Sanda Cordos
Rezistenta in literatura

Cuvint care balanseaza in vorbirea ultimilor ani intre extreme, intre o acceptiune descalificanta (pina la dezonoare) si o a doua pozitiva si legitimatoare (uneori, innobilanta), rezistenta desemneaza cel mai frecvent (si la acest prim nivel al investigatiei) un mod de existenta al scriitorului (in unele cazuri:al intelectualului) in spatiul public totalitar, in raport cu puterea politica. Dupa cum s-a subliniat adesea (si mai ales in comparatie - fie ea si implicita - cu acceptiunile militare sau paramilitare ale termenului), rezistenta culturala in Romānia comunista n-a cunoscut o forma organizata, n-a existat, asadar, un proiect colectiv si nici, prin urmare, actiuni de grup (exceptiile sint putine si timide, spre finalul dictaturii). in schimb, Mircea Martin vorbeste, data fiind amploarea reactiei, despre "miscarea de rezistenta a scriitorilor fata de Tezele din iulie"[1], dupa cum, destul de frecvent se recunoaste ca o institutie precum Uniunea Scriitorilor, chiar daca nu a promovat, a favorizat, in unele din momentele ei faste, rezistenta fata de regim. Astfel, Monica Lovinescu consemneaza in epoca, imediat dupa Conferinta Scriitorilor din 1981 ca, dincolo de limitele strict profesionale ale dezbaterilor, Uniunea Scriitorilor a devenit "o reduta a rezistentei" si ca "totul creeaza o situatie in care un focar de rezistenta - chiar limitat la cultura - cum e Uniunea Scriitorilor constituie o rodnica sfidare a regimului"[2]. Despre aceeasi conferinta (nu intimplator, ultima pe care puterea o mai ingaduie, desi statutul breslei o prevedea o data la patru ani), Norman Manea scrie in 1990 ca aceasta ar fi fost "un adevarat Forum al Revoltei"[3], dupa cum Gabriela Adamesteanu isi aminteste, plecind de la acelasi moment, despre "aerul de semilibertate agonica de acolo", intrucit "Uniunea Scriitorilor isi construise un spatiu de societate civila, plin desigur de informatori, dar inexistent pentru celelalte institutii din Romānia", cu toate ca "acest spatiu (mai) liber isi platea tributul fata de putere printr-un evident narcisism: singurul scop, declarat de altfel, al acestei asociatii profesionale era publicarea cartilor valoroase, adica mentinerea in viata a literaturii romāne"[4].

Lipsita de forme institutionale, rezistenta culturala din Romānia ultimelor decenii comuniste cuprinde, la acest nivel al spatiului public pe care il am acum in vedere, reactii si atitudini fata de puterea totalitara, o suma de "acte de rezistenta" care pot fi definite, in termenii lui Mircea Zaciu, ca "niste acte care mergeau intr-o directie contrara celei dorite sau indicate si impuse de autoritatea comunista a epocii". Prin aceste atitudini exprimate "intr-o forma ambigua"s-au cautat, crede M.Zaciu, " de acomodare si, in acelasi timp, si de a afirma ca spiritualitatea romāneasca merge de fapt divergent fata de linia pe care o indica Partidul Comunist"[5]. Or, din 1971 pozitia oficiala a puterii in probleme de cultura si de arta este una de factura jdanovista. Prin discursurile pronuntate in iulie 1971 (cunoscute sub numele generic de Tezele din iulie), N.Ceausescu suprima relativa autonomie pe care scriitorii o cistigasera prin mai multe campanii si dezbateri purtate la inceputul anilor saizeci si care fusese recunoscuta si legiferata oficial prin Rezolutia adoptata la incheierea Conferintei pe tara a Uniunii Scriitorilor din februarie 1965[6]. Secretarul general al PCR reaseaza, in celebrele sale cuvintari, arta sub controlul imediat al partidului, atribuindu-i functii propagandistice, nonartistice, intr-o ideatica si cu o retorica ce decurg - dupa cum, de altfel, s-a observat[7] - nu din ideologia asiatica, ci din celebrele, rudimentarele rapoarte ale lui A.A.Jdanov, dogme cuturale in anii stalinismului in URSS si, mai apoi, in intregul lagar socialist. Daca, in primul discurs, Ceausescu cere sa se exercite "un control mai riguros pentru evitarea publicarii unor lucrari literare care nu corespund cerintelor activitatii politico-educative a partidului nostru, a cartilor care promoveaza idei si conceptii daunatoare intereselor constructiei socialiste"[8], in cel de-al doilea (pronuntat o saptamina mai tirziu), seful statului decreteaza cu o frazeologie si o vehementa inpirate de comisarul lui Stalin ca: "statul clasei muncitoare are dreptul sa se amestece si in literatura, si in arta plastica, si in muzica, sa admita numai ceea ce considera ca corespunde socialismului, intereselor patriei noastre socialiste"[9], adica (reluind in litera o fraza jdanovista): "Arta trebuie sa serveasca unui singur scop: educatiei socialiste, comuniste"[10]. Tot in termenii reactivatelor clisee jdanoviste, omul politic combate traducerile, cartile "care fac apologia modului de viata burghez, chiar apologia crimei", literatura decadenta "care otraveste sufletul tineretului nostru". Socotita vatamatoare, libertatea de creatie este infierata, actul artistic redevenind, ca in vremea stalinista, o afacere a activului de partid: "De dragul libertatii de creatie noi nu putem inchide ochii, nu vom admite sa se scrie orice fel de literatura. Nu vom admite nici un fel de literatura care ar putea dauna educatiei socialiste a poporului nostru.(.) in Romānia pot fi acceptate numai arta si literatura care stau pe pozitia clasei muncitoare, care servesc poporului, socialismului, natiunii noastre (Aplauze vii)".

