Doru Pop
Cercetare si interpretare
intrebarea centrala a studiilor asupra vizualitatii: "Cum pot fi cercetate imaginile, mesajele vizuale si structurile persuasive care utilizeaza vizibilul?" trebuie transferata asupra metodologiilor. Metoda cercetarii aplicata asupra manifestarilor "vazutului" devine fundamentala pentru trecerea studiilor aplicate asupra imaginarului intr-o zona a credibilitatii si veridicitatii stiintifice. Problematizarea metodologica este necesara din moment ce studiile cantitative din stiintele sociale, de factura statistica sau sociologica, nu permit decât o descriere superficiala a fenomenelor imaginilor si imaginarului. Premisa ramâne aceea ca descriptivismul mecanismelor si al elementelor palpabile nu ofera patrunderea in adâncimile imaginilor, in impalpabilul imaginarului. O a doua problema importanta este aceea a modelelor interpretative aplicate fenomenelor vizualitatii - nu din perspectiva strict subiectiva sau din directia unei hermeneutici utilizate in analiza pictoriala, ci pornind de la o metodologie cât mai exacta si mai specifica. Identificarea unei metodologii presupune simultan abandonarea generalitatilor si a speculatiilor, dar si gruparea metodica a structurilor analitice intr-un corp comun general acceptat. Cercetarea "materialului vizibil" constituie o provocare si datorita pluralitatii de fenomene care intra in materia acestui domeniu al manifestarilor umanului. O dimensiune necesara o constituie acceptarea existentei unei "culturi vizuale" - pe care o definesc ca specifica modernitatii si care face posibila ingustarea materialului interpretabil. Pe de o parte aceasta ingustare a câmpului de studiu actioneaza pe plan cronologic, cât si pe plan ontologic, referindu-se la activitatile specifice culturii moderne, in special cele legate de aparitia si dezvoltarea tehnologiilor vizualului. Imaginea si imaginarul au dobândit functii sociale, iar manifestarea lor in contextul modern/ postmodern trebuie vazuta altfel decât in traditia literara anterioara. O astfel de abordare este generata si de suportul teoretic al metodei calitative in studiul imaginilor. Teoriile critice ale comunicarii - marxismul târziu al scolii de la Frankfurt, criticismul cultural britanic, traditia foucaultiana sau feminismul - au construit cadrul teoretic care a permis elaborarea unei structuri conceptuale complexe, cu mare deschidere culturala. Aceste teorii au descris cadrul in care ar trebui sa se manifeste metodologiile analitice calitative: cercetarea contextului, cercetarea expresiei si cercetarea continutului, care integreaza toate cele trei paliere centrale ale rolului vizualitatii: cel ideologic, cel material si cel simbolic. De aceea pe de o parte ne intereseaza modul in care imaginile si studierea imaginarului permit construirea identitatii sociale (de la arhitectura si pâna la expresiile publicitare ale identitatii corporatiilor), pe de alta parte urmarim expresiile vizibile ale culturii populare (de la cinematografie pâna la identitatea "vedetelor" de muzica) si in cele din urma suntem confruntati cu imaginile ca moduri de transmitere a ideologiilor si a simbolurilor sociale specifice modernitatii. Cele trei strategii majore de cercetare (descrise de Wolcott) observarea participativa, intervievarea si cercetarea de arhiva se bazeaza pe trei modalitati majore de culegere a informatiilor pornind de la experienta, de la interogare sau prin examinarea directa. Fiecare din aceste strategii dispune de o serie de tehnici specifice prin care studierea fenomenelor poate fi evaluata stiintific. Studiile de "arhiva" reprezinta aici metodele "traditionale" ale studiilor calitative, asa cum se manifesta ele in istorie, critica literara, filosofie sau analiza literara. Strategiile interogative, raspândite cel mai amplu in stiintele sociale, se bazeaza pe tehnicile jurnalismului de investigatie, pe metodele biografice si pe metodologiile istoriei orale. Dar observarea participativa ramâne cel mai important instrument "calitativ" de cercetare. Observarea participativa este practicata in doua mari domenii de analiza: in etnografie si in sociologia aplicata pe studiile de caz (scoala de la Chicago). Analiza comunitatilor, studiile antropologice, etnografia comunicarii sau analizele conversationale, fenomenologia si micro-etnografia sunt tot atâtea directii metodice de utilizare a participarii observatorului la fenomenul studiat. in continuare voi incerca "reunirea" celor trei directii de analiza ale imaginilor si a celor trei tehnici principale de studiere a fenomenelor vizibilului intr-o structura metodologica.
