagorie destructiva.
Problema Subiect/Obiect a fost în centrul reflectiei filosofice a parintilor fondatori ai mecanicii cuantice. Heisenberg, Pauli si Bohr, care, asemenea lui Husserl, Heidegger si Cassirer, au contestat axioma fundamentala a metafizicii moderne : separarea totala între Subiect si Obiect. Partitia binara {Subiect, Obiect} care defineste metafizica moderna, este înlocuita, în cosmodernitate, prin partitia ternara { Subiect, Obiect, Tert Ascuns}. Cel de al treilea termen, Tertul Ascuns, nu poate fi redus nici la Subiect nici la Obiect.
Natura devine astfel vie. Iar vietuirea sociala devine posibila.
În analiza problemelor concrete, ternarul axial al cosmodernitatii- niveluri de Realitate, niveluri de perceptie si niveluri de tert inclus - este mijlocul esential de investigatie, dar el trebuie contextualizat. Putem defini astfel o serie de ternare de niveluri, extrem de utile în solutia problemelor considerate:
\niveluri de organizatie - niveluri de structurare - niveluri de integrare;
\niveluri de confuzie - niveluri de limbaj - niveluri de interpretare;
\nivel fizic - nivel biologic - nivel psihic;
\niveluri de ignoranta - niveluri de inteligenta - niveluri de contemplatie;
\niveluri de obiectivitate - niveluri de subiectivitate - niveluri de complexitate;
\niveluri de cunoastere - niveluri de întelegere - niveluri de fiinta;
\niveluri de materialitate - niveluri de spiritualitate - niveluri de non-dualitate.
Din coexistenta pluralitatii complexe si a unitatii deschise îsi face aparitia un nou Principiu al Relativitatii: nici un nivel de Realitate nu constituie un loc privilegiat de unde se pot întelege toate celelalte niveluri de Realitate. Acest Principiu al Relativitatii creeaza o noua perspectiva asupra culturii, religiei, politicii, artei, educatiei, vietii sociale. Si fiindca viziunea noastra asupra lumii se schimba, atunci si lumea însasi se schimba. Noul Principiu al Relativitatii ne arata ca nici o cultura si nici o religie nu constituie locul privilegiat din care pot fi judecate celelalte culturi. Fiinta umana, în totalitatea sa deschisa, este locul fara de loc al transculturalului si al transreligiosului, adica a ceea ce traverseaza si trece dincolo de diversele culturi si religii. Transculturalul si transreligiosul face referire la timpul prezent al trans-Istoriei, care apartine deopotriva domeniului inimaginabilului si epifaniei.
În încheiere, doresc sa mentionez încercarea relativ recenta de conciliere a modernitatii si postmodernitatii prin conceptul de transmodernitate. Ca si în cazul modernitatii si postmodernitatii, acest concept are semnificatii deosebite, si chiar contradictorii, de la un autor la altul. Prin prefixul "trans", conceptul de transmodernitate pare a fi legat de viziunea transdisciplinara. Voi arata ca nu este vorba decât de o aparenta, transmodernitatea, asa cum este ea înteleasa de unii autori, fiind deseori opusa teoriei si practicii transdisciplinare.
Câteva piste de reflectie asupra raportului între modernitate, postmodernitate, transmodernitate si cosmodernitate sunt rezumate în urmatorul tablou, primele trei coloane ale tabloului fiind inspirate de lucrarile filosoafei spaniole Rosa Maria Rodriguez Magda::

Voi comenta imediat doar ultima linie a tabloului.
Nasterea de sine a Universului si nasterea de sine a omului sunt inseparabile.
Responsabilitatea autotranscendentei - propria noastra responsabilitate - este tertul inclus ce uneste stiinta si constiinta. Homo sui transcendentalis este pe cale de a se naste. Nu este doar un oarecare "om nou" ci un om care se naste din nou. Aceasta noua nastere este o potentialitate înscrisa înlauntrul fiintei noastre. Nimeni si nimic nu ne poate obliga sa evoluam. Putem alege între evolutie si disparitie. Evolutia noastra este o autotranscendenta. În centrul evolutiei noastre posibile se afla problema raportului între trezirea individuala si trezirea colectiva. Evolutia, astazi, nu poate fi decât evolutia constiintei. A crea conditiile actualizarii acestei evolutii devine astfel o responsabilitate politica.