Pastrindu-se ca o constanta majora a perioadei comuniste (indiferent ce aliante contacteaza pe parcurs si in componenta caror ciudate precipitate ideologice o putem regasi), ideologia jdanovista nu mai reuseste, totusi, sa-si supuna si nici sa modeleze in intregime, ca in anii '50, cultura romāna. Chiar daca (cu exceptiile deja semnalate din 1971) n-a existat in tara un dezacord explicit si fatis al scriitorilor fata de politica partidului, ei au incercat (exclud din discutie pe cei care, supunindu-se orbeste directivelor propagandei, au incetat practic sa mai existe in perimetrul artistic) sa i se sustraga, sa vehiculeze prin operele lor nu directivele puterii, ci valorile universale ale artei si umanului. intr-un sens larg, pe care il intrebuinteaza Ioana Em.Petrescu (intr-un articol scris la putina vreme dupa caderea regimului si care pastreaza ceva din vibratia acelor zile) literatura rezistentei cuprinde "cartile, putine, aparute cu greu, mereu aminate, adesea mutilate, dar niciodata pervertite in adevarul lor, apasat si proclamat intr-un timp in care aparuse verbul sinonim cu o acuza poilitica. Ce altceva decit o admirabila inseamna nu doar romanul politic al ultimilor 15 ani, ci si cartile lui Constantin Noica si ale scolii sale, actul cultural fundamental de recuperare - fie si tirzie - a filosofiei grecesti, seria , eseurile lui Anton Dumitriu, dramatica istorie a iobagiei a acad.David Prodan sau, la celalat pol al virstelor, explozia optzecista? Cultura romāna majora, autentica, a supravietuit totusi, vreau sa spun, asa cum n-a putut supravietui in deceniile 5-6. Si, fapt extrem de important, a supravietuit si publicul ei"[11]. intr-un sens asemanator foloseste termenul "rezistent" (referindu-se la o tipologie a creatorilor, iar nu a operelor) si Dumitru Tepeneag, disociindu-l, intr-o triada devenita de notorietate, intrata in uzul curent, de "opozant" si "disident": "in ce-l priveste pe rezistent - care a fost figura pozitiva cea mai raspindita in dictatura comunista -, acesta nu se impotriveste activ, dar nici nu participa in mod esential la sistem si la efectele acestuia. Rezistent a fost scriitorul care a stat in banca lui si s-a straduit sa faca literatura buna, curata. Ori un critic care a refuzat sa masluiasca valorile ori sa le inverseze". Cu precizarea ca, in practica literara, lucrurile devin mai complicate, pierzind puritatea tipologica: "Unii au fost rezistenti de la inceput pina la sfirsit, altii au devenit mai tirziu ori, dimpotriva, au esuat lamentabil, ca D.R.Popescu, care s-a transformat dintr-un scriitor onorabil si, am putea spune, rezistent, intr-un fel de zbir al regimului. Mai e si categoria rezistentilor care, printr-un sistem de complicatii direct sau indirect, puteau sa publice ceea ce altora le era interzis"[12].

Operele care s-au sustras ideologiei oficiale constituie, considera Mircea Iorgulescu intr-un articol din octombrie 1989 ( publicat in exil), nu o cultura paralela sau alternativa, ci - subliniind tocmai dependenta fata de putere - o cultura tolerata: "in Romānia exista, in afara de cultura oficiala, si o cultura tolerata. Nu este o cultura paralela; nu este nici o cultura alternativa; este o cultura autonoma, o autonomie desigur limitata, a carei existenta este formal acceptata de putere, dar si progresiv ingradita. Aceasta cultura tolerata prelungeste avinturile democrate si libertare de la sfirsitul anilor '60, dar printr-o metamorfoza care pe termen lung duce la asfixiere. (.)Puternica pe tot parcursul anilor '70 si chiar la inceputul anilor '80, aceasta cultura tolerata da azi tot mai multe semne de sufocare. Existenta ei a facut posibil ca in Romānia sa nu apara o literatura si o cultura de tip , insa de citiva ani incoace, odata cu degradarea accelerata a sistemului, gradul de toleranta a scazut mult, iar una dintre explicatiile cresterii numarului de scriitori care au luat atitudine fata de politica regimului aceasta este: limitarea drastica a autonomiei de care se bucurasera. Reviste suprimate, reviste al caror tiraj este interzis la difuzare si ars, carti aflate in curs de imprimare care au fost retrase si topite, toate aceste masuri care au fost indreptate in ultimii ani impotriva culturii tolerate arata ca puterea tinde acum sa o anuleze, ca nu mai este dispusa sa o accepte"[13].

Pina la formele extreme enumerate de M.Iorgulescu, cultura tolerata sau literatura rezistentei se confrunta cu ingradiri si restrictii mai marunte si mai perfide, insinuante si piezise, care transpun in viata nu doar un set de documente si principii partinice, ci si, foarte adesea, zelul si umorile (acestea, nelimitate si imprevizibile ale) activistilor care exercitau, de la mai multe paliere, controlul asupra literaturii, implinind cu asupra de masura una din directivele lui Ceausescu din iulie 1971: "organele noastre de partid, la toate nivelele, sa-si exercite rolul de conducator si indrumator al acestor sectoare de activitate". in anii 80 - arata Norman Manea - "Cenzura a fost prin tot felul de filtre intermediare, peste care veghea Consiliul Culturii si Educatiei Socialiste (CCES), cu nou infiintatul sau Serviciu de Lectura (SL). Operatiile de cenzura s-au dublat, triplat, multidiversificat, iar textelor cucerea mereu noi si absurde motivari"[14]. Manea reproduce, in acelasi loc, un Referat al cenzorului, datind din 1986, despre romanul sau Plicul negru, si care contine indicatii cu adevarat inspaimintatoare, prin care i se cere autorului sa renunte la pagini din text, sa opere modificari, sa includa personaje suplimentare "ca imagini pozitive ale vietii"[15]. in anii 80, asadar, ca in 1947, la inceputul stalinismului, cuvintele - cu expresia lui Tudor Arghezi - erau "incuiate in lada de fier (.) cheile stind pe veriga in buzunarul unor domnisori cari au invatat sa iscaleasca exact"[16]. Lui N.Manea i se cere, intre altele, sa excluda din roman cuvintele: cozi, viol, denuntator, carne, frig, tiranie, cafea, sinucidere, sini, Dumnezeu, antisemitism, curva, intuneric, homosexual[17]. Ion D.Sirbu i se plinge epistolar in acelasi an lui Liviu Rusu, fostul sau profesor, ca "totul e suspect de : cartof, piine, laborator, bunastare etc"[18]. Lucrind in redactia "Vietii romānesti", Florenta Albu noteaza in jurnal noi cuvinte interzise: tepe, clown, pitic, foame, frig, moarte[19], dupa cum, ziarista la cotidianul "Romānia libera", Tia Serbanescu retine, tot intr-un caiet de insemnari personale: "S-au interzis citeva cuvinte, cinci, dar pe unul l-am uitat: informatica, robotica, neatirnare, ingrasaminte chimice. Nu-mi dau seama ce au gresit aceste nenorocite de cuvinte pentru a fi condamnate la disparitie si nici nu gasesc un fir epic (logic, nici atit!) care sa le lege intre ele sau de vreo intimplare. Destinul lor mi se pare de aceea nu atit tragic, cit absurd"[20].