Scopul analizelor de context este acela de a folosi "unitatile" contextului social (definitia americana a social setting) ca surse interpretative pentru intelegerea fenomenelor vizualului. Nivelul referential exterior face posibila codificarea situatiilor in care imaginile se manifesta, iar prin recursul la aceasta referinta externa avem acces la finalitatea interna a imaginilor. Criteriul de baza este acela ca analiza calitativa trebuie sa fie profund justificata, simpla dorinta de observare a unei situatii nu constituie garantia studiului calitativ; o cercetare devine studiu calitativ daca este adecvat situatiei. Avem doi factori majori pentru a evalua disponibilitatea analizei calitative. Localizarea este prima regula a interactiunii - relevant devine unde este localizat situl, gradul de acces si nivelul de interes pentru context. De cele mai multe ori situatiile dificile sunt cele care au preeminenta. A doua regula tine de natura fenomenului, studiul calitativ fiind axat mai ales asupra acelor situatii care pot fi cu greu analizate altfel, asupra experientelor sociale "amorfe" (William B. Shaffir, Robert A. Stebbins, Allan Turowetz (eds.) Fieldwork Experience: Qualitative Approaches to Social Research, NY, St. Martin's P., 1980), a caror natura este mai putin inteligibila prin tehnici cantitative. Principalele metode calitative pentru analizarea contextului sunt tehnicile observarii. Continuând traditia etnografica a lui Dewey si a lui Mead, studiile de "aplicare" a teoriilor prin studii de teren. Participarea prin observare presupune imersiunea cercetatorului nu atât in fenomenul studiat, cât in contextul in care acesta se desfasoara. Participarea este implicarea pâna la nivelul la care fenomenul isi "deconspira" semnificatiile si sensurile profunde. Bazându-se pe interactiunea dintre situatia analizata si subiectul analizator, participarea urmareste accesul la experiente si la depasirea aparentelor, constructelor menite sa blocheze accesul la realitate. Prin tehnicile observarii se ajunge la cunoasterea profunda a contextului, iar cercetatorul dobândeste o cunoastere intima a fenomenului. Observarea directa izvoraste din epistemologia intimitatii, a familiarizarii profunde cu producerea dimensiunii culturale a fiintei umane (unde produsele, producatorii si productia in ansamblu constituie factor analitic). Observarea presupune evaluarea de situatie [sau ceea ce in arheologie se numeste evaluarea de sit]. Aceasta observare poate fi fizica sau ideatica, adica descrierea se orienteaza ori spre natura obiectelor, ori spre structurile ideatice ale grupului. in aceste context observarea participativa este metoda favorita. Aici intra tehnicile observarii participative si interviurile intense (sau interviuri in profunzime, structurate sau nestructurate). Observarea participativa presupune stabilirea unor legaturi profunde intre cercetator si situatie, unde, prin urmarire si chestionare, prin intrebari si prin asistarea la fenomene analistul patrunde in interiorul contextului. Interviurile intense constituie un proces conversational continuu prin care analistul dobândeste acces la informatii detaliate despre situatie - in etnografie interviul informativ are un caracter "secundar", fiind atribuit unor informatori autohtoni Patrunderea in context se poate face in doua situatii diferite: contexte deschise (observarea in parcuri, restaurante, gari si locuri publice) si contexte inchise (locuinte private, birouri, contexte analitice). La rândul sau, investigatia poate fi facuta de un analist anonim, investigatorul participând necunoscut de catre cei observati la evenimente publice, cu acces liber, ori poate fi investigatorul "sub acoperire", deghizat in participant. Investigatorul poate fi analistul cunoscut de catre participanti sau poate fi chiar solicitat de catre participanti sa realizeze actiunea de cercetare. Auto-localizarea constituie o alta metoda calitativa de descriere a contextului. Un exemplu este istoria personala, biografia curenta - unde prezentarea descriptiva a evenimentelor si a experientelor pesonale devine sursa de informatie stiintifica. Aici relevanta este si apropierea dintre tehnicile calitative si tehnica redactarii jurnalului personal.