Desigur, aceste exemple nu sint altceva decit esantioane superficiale in raport cu un fenomen de mare cuprindere, in fapt atotcuprinzator. Puterea incerca, de altfel, nu doar sa suprime cuvintele periculoase din manuscrisele pe care scriitorii le inaintau cititorilor oficiali (intotdeauna cu dinti, sarcina lor de serviciu fiind sa distruga cuvinte, texte si pagini) pentru a obtine aprobarea de tiparire. "Politia cuvintului"[21] despre care vorbeste N.Manea era dublata in epoca de politia secreta care isi propune sa realizeze o preintimpinare (si o profilaxie) a scrisului periculos, neautorizat politic. Pe o fila din dosarul de urmarire al scriitorului Stelian Tanase (ale carui manuscrise erau oricum stopate de filtrele diurne ale cenzurii) un ofiter de contrainformatii noteaza scopul misiunii: "Sa prevenim aparitia eventualelor lucrari cu continut necorespunzator"[22].

Sfisiate si, in acelasi timp, aureolate de nimbul (derizoriu astazi al) acestor hartuieli, cartile scriitorilor au continuat sa apara in Romānia comunista si ele au vorbit in mod cert alt limbaj decit cel tot mai rudimentar, mai agresiv, mai sufocant al puterii. Cu toate limitele (inclusiv artistice), ridicolul, falsele iluzii si chiar consecintele nefaste in planul societatii civile, aceste carti constituie ele insele expresia unei rezistente culturale, desfasurate public, fata de agresiunea puterii, a carei tentativa constanta a fost de a impune, in acelasi spatiu comunitar, un limbaj unic, un limbaj al supunerii, format din cliseele joase ale propagandei de partid si ale cultului lui Nicolae Ceausescu.

"E impresionant ce se intimpla sau e absurd?"

Pe linga aceasta rezistenta publica, in Romānia comunista si, mai ales, in Romānia ultimului deceniu comunist se mai poate vorbi, la un al doilea nivel al investigatiei, despre o forma de rezistenta individuala, lipsita de proiect sau angajament public, consumata intr-un spatiu eminamente privat. "Problema fundamentala - scrie Mircea Iorgulescu intr-un eseu din tomana lui 1989 - a oricarui intelectual din Romānia de astazi este rezistenta. Nu neaparat politica sau nu politica in primul rind, ci fizica si psihica. Este pur si simplu o problema de viata, in sensul cel mai concret si mai acut al cuvintului". "Cum si pina cind mai poti rezista" - explica acelasi scriitor - "aceasta intrebare-spaima-obsesie macina si ea, din lipsa de raspuns, tot mai precarele resurse de supravietuire ale intelectualitatii dintr-o tara ce inainteaza in mizerie si inapoiere cu nepasarea oarba si totusi halucinant de precisa a unui somnambul"[23] . In acelasi an, N.Steinhardt ii reaminteste tinarului poet Aurel Dumitrascu: "Nu vei rezista moral, daca nu rezisti psihic"[24]. Desemnind, asadar, nu un mod creator de existenta, ci subzistenta, supravietuirea fizica, desfasurata in unghiul (orb, cel mai adesea) in care isi traieste trupul precaritatea, acest tip de rezistenta s-a prezervat in insemnarile personale ale scriitorilor. Parte a unei indeletniciri scripturale curente (a lua note dupa realitatea imediata), aceste discursuri n-au vizat in epoca un public (straine le-au ramas, de altfel, si formele de circulatie clandestina, dar au scontat, in schimb, pe un ipotetic cititor din viitorime) si nici un statut artistic (pe care majoritatea nu-l ating). Constituind, in expresia lui Victor Felea, "un fel de gazetarie de sertar"[25], fara ca aceasta sa presupuna ca ar fi fost produsa in vreo casa a conspiratiei politice (majoritatea insemnarilor nu contine idei subversive sau, cu atit mai putin, scenarii ale impotrivirii), ci in intinsa subterana care devenise tara, aceasta diaristica propune cea mai densa reprezentare comunitara cotidiana din "deceniul satanic"[26] (Mircea Zaciu). Cum, insa, in termenii Gabrielei Adamesteanu, "la acea vreme, intrase deja in zona interzisa"[27], consemnarea realitatii imediate era primejdioasa. Daca unii diaristi si-au luat masuri de prevedere, punindu-si la adapost caietele, altii au platit pentru usurinta cu care le-au pastrat. Este cazul Tiei Serbanescu careia, in 1988, i se confisca pe aeroport, la plecarea din tara intr-o vizita turistica, agenda personala, pastrata in geanta de pe umar; la intoarcerea din calatorie, isi pierde postul de ziarist, fiind mutata la sectia de documentare, si i se retrage dreptul de semnatura in presa. Pentru acelasi delict scriptural (e adevarat, de mult mai mari proportii, intrucit e vorba de un jurnal de peste 30 000 de pagini, intins pe durata mai multor decenii), inginerul Gherghe Ursu plateste - ca in plin stalinism - cu viata, fiind arestat si omorit in bataie in beciurile securitatii in toamna lui 1985[28].

intr-o tara in care Programul de alimentatie stiintifica a populatiei (intrat in vigoare in iulie 1982) este menit sa ascunda (ca mai toate documentele fictionale ale puterii), sub cliseele propagandistice ale grijii pentru om, lipsa cronica a alimentelor, rezistenta individuala incepe de la batalia primitiva, reluata zi de zi, pentru asigurarea hranei. Cu o scrupulozitate dictata de exasperare, Liviu Ioan Stoiciu noteaza in jurnalul sau numarul si continutul meselor luate, precum si cuantumul hranei obtinut fie prin (rare) mici aranjamente ("sotia, Doina, in trecere de la Banca spre liceul la care lucreaza, mi-a lasat doua pungi cu , cumparate de ea [29]), fie pe calea oficiala a cartelei: "Dus la Alimentara 8 sa cumpar salam pe cartela, o data cu un si un pachet si jumatate de margarina, cit se cuvin pentru trei persoane"[30]. Importanta cartelei este subliniata si de Stelian Tanase: "Un om are grija de cartela lui ca de ochii din cap: 5 oua lunar, 1/5 piine pe zi, juma de pachet unt/luna"[31]. Conditie esentiala pentru a intra in posesia tainului zilnic, cartela nu este defel o garantie a reusitei si nici nu scuteste de statul la coada despre care acelasi Stelian Tanase noteaza in toamna lui 1989: "Sa stai pazit de militienii care te vegheaza circumspecti peste tot unde se vinde ceva, cu gamela (buletinul de identitate la tine, pazit ca ochii din cap, acolo sta fericirea familiei, fara buletin esti un cadavru) insemna sa traiesti ca-ntr-un internat. La ore fixe te duci si te aliniezi la cantina sa primesti ceva. Asupra omului aceasta corvoada are un efect mult mai profund decit s-ar parea la o privire superficiala. Gindurile iti sint ocupate numai de stomac, de necesitatea de a-ti lua rind, de pinda continua a magazinului. S-a produs o deteriorare - nu numai biologica, dar mai ales sufleteasca, de fire, psihica, a omului. in subterana unei cozi de multe ceasuri este cvasiimposibil sa mai vezi cerul"[32].

Indiferent daca reusesti sau nu sa obtii ("sa prinzi", in limbajul epocii) alimentul cautat, aceste "inghesuieli disperate" (cum sint numite cozile de catre Victor Felea[33]) duc intotdeauna la observatii sumbre cum sint cele notate in jurnal dupa o (norocoasa, de fapt) coada la lapte de catre Liviu Antonesei: "m-am trezit pe la 3,45 si m-am dus sa cumpar lapte. La ora 4, eram al douazecilea, deci aveam sanse mari sa prind si lapte, si iaurt. Acesta se termina dupa primii vreo 30 de cumparatori. La un minut-doua dupa mine, a sosit urmatorul - un copil de 11-12 ani. Pina la 4,30, eram circa o suta, iar pina la 5, cam o suta si vreo cincizeci. Apoi, au venit tot mai rar. La 6,15 luasem deja lapte - se dusese cam o sesime din cantitate. Cel mai trist era tabloul copiilor, treziti cu noaptea in cap sa ia lapte pentru ei si pentru fratii mai mici, parintii stind pe la alte cozi ori, pur si simplu, nemairezistind zi de zi trezitului la 3-3,30"[34].

Acelasi partid atotputernic rationalizeaza sau, cu expresia lui Livius Ciocārlie, stirpeste in anii 80 nu doar alimentele ("aproape toate alimentele s-au stirpit"[35]), ci si, de la iarna la iarna mai sever, curentul electric si agentul termic. La inceputul lui decembrie 1983, V.Felea noteaza: "Reduceri drastice la consumul de energie elctrica, de gaz etc.(50 la suta dintr-o suta care era deja scazuta). Va trebui sa scoatem din functiune frigiderul, aspiratorul, masina de spalat rufe si alte aparate electrice. Nu mai avem voie sa utilizam gazul din bucatarie decit pentru gatit. Se vor face in acest sens controale si se vor aplica amenzi. (...) La fel ca in armata, ordinele nu se discuta"[36]. Sensibilitate acuta si autopersiflanta, Livius Ciocārlie isi face o descriere domestica in decembrie 1988: "Cum arat: cizme captusite, doua perechi de ciorapi; izmene lungi, pantaloni grosi, patura peste genunchi; halat, sub el mesada de blana, dedesubt alta, din plastic, pulover de lina, bluza, camasa de corp; fular la git. Caciula si manusi deocamdata nu port in casa, desi nu mi-ar strica"[37]. Daca profesorul Mircea Zaciu consemneaza in mai multe rinduri lipsa de incalzire din scolile inspectate ("Cladirea scolii, noua, din beton, rece ca o pestera din preistorie. Nici un pic de incalzire. Elevii sunt vineti de frig, iti insipira o imensa mila. Figuri palide, unele cu vizibila pecete a retardarii psihice, slab imbracati si famelici"[38]), Livius Cicārlie, colegul sau din Universitatea timisoreana, retine frigul din propria sala de curs: "Studentii buni, interesati. Ies aburi pe gura cind respiri. Nu stiu ce sa cred. E impresionant ce se intimpla, sau e absurd? Traim ca vitele, dar unii continua sa-si vada de treaba. imi clantanesc oasele sub palton"[39]. Marius Oprea isi aminteste despre "senzatia de frig pe care o aveam tot timpul, chiar si in miezul verii"[40], in vreme ce despre puterea degradanta a frigului Tia Serbanescu nota in noiembrie 1987: "Ma uit la oamenii de pe strada si de la cozi, din statii, si nu mai reusesc sa deslusesc ce e in fiinta in ei. Stau tepeni, ore in sir, in fata unei tarabe, a unei firme, sau in dreptul unei statii de autobuz. Privirile nu exprima mare lucru, iar ceea ce exprima totusi nu seamana cu ceva omenesc. Din cauza frigului si a fricii de frig si de intuneric, miinile si fetele au de pe-acum ceva vinetiu-cenusiu in ele. Gesturile sint destramate si nu se recompun, febril si mecanic, cu ceva instinctiv in ele, decit atunci cind apare ceva de cumparat"[41]. Din interiorul frigului vorbeste Florenta Albu: "Mi-e atit de frig, mi-e rau de frig, intr-adevar, cretinizarea, stagnarea, starea de prostratie pot fi obtinute prin frig, nu prin foame. Poate ca asta e a treia etapa a ispasirii noastre - ultima, dupa infometare, dupa reducerea spiritului la restul - restului elementar: subumanul, aducerea intregii natii la starea larvara"[42].