Structuri analitice
1. Un prim obiect al analizei contextuale sunt semnificatiile generale (meanings) - opinii, perspectie, stereotipuri, norme culturale, perceptii, ideologie, realitate sociala - elemente care sunt trans-comportamentale. Ele sunt definite prin analizarea elementelor comune grupului, relatia cu alte grupuri sau definirea grupului de catre ceilalti. Notiunea fundamentala a acestor abordari este aceea ca Realitatea este produsa ca un "construct social". Fiind rezultatul unui efor constient si coerent la nivelul grupurilor umane, normele sociale ale acestor grupuri devin definitorii pentru ca sunt tratate ca purtatoare ale sensului social. 2. Un al nivel al analizelor contextuale sunt practicile sociale (ca unitati minimale ale contextului) Acestea sunt considerate ezultate ale actiunii sau discursului social, descriu relatiile dintre participantii la dinamica grupului, au valoare sociala si dimensiune structurala (tin de natura repetitiva a existentei membrilor grupului) de aceea pot sa re-constituie modul de functionare al imaginarului societatilor umane. George Gmelch a definit 3 tipuri de practici: ritualuri (actiuni pozitive), tabuuri (actiuni negative) si fetisuri (obiecte investite cu semnificatie). Studierea acestor tipuri de manifestari ale umanului devine exemplara pentru existenta intima si cea colectiva. 3. Analizarea unor episoade - Episoadele descriu acele momente ale situatiei observate care nu sunt repetitive (ca ritualurile), ci sunt dramatice, cu o puternica incarcatura emotionala, ceea ce le face sa fie iesite din comun - tipologia episoadelor este vasta, de la dezastre naturale si catastrofe personale pâna la evenimente publice ori decizii individuale. 4. Analizarea contactelor - Un contact este o situatie care descrie "intâlnirea" semnificativa a mai multor subiecti intr-un micro-grup si modul in care interactioneaza acestia. Interactiunea lor devine sursa informationala pentru ansamblul mentalului lor. 5. Analizarea rolurilor - Indivizii isi asuma in grup roluri formale (sau atribuite: sex, pozitie sociala, vârsta etc.), roluri informale (sau ocupationale: smecherul de cartier, vampa etc.), tipuri sociale (baiatul de treaba, mincinosul etc.), tipuri socio-psihologice (definite prin interactiune: activ/ pasiv X pozitiv/negativ), rolurile articulate (asa cum transpar ele din manifestarile si discursurile actantilor); Analizarea tacticilor atribuirii/ asumarii de roluri. 6. Analizarea relatiilor - Presupune interpretarea modului de interactiune in interiorul grupurilor: prietenie, intimitate, negociere etc. 7. Analizarea grupurilor - Descrierea modului de functionare a grupurilor pe mai multe nivele a) ierarhii b) "bisericute" (aici important este modul cum se organizeaza "clicile" si solidaritatea sociala), c) semnificatii adaptate (temporala - modul cum functioneaza in timp grupul; tematica - modul cum dialogheaza grupul). 8. Analizarea organizatiilor - comunicarea organizationala si structurile functionale din interiorul institutiilor devine sursa documentara pentru comportamentul corpului social in ansamblul sau. 9. Analizarea structurilor sociale - grupurile "mici" din corpul social: sate, cartiere, ghettouri, zone urbane, strazi etc. constituie unitati "preferate" in analiza antropologica si sociologica. 10. Universuri sociale - analizarea acelor comunitati care contin mai multe tipuri de structuri sociale, sunt imposibil de definit, extrem de mobile, au o natura informala (sate de vacanta). 11. Stiluri de viata - propun analizarea unor fenomene descriptibile pe criterii economice sau socio-demografice (ex. studiul lui Elliot Liebow Tally Corner: A Study of Negro Streetcorner Men, Little, Brown & Co., 1967, decrie tipologii masculine: barbati si servicii, barbati si sotii, amanti si exploatatori, prieteni si relatii)
Studierea calitativa a contextului urmareste in principal realizarea de tipologii: definirea structurii unitatilor utilizate; in functie de frecventa producerii; cauzalitatea producerii lor (relatia dintre cauzalitate si manifestari: cauze singulare, cumulative, cantitative; cauze situationale si dispozitionale); procesele care constituie unitatea interpretativa (stagiu, pas, perioada, faza; cicluri, spirale, secvente); consecintele unitatii analitice Momentul final este si el la fel de important. Analizarea si redactarea: CUM (introducere, prezentarea relatiilor si a intrarii in context; probleme de adaptabilitate si descrierea propriilor sentimente; modul de culegere a informatiilor; descrierea metodologiei); stilul asumat: metaforic, generic, ironic, detasat toate devin functii ale studiului calitativ, preocupat nu numai de obiectivitatea analizei, ci si de gradul de receptabilitate al informatiilor, adaptat pe specificul fiecarui context. Discutarea relatiilor sociale si structurile imaginarului manifestate in cultura deschid calea spre interpretari de factura calitativa mai ales acolo unde demersul se axeaza in mod special pe diversele conexiuni stabilite intre structuurile reprezentarii. Ca modele de cercetari in analizarea sistemelor referentiale specifice sunt teoriile reprezentarii, analizelor rolurilor culturale, aplicabile mai ales mesajelor publicitare si procedeelor vizuale ale persuasiunii politice. Analizele "mitologice" si interpretarile arhetipale ale imaginarului apartin aceluiasi domeniu interpretativ.
O alta directie importanta a analizei calitative este interpretarea discursiva. Conventiile narative sunt extrem de importante in abordarea calitativa. Definitia conventiilor narative este preluata din domeniul etnometodologiei. Scopul cercetarii calitative este acela de a prezenta realitatea in mod conversational, de a detalia modul de manifestare a oamenilor prin recursul la "poveste". John Van Maanen (Tales of the Field: On Writing Ethnography, Chicago U. P., 1988) a identificat cel putin trei tipuri de "voci narative" utilizabile in studiile calitative: realista, confesiva si impresionista. Prezenta autorului in textul "naturalist" este extrem de importanta, autorul nu studiaza fenomenele din afara, ci din interiorul lor, iar "autoritatea" sa provine tocmai din implicarea cât mai profunda. Aceasta implicare trebuie sa se reflecte si la nivel stilistic: consemnarea termenilor asa cum apar ei, exprimarea cât mai apropiata de context, reproducerea verbala si emotionala. Redactate de cele mai multe ori la persoana intâi, studiile calitative permit organizarea materialelor interpretarii in jurul persoanei interpretului. Impresiile personale, detaliile subiective si reproducerea participarii afective, excluse din câmpul cercetarii stiintifice de metodele cantitative, sunt aici fundamentale. Pentru Van Maanen practicile reprezentarii realitatii obiective prin vocea subiectiva a cercetatorului sunt instrumente ale "capturarii" viului. Pasul urmator al descrierii narative se regaseste in transcriere, realitatea este descrisa prin insasi scrierea, consemnarea fenomenelor vizibilului. Metoda etnografica se bazeaza pe observarea si consemnarea continua a experientelor, din aceasta actiune apare metodologia si teoria (cf. Emerson Robert M., Fretz Rachel I., Shaw Linda L., Writing Ethnographic Fieldnotes, U. of Chicago P., 1995). Consemnarea realitatii este generata prin participare - iar participarea devine palpabila prin notele de teren (fieldnotes). Scopul observarii etnografice este reconstruirea unei "versiuni" a realitatii, re-crearea prin scris a lumii fenomenale (gesturi, cuvinte, context, figuri, expresii, imagini). Transformarea ideilor si a observatiilor in forme descriptive, in explicatii ale fenomenelor are o puternica dimensiune stilistica - studiile calitative se bazeza intr-o mare masura pe instrumentele lexicale utilizate de analist. Consemnarea continua este regula de baza a oricaror studii etnografice, unde scrisul inseamna "puterea", scrisul este cel care declanseaza si ofera autoritate cercetatorului, chiar cu riscul asumarii scriiturii "proaste", dar mai ales prin asumarea scrisului in orice conditii (Peter Elbow, Writing with Power: Techniques for Mastering the Writing Process, NY, Oxford U. P., 1981). Scrierea libera, ca tehnica de redactare, este una dintre cele mai importante practici in studiile etnografice. Clifford Geertz (1973) descria "inscriptionarea" drept principalul instrument al descrierii etnografice si al demersului analitic calitativ. Consemnarea exacta a tuturor fenomenelor si transformarea lor implicita in "date", in materia prima a analizei ramâne tehnica preferata a etnologului. Notatiile "de teren", consemnarile si notele de cercetare constituie o practica fundamentala in orice studiu calitativ. intr-un "inventar" de loc exhaustiv Roger Sanjek (Sanjek R., ed., Fieldnotes: The Making of Anthropology, NY, Cornell U. P., 1990, pp. 187-270) descria o varietate ampla de metodologii, de la jurnale si consemnari zilnice pâna la notite si reflectii cotidiene ori la reactii personale, toate apartinând arsenalului cercetatorului imaginilor si imaginarului. Cercetatorul "in-scrie" discursul social (Geertz, 1973, p. 19), il face sa devina palpabil, il aduce din starea sa trecatoare si imponderabila intr-un plan al consemnarii si re-actualizarii. Trans-scrierea evenimentelor, personajelor si a faptelor face ca acestea sa intre in zona reprezentabilului si le reda circuitului interpretativ.