Ideea de a fi decazut intr-o joasa conditie animaliera este curenta in epoca. O exprima Mircea Iorgulescu intr-un text difuzat (sub pseudonim) de catre Europa Libera in 1987: "Ni se lasa viasa, dar luindu-ni-se tot ce inseamna viata omeneasca. Si vom deveni o turma de animale nevolnice, o cireada supusa si inspaimintata"[43]. in termeni asemanatori gindeste si Livius Ciocārlie: "Iarna nu sintem oameni, sintem animale de grajd. (.) Stim, sau ar trebui sa stim ca traim inadmisibil, ca niste oi"[44]. Degradarea constanta a vietii si scaderea gradului de rezistenta fizica se exprima in ultimul deceniu comunist intr-o maniera brutala, prin boala si moarte. "De peste tot, numai moarte si boala"[45], noteaza M.Zaciu in toamna lui 1987, la doar citeva zile distanta de momentul in care V.Felea scria in jurnalul sau: "Moartea face ravagii printre scriitori. (.) Parca am trai undeva in tinuturi subpamintene, prizonieri ai fortelor intunericului"[46], pentru ca, la sfirsitul aceluiasi an, sa reia: "Undeva, organismul nostru social s-a subrezit complet si ingaduie mortii sa il jefuiasca"[47]. insemnarile despre mortii din imediata apropiere sint atit de frecvente in acei ani incit incit, coplesita, Florenta Albu scrie in jurnalul sau: "Sintem intr-un lagar de exterminare: toti suntem contaminati, condamnati, toti ne asteptam rindul. (.) in ultima vreme, fiecare zi este un necrolog. Si acest jurnal, o carte a mortilor, un pomelnic"[48].

Regizata si supravegheata de un dictator smintit, viata dusa in Romānia lasa o puternica impresie de suprarealitate, despre care vorbeste Mircea Dinescu intr-un discurs tinut la Berlin in septembrie 1988: "suprarealismul ca metoda politica umbla nestingherit pe strazile unor orase, da navala in casele noastre odata cu ziarul de dimineata, ne minjeste ecranul televizorului, clanta de la usa, periuta de dinti"[49]. Echivalata cu "marea mascarada" sau cu "bilciul fara sfirsit"[50](Mircea Iorgulescu), cu o "farsa tragica"[51] (Al.Paleologu), numita "tara carnavalului fara carnaval"[52](Norman Manea), Romānia comunista le-a dat funestul prilej cetatenilor sai de a trai - in termeni reluati obsesiv de Ion D.Sirbu in corespondenta sa privata, precum si in Jurnalul unui jurnalist fara jurnal - o tragicomedie, adica "tragedia ridicola a poporului meu"[53]. indurind privatiuni coplesitoare (pe care documentele oficiale continuau sa le numeasca expresii ale fericirii colective), oamenii mai pastreaza sentimentul (uneori, doar iluzia) unei minime normalitati (ca si bunul simt al pierdutei realitati) prin ris si prin miscarea inspaimintatei lor gindiri. "Singurul centru (cerebral?) inca neanihilat - scrie Florenta Albu - suferind, dimpotriva, un fel de elefantiazis, este acela al risului, hazului, hilaritatii; si, abia cest mai pastreaza, in germene, cauza acestui ris, rest uman oricum aberant, pentru ca ar trebui sa provoace revolta, nu risul"[54] . Nu altceva cred I.D.Sirbu atunci cind noteaza: "Traim in plina comedie, comedia asta e tot ce poate fi mai trist si mai tragic in lume"[55](s.a.) sau, citiva ani mai tirziu, din interiorul unei alte generatii, Cristian Popescu: "Ce altceva imi ramine - cu talantii astia romānesti si neconvertibili in buzunar - ce altceva decit Sfinta bascalie? Cum se moare de ris? Cum se transforma hohotul si sughitul lui in horcait? Poate fi folosit machiajul de clovn ca masca mortuara? Ma pot prezenta la Judecata din Urma rizind in hohote? As putea plinge atit de mult incit sa schimb risul Domnului de mine - intr-un suris? Cum te ineci cu risul? Cum iti sta risul in git? Risul-otrava. Risul-blestem"[56]

in viata semilarvara a subteranei mentinerea treaza a gindirii constituie o alta modalitate de rezistenta personala. Gabriela Adamesteanu marturiseste in Cele doua Romānii ca reusea sa faca fata cozilor lungi pentru ca "citeam sau scriam in cap"[57], dupa cum Tia Serbanescu insemneaza: "scriu cuvinte, adesea fara sir, ca sa-mi dovedesc ca exist. Ca sa ma conving ca gindesc, ca mai pot stapini citeva idei. Dar poate si ca sa dovedesc ca in fiecare om imbrincit pe strada, inghetat si brutal, la rindu-i, cu altii, zace un ghem si ginduri despre lume"[58]. in termenii unei rezistente existentiale concepe scrisul si Stelian Tanase: "Jurnalul imi da consistenta, un background. E o cutie de rezonanta de care am stricta nevoie ca sa simt ca sint inca viu"[59]. intr-o splendida, necrutatoare aducere-aminte (si, totodata, acuta analiza) a acelor ani, Simona Popescu scrie: ""Deprivarea senzoriala era recuperata de creier. Adesea, creierul ne-a tinut loc de corp, creierul a fost corpul nostru. Vedeai si simteai cu senzorii crebrali, precum elevii tai de la tara simteau neatinsa portocala. Citeam in vacante si cite doua - trei carti pe zi. Casele noastre erau - si sint si acum - doldora de carti, depozite sufocante carora, uneori, iti venea sa le intorci sastisit spatele. Citeam in iernile groase, imbracati bine, cu ciorapi de lina, sub paturi, la veioza, ziua in amiaza mare. (.)Eram un fel de Oblomovi care citeau in loc sa doarma. Singura diferenta - Oblomovi fara prietenul Stolz, activul, optimistul Stolz. Dar si cititul era un fel de somn - visam cu ochii deschisi"[60]. Despre "vindecare prin invatare"[61] vorbeste Dan C.Mihailescu, dupa cum Norman Manea recunoaste lecturii un rol de adapost in fata catastrofei: "Adevaratul test de supravietuire (.) erau iernile. Ca in blocada Leningradului, in cel de al doilea razboi mondial, se putea rezista si in Jormania socialista prin lectura"[62].