Metoda descriptiva ce presupune reproducerea detaliata a tuturor elementelor specifice, cu maximum de acribie atât in definirea cadrului analitic, cât si in analizarea datelor analiza discursurilor trece dincolo de simplul efort al prezentarii unitatilor de expresie a grupurilor. Pentru ca ofera o conturare exacta a contextului si a participantilor, pentru ca permite reproducerea detaliata a personajelor si a evenimentelor, analiza de discurs contribuie la credibilitatea demersului calitativ. Tocmai pentru ca fenomenul nu poate fi reprodus - asa cum se intâmpla cu studiul calitativ - in mod concret, reproducerea faptelor trebuie sa fie completa la nivel mental, prin interpretari bazate pe reconstituirea mecanismelor ce compun realitatea factuala. Aici devine exemplara "descrierea densa" a lui Geertz care se bazeaza pe prezentarea detaliata a faptelor, pe invocarea contextului cât mai fidel cu putinta si localizarea informatiilor. Contextul discursiv este intotdeaua "plurivoc", in sensul ca se manifesta prin intermediul unei pluralitati de voci si de personaje distincte. O abordare eminamente descriptiva - unde etnograful prezinta pe larg contextul si elementele de baza in care se deruleaza actiunea (Writing., pp. 66- 107) -, analiza de discurs urmareste prezentarea dinamicilor discursive care dau semnificatie grupurilor umane. Un alt nivel este acela al prezentarii dialogale axat pe interactiunea dintre personaje sau caracterizari ale personajelor cu care interpretul sau actantii intra in interactiune. Notele, la rândul lor, pot fi organizate in doua forme narative: episoade si repovestiri ale situatiei, conturând o analiza discursiva si pe acest palier. Ca strategiile analitice sunt preferate comentariile si interpretarile aplicate pe in aceasta categorie de cercetari intra grupul de analize a imaginilor si imaginarului care pornesc de la traditia freudiana. Psihanaliza utilizeaza copios naratiunea si descrierea ca metode practice de identificare a unitatilor vizibilului. Fenomenologia si hermeneutica fenomenologica recurg la rândul lor la aceasta tehnica. La rândul lor teoriile critice utilizeaza copios narativitatea ca instrument interepretativ. Naratiunea constituie instrumentul cel mai des utilizat in studiile calitative.
Analiza de continut trebuie inteleasa ca metoda calitatica ce conecteaza nivelul expresivitatii de cel ideologic. Pe acest palier interpretativ contextul si manifestarile vizibile se intâlnesc si amploarea cercetarii este maxima. Formal vorbind, pentru realizarea unei analize de continut sunt necesare definirea exacta a unor scheme analitice si elaborarea precisa a codurilor pe baza carora se demonteaza structurile vizuale Aici imaginile sunt tratate ca "materiale", ca unitati de discurs interepretabile . Fiind o analiza structurala, interpretarea continutului presupune preluarea mijloacelor "exacte" din metodologiile traditionale ale studiilor sociale: construirea unor scheme de selectarea a materialelor (fie prin selectarea aleatorie, fie prin respectarea regulii reprezentativitatii), definirea unor principii de codificare care sa corespunda criteriului exclusivitati, exemplaritatii si al exhaustivitatii. Problema cea mai acuta pe care o ridica analizele de continut vine din tipurile de relatii care se stabilesc in cadrul analizei. Studierea semnelor si a simbolurilor face dificila identificarea unei strategii comune, ele evoluând de la studierea semiologica a imaginilor pâna la analizele de continut din publicitate sau marketing. Aici intra interpretarile imaginilor fotografice, traditia citirii imaginilor pe structuri calificate in descedenta lui Roland Barthes, studiile critice ale lui Althusser sau studiile aplicate imaginilor in cadrul scolii post-structuraliste.
["Un fel de incheiere" - pentru discutiile de la Phantasma
Dorind doar sa descriu un cadru teoretic - pe baza caruia sa poata fi prezentate metodele exacte, aplicate - nu mi-am propus aici decât sa definesc instrumentarul de baza al cercetarii calitative. Detaliile specifice fac obiectul unor studii "de caz", unele dintre ele fiind deja publicate in Caietele Echinox si se poate face referire la acestea.]
|