infometati si infrigurati, strabatuti de spaimele trupului abrutizat si ale spiritului amenintat cu disparitia, impotmoliti in milul propriilor frustrari si in cenusiul de pamint al lumii de subterana, jalnicii si ridicolii locuitori ai Romāniei ceausiste nu se gindeau, decit cu foarte rare exceptii, la caderea sistemului, ci - mai degraba si cu incomparabil mai mare incredere - la sfirsitul lumii: "in devalmasie cu Dumnezeu, care ne-a trimis frigul asta in noiembrie, s-a trecut, s-ar zice, la solutia finala"[63], scrie Livius Ciocārlie. Despre un popor abandonat de Dumnezeu vorbeste si Mircea Dinescu intr-un interviu acordat ziarului "Libération" in martie 1983: "Spuneti acolo unde mergeti ca Dumnezeu si-a luat fata de la romāni"[64]. Sentimentul finalului il traieste, cu exasperare si revolta, si Stelian Tanase: "O respiratie intr-un spatiu fara dimensiuni, dar nu viata. Numai o rasuflare. Numai zgomotul trucat al unei respiratii. Un sfirsit nesfirsit de lume"[65]. Acolo se plaseaza si Tia Serbanescu: "Hotarit lucru, n-avem nici o scapare, sfisitul lumii ne gaseste cum nu se poate mai pregatiti, mai apti pentru el. Nu sintem decit niste larve lenese; am renuntat sa gindim, am renuntat sa discernem"[66]. Chiar si cei care prevad caderea regimului o asociaza cu un scenariu (nelipsit de o dimensiune metafizica) al mortii expiatoare. Astfel concepe momentul I.D.Sirbu in Jurnalul unui jurnalist fara jurnal atunci cind disociaza intre rezistenta activa ("rascoalele, grevele, demonstratiile in piete"), rezistenta pasiva ("teatrul indiferentist, detasarea de raspunderi, lasarea puterii /ca desfasurarea unei prostii sociale/ sa se inece in propriile erori, abuzuri, anomalii") si rezistenta reflexiva "ca ultima forma de opozitie, ar consta in meditatie si rugaciune, atit a elitelor intelectuale, cit mai ales a celor umiliti si obiditi: iesirea din timpul si cauzalitatea istoriei, acceptarea si provocarea providentei. (.) Dar.dar: la capatul oricarei reflexiuni, cind se deschide cerul, de sus nu auzim decit o singura voce tunatoare: "[67]. Lui Liviu Antonesei, de asemenea, moartea teribila, izbavitoare, ajunge sa i se para singura iesire: "Cit ne va mai rabda pamintul? Cind vom intelege ca, decit morti-vii, e mai bine sa fim morti pur si simplu? Nu stiu. Probabil, niciodata"[68]. inspaimintata de "progromurile romānesti contra romānilor", ajunsa la capatul puterilor sale interioare, Florenta Albu scrie: "in realitatea istorica data - un singur curent ne uneste: apocalipticul"[69].

Petrecind ore ce par nesfirsite la cozi interminabile si irezolvabile, purtind in miini plase saracioase si in minte, uneori, fraze dintr-o carte citita, cei mai multi romāni ai anului 1989 aveau (unii obscur, altii mai clar si mai febril) o speranta atit de patetica incit astazi, vazind-o invesmintata in haina cenusie si zdrentuita a acelor zile, ne poate parea ridicola: ca Apocalipsa va veni la timp. Nepregatit de ei insisi, nesperat si negindit de cei mai multi, caderea regimului in 1989 a primit spontan numele de miracol si a fost trait ca o experienta (aproape) religioasa. Pe durata a citorva, putine zile, marsul triumfalei istorii s-a oprit si atunci, in acel timp suspendat, s-a putut crede (mai tirziu, pentru unii aceasta credinta a primit taria certitudinii, pentru altii si-a deconspirat caracterul iluzoriu) ca Dumnezeu si-a intors fata catre romāni.

[1] Mircea Martin, Cultura romāna intre comunism si nationalism, in "22", anul XIII, nr.654, 17-23 septembrie 2002. Despre felul in care, tocmai pentru ca a avut mai mult un caracter spontan, aceasta miscare s-a destramat, v.Monica Lovinescu, Unde scurte. Jurnal indirect, Bucuresti, Humanitas, 1990, pp.510-553.

[2] Monica Lovinescu, Posteritatea contemporana.Unde scurte, III, Bucuresti, Humanitas, 1994, pp.217-218. Despre solidaritatea care o leaga de rezistenti, dincolo de toate dezamagirile incercate, Monica Lovinescu vorbeste, intr-o forma mai directa, in Jurnal: "Cind asist la laxismul si iresponsabilitatea de aici, nu pot sa nu admir pe acesti atit de huliti - si de mine chiar desconsiderati, pentru a nu se fi urcat pe baricade - intelectuali romāni care lupta cu incapatinare de decenii pentru a salva o cultura ce reprezinta singura lor forma posibila de rezistenta. Nu-mi pare rau ca mi-am petrecut existenta alaturi si pentru ei" (Jurnal.1985-1988, Bucuresti, Humanitas, 2002, p.178).

[3] Norman Manea, Despre clovni: dictatorul si artistul, Cluj, Biblioteca Apostrof, 1997, p.29. in acelasi loc, scriitorul romān exilat in SUA noteaza: "Daca cele rostite atunci (niciodata publicate, dar nici inregistrate, caci nimeni nu avea voie sa intre in sala cu aparate de inregistrare) ar fi parvenit opiniei publice, surpriza de a constata cit de viguros si franc au vorbit scriitorii despre infirma viata culturala romāneasca a timpului lor ar fi fost enorma". O consemnare pe viu a Conferintei, a meritelor sale in materie de spirit critic, dar si a esecurilor sale, se gaseste in Mircea Zaciu, Jurnal, vol. 1, Cluj, Dacia, 1993, pp.301-311.

[4] Gabriela Adamesteanu, Limitele rescrierii, postfata autoarei la romanul intilnirea, Iasi, Polirom, 2003, pp.301-302.

[5] Aceste opinii au fost exprimate de Mircea Zaciu in ultimul sau interviu, acordat Rodicai Palade, Nevoia scriitorului de a-si marturisi trairile, in "22", nr.15 (supliment literar), 23 mai 2000, p.XI.

[6] Rezolutia Conferintei pe tara a Uniunii Scriitorilor este demna de retinut intrucit acest document oficial recunoaste, pe linga functiile ideologice ale literaturii, si specificul ei ca arta. Se vorbeste, aici, despre un circuit universal al literaturii, despre judecata de valoare si literatura de valoare, si chiar - in limbajul triumfalist oficial - despre "un climat atit de prielnic elanului creator, cautarilor artistice indraznete, dezbaterilor fecunde, infruntarilor principiale de opinii", adica despre inovatie si spirit critic ("Gazeta literara", anul XII, nr.10 , joi 4 martie 1965).

[7] in numarul consacrat Tezelor din iulie, revista "Vatra" gazduieste o densa analiza a lui Mircea Iorgulescu care demonstreaza ca decretarea tezelor, departe de a fi consecinta unei "instantanee convertiri a lui N.Ceausescu la comunismul de tip asiatic" a fost, dimpotriva, anticipata de mai multe dintre cuvintarile si documentele de dupa 1968 care marcheaza, toate, reintoarcerea acestuia la "un stalinism epigonic, la limita caricaturalului" (Timp si timpuri in "Vatra", nr.8, 2001, pp.47-50). in acelasi loc, G.Dimisianu apreciaza (intr-o interesanta evocare) ca "Tezele corespundeau perfect mentalitatii lui Ceausescu, formatiei si vederilor lui adevarate, convingerilor lui adinci, reprimate tactic pina ce a cucerit deplin puterea politica"(Dupa treizeci de ani, pp.50-51). De asemenea, este de consemnat si opinia lui William Totok, scriitor german originar din Romānia, care, in cartea sa autobiografica (ce imbina, cu efecte de mare pregnanta, evocarea cu documentul si analiza sociologica) consemneaza: "Programul estetic al lui Ceausescu, formulat cu aceasta ocazie, corespunde fidel modelului jdanovist al realismului socialist"(Constringerea memoriei. insemnari, documente, amintiri, Iasi, Polirom, 2001, p.12).

[8] Nicolae Ceausescu, Propuneri de masuri pentru imbunatatirea activitatii politico-ideologice de educare marxist-leninista a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii, discurs reeditat in "Vatra", nr.8, 2001, pp.32-34.

[9] Nicolae Ceausescu, Expunere la consfatuirea de lucru a activului de partid din domeniul ideologiei si al activitatii politice si cultural-educative, in "Vatra", loc cit., pp.34-47.Demn de semnalat imi pare faptul ca la inceputul expunerii sale, Ceausescu aminteste ca "studierea experientei Uniunii Sovietice - prima tara a socialismului - si folosirea ei a reprezentat un factor important al dezvoltarii noastre", dezvaluind, asadar, sursele directivelor sale.

[10] Cit priveste rezistenta si preeminenta cliseelor jdanoviste in gindirea lui Nicolae Ceausescu este de retinut relatarea lui Mircea Zaciu despre intrevederea tensionata dintre cel dintii si un grup de scriitori care, in 1981, i-a solicitat o audienta. in timpul acesteia, Ceausescu a inceput sa le vorbeasca scriitorilor, intr-un discurs jdanovist tipic, despre mostenirea culturala care "trebuie cultivata dar nu preluata in bloc". Exemplele sint cele la care recurgeau curent ideologii literari in anii '50:"Asa cu Goga, pornind de la versul citat aici de Cioculescu: el, spunea, asculta saptaminal cintece pe versuri de Goga, dar asta nu inseamna ca putem trece cu vederea erorile omului politic, ale celui ce ajuns prim-ministru era gata sa cheme sa ne asculte doina nu privighetorile din alte tari, ci tancurile hitleriste! Asa si cu Rebreanu, zice, care a scris o capodopera, Ion, dar a scris si opere dusmanoase, de pilda Gorila"(Jurnal, 1, pp.239-240).

[11] Ioana Em.Petrescu, Literatura "rezistentei", in "Tribuna", serie noua, anul II, nr.2, 11 ianuarie 1990, pp.1 si 2.

[12] Dumitru Tepeneag, Reintoarcerea fiului la sinul mamei ratacite, Iasi, Institutul european, 1993, p.103.

[13] Mircea Iorgulescu, Romānia - ultima banchiza, in "Contrapunct", nr.15, 13 aprilie 1990, p.13. Literatura tolerata este o categorie cu care opereaza si Eugen Negrici in Literatura romāna sub comunism. Proza, Bucuresti, Editura Fundatiei Pro, 2002.

[14] N.Manea, Despre clovni, p.73. Despre modul de operare al cenzurii in Romānia, v.Bogdan Ficeac, Cenzura comunista si formarea "omului nou", Bucuresti, Nemira, 1999; Paul Caravia, Gindirea interzisa. Scrieri cenzurate.1945-1989, Bucuresti, Editura Enciclopedica, 2000; Adrian Marino, Cenzura in Romānia. Schita istorica introductiva, Craiova, Aius, 2002; Caietele Echinox, vol.4, Restrictii si cenzura, Cluj, Dacia, 2003.

[15] N.Manea, Idem, p.87.

[16] Tudor Arghezi, Viata literara, in "Adevarul", anul 61, nr.16796, 23 februarie 1947.

[17] N.Manea, Despre clovni, p.75.

[18] Ion D.Sirbu, Scrisori catre bunul Dumnezeu, editie ingrijita de Ion Vartic, Cluj, Biblioteca Apostrof, p.15.

[19] Florenta Albu, Zidul martor(Pagini de jurnal). 1970-1990, Bucuresti, Cartea Romāneasca, 1994, p.291 si 312.

[20] Tia Serbanescu, Femeia din fotografie. Jurnal 1987-1989, Bucuresti, Compania, p. 131.

[21] N.Manea, Despre clovni, p.89.

[22] Stelian Tanase, Acasa se vorbeste in soapta. Dosar&Jurnal din anii tirzii ai dictaturii, Bucuresti, Compania, 2002, p.22.

[23] Mircea Iorgulescu, Intre apatie si exasperare, in Florin Mugur, Scrisori de la capatul zilelor, editie ingrijita, prefata si note de M. Iorgulescu, Bucuresti, Compania, 2001, pp.73-74.

[24] Aurel Dumitrascu, A rezista in provincie, in "Contrapunct", an 1, nr.14, vineri 14 aprilie 1990, p.1.

[25] Victor Felea, Jurnalul unui poet lenes. Ianuarie 1955-martie 1933, editie ingrijita de Lidia Felea, Bucuresti, Albatros, 2000, p.568.

[26] Mircea Zaciu, Jurnal, 1, p.7.

[27] Gabriela Adamesteanu, intilnirea, p.306.

[28] Consemnarea imediata a acestei barbarii o face in epoca Monica Lovinescu in Jurnal.1985-1988, pp.81-85. De asemenea, detalii zguduitoare despre detentia, tortura si uciderea lui Gh.Ursu se gasesc in interviul pe care Andrei Ursu, fiul acestuia, il acorda lui Ovidiu Simonca, Sub presiunea societatii civile, in "22", anul XIV, nr.698, 22-28 iulie 2003, pp.5-6.

[29] Liviu Ioan Stoiciu, Jurnal stoic din anul Revolutiei, urmat de Contrajurnal, Pitesti, Paralela 45, 2002, p.76.

[30] Ibidem, p.24.

[31] Stelian Tanase, Acasa se vorbeste in soapta, p.62.

[32] Ibidem, pp.166-168.

[33] Victor Felea, Jurnalul unui poet lenes, p.700.

[34] Liviu Antonesei, Jurnal din anii ciumei:1987-1989. incercari de sociologie spontana,Iasi, Polirom, 1995, p.55.

[35] Livius Ciocārlie, Paradisul derizoriu. Jurnal despre indiferenta, Bucuresti, Humanitas, 1993, p.20.

[36] Victor Felea, Jurnalul unui poet lenes, p.602.

[37] Livius Ciocārlie, Paradisul derizoriu, p.20.

[38] Mircea Zaciu, Jurnal, IV, p.341.

[39] L.Ciocārlie, Paradisul., p.18.

[40] Marius Oprea, "Si poetii aveau ratie de zahar", interviu realizat de Mihai Vakulovski, in "Contrafort", anul X, nr.5-6, mai-iunie 2003, p.13.

[41] Tia Serbanescu, Femeia din fotografie, pp.47-48.

[42] Florenta Albu, Zidul martor (Pagini de jurnal), 1970-1990, Bucuresti, Cartea Romāneasca, 1994., p.308.

[43] Mircea Iorgulescu (Grigore Negrescu), Resemnarea, forma de sinucidere, in "Contrapunct", an I, nr.50, vineri 14 decembrie 1990.

[44] L.Ciocārlie, Paradisul., p.17.

[45] M.Zaciu, Jurnal, IV, p.170.

[46] V.Felea, Jurnalul., p.694.

[47] Ibidem, p.700.

[48] Florenta Albu, Zidul martor, p.382.

[49] Mircea Dinescu, Moartea citeste ziarul, Bucuresti, Cartea Romāneasca, 1990, p.72.

[50] Mircea Iorgulescu, intre apatie si exasperare, pp.98-99.

[51] Alexandru Paleologu, Minunatele amintiri ale unui ambasador al golanilor, convorbiri cu Marc Semo si Claire Tréan, traducere Al.Ciolan, Bucuresti, Humanitas, 1991, p.13.

[52] Norman Manea, intoarcerea huliganului, Iasi, Polirom, 2003, p.262.

[53] Ion D.Sirbu, Jurnalul unui jurnalist fara jurnal. Glosse, vol.1, editie ingrijita de Marius Ghica, Craiova, Scrisul romānesc, 1991, p.217. intr-o scrisoare catre Horia Stanca, I.D.Sirbu precizeaza cu un simt al momentului care inscrie o dimensiune premonitorie frazelor sale: "am seri cind mi-e rusine ca sunt romān, imi vine sa-mi dau demisia din ethnie. Dar spectacolul acesta de tragicomedie merita sa fie vizionat: eu niciodata nu am plecat din sala inainte de caderea cortinei finale"(Scrisori catre bunul Dumnezeu, p.165). Din pacate, scriitorul moare la 17 septembrie 1989, putin inainte de caderea acestei cortine finale.

[54] Florenta Albu, Zidul martor, pp.325-326.

[55] I.D.Sirbu, Jurnalul unui jurnalist fara jurnal, p.76.

[56] Cristian Popescu, Masti mortuare de clovni, in "Luceafarul", serie noua, nr.23, miercuri 4 iulie 1990, p.7.

[57] Gabriela Adamesteanu, Cele doua Romānii. Articole si fragmente memorialistice, Iasi, Institutul european, 2000, p.106.

[58] Tia Serbanescu, Femeia din fotografie, p.103.

[59] Stelian Tanase, Acasa se vorbeste in soapta, p.68.

[60] Simona Popescu, All That Nostalgia, in "Observator cultural", nr.130, 20.08 - 26.08.2002, p.6.

[61] Dan C.Mihailescu, "Seind und Zeit" in romāneste, in "Litere,.Arte. Idei", supliment cultural al ziarului "Cotidianul", serie noua, nr.18, 12 mai 2003, p.1.

[62] Norman Manea, intoarcerea huliganului, p.309.

[63] L. Ciocārlie, Paradisul., p.20.

[64] M.Dinescu, Moartea., p.88.

[65] S.Tanase, Acasa., p.90.

[66] T.Serbanescu, Femeia., p.179.

[67] I.D.Sirbu, Jurnalul unui jurnalist., p.152.

[68] L.Antonesei, Jurnal din anii ciumei, p.122.

[69] Florenta Albu, Zidul martor, p.358.