Diana Adamek
TURNUL

Marea unui miros de caprifoi inunda aceasta pagina. Parfumul e abia o strecurare, desi clopotelul cu doua fuste al florii are o fervoare ciudata care aprinde matasea mulata pe curburile fine, hranite de pasi mici si delicati ca ai japonezelor, si ingaduie plantei ceva cu mult mai subtil si patrunzator decât terasele largi de efluvii pe care le expune. Mireasma vrejurilor cataratoare imi evoca trape subterane si fosnetul unui kimono galben, deschizându-se intr-o alta, a doua apa a mirosului, intre lamâita si camfor, un accent scurt si intunecat apoi de gutui, poate migdala, dupa care ar veni desfasurarile mladioase ale unor fructe dulci si mai târziu brume senine de toamna.

Aduc aceasta planta in jocul meu si o las sa urce, nu insinuant si lunecos serpuitor ca iedera, ci intr-un fel de franchete solara pe silueta turnului, singura figura a sahului care nu-mi permite apropierea de un personaj. Sunt in fata unui obiect pe care, iata, il insufletesc asa: imprumutându-i respiratia caprifoiului.

As construi aceasta piesa dintr-o piatra alba, poroasa, de mare. Desi, asa cum sta asezata in colturile tablei de sah, netulburata, stapânitoare si calma, ea trimite mai degraba la stralucirea mata a fildesului. Ma face sa ma gândesc la elefantii care sustin lumea in orbita ei de vise. Si la baldachinele bogate de sub care rasar daruri: betisoare parfumate si margele de jad, cochilii uriase, roz stralucitor, si vinuri uleioase de smochin, mirodenii si munti de seminte gata sa-si ia zborul spre inima altor imperii. Mie mi-as retine un fir subtire din lemn de santal, dar voi intârzia sa-l aprind, gustându-i mai intâi aroma cu pielea, cu vârful degetelor care imi transmit un mesaj ciudat, retinut, iar corpul meu consimte, lasându-se cu bucurie invadat de taina.

Simt aici nevoia unui sunet eteric, dar cald, o leganare in care patima si febrele se aseaza altfel, aducând la suprafata o lumina filtrata, de chihlimbar topit. Am ales pian, melodia asterne pe trupul incins o pudra de aur si bronz. Poate ca in acest aer senin, el se va strecura lânga mine, ca cea de-a doua silueta gravata pe suprafata unui scut pretios, din alte vremuri, gasit in nisipul copt de soare al unui tarm fericit.

Testoase si nuci

intr-un timp, intr-o bucla foarte tânara a vârstelor pe care le-am traversat, viselor mele le placea sa repete aceeasi imagine: a unui turn cu scara interioara incolacita ca o cochilie de melc. il visam alb, singuratic si ademenitor. Dar chemarea lui era o mreaja neagra pentru ca de fiecare data ma izbeam de acelasi prag. Stiam ca urcusul aduna o suta de trepte, insa ceva ma silea sa-mi numar pasii; nu ajungeam decât undeva sub treizeci, apoi le uitam brusc sirul, simtind nevoia sa cobor si sa reiau totul de la capat. Inutil si excesiv, acest gest ma pierdea; presimteam caderea, dupa care totul se destrama intr-un vuiet surd, dusmanos. Visul a renuntat sa-si mai intinda capcana dupa o noapte in care turnul meu si-a schimbat armura stralucitoare cu o rasa cenusie de calugar, imbracând, in locul argintului, haina roasa la incheieturi a unui lemn subrezit. Scara ramâne insa aceeasi si are tot o suta de trepte rasucite in spirala. De data asta reusesc sa urc si sa ma inchid in odaita de sus, unde descopar un magnetofon si câteva role. Dupa ce potrivesc serpentina subtire si lucioasa a benzii si ochiul rosu de spiridus al aparatului clipeste afirmativ, aud câteva acorduri ingropate repede de un bufnet greu si mai apoi de un ecou aspru, uscat. Sunt calma ca si cum asta as fi asteptat: tiparul rasturnat al tuturor prabusirilor de pâna acum. Caderea nu este a mea, ci a lui. Când voi intredeschide usa, voi vedea ca, intr-adevar, turnul s-a topit pur si simplu. Dincolo de prag se casca acum golul si vârtejuri groase de praf. Ramân asa, in insulita mea plutitoare si fericita, in acest cuib de lumina. Si stiu in vis ca ceva s-a sfârsit.

incerc aceeasi senzatie, care se intinde si se ingroapa in corpul meu ca un fir de argint intr- o catifea neagra, intr-o alta serie de vise. Le recunosc si le intâmpin cu un freamat care este numai al lor. Mai intâi simt mirosul nisipului ud si al sarii, abia apoi aud si vad marea. Are o rascolire intunecata, dar spumele sunt usoare. in atmosfera se joaca un spectacol ciudat: fulgere vinete dau o stralucire electrica decorului si il incarca dramatic. Aerul e rece, biciuitor si salbatic. Prea puternic, acest tumult al cerului si apei pare artificial, e ca o scena de film, desprinsa parca dintr-o superproductie americana cu tuse tari si efecte teatrale, dar in acelasi timp totul e coplesitor de simplu, asist la o dezlantuire elementara de forte. Raspund acestei asprimi cu o bucurie necunoscuta, plina, fara ezitari. Ca si cum sângele meu si tot trupul s-ar lumina.

Uneori, visul are aceasta continuare: dupa spectacolul cerului, ma intorc spre cel al apei. Marea nu este Egeea, nici Adriatica sau Mediterana, nu are privirea lor verde, deschisa, de piatra pretioasa lichida. E marea copilariei mele, marea cea mare si neagra, cumva insa altfel: nuantele ei de petrol s-au aprins, iar adâncurile sale isi dezvaluie intr-o transparenta neasteptata toate comorile: pietre, din când in când luminisuri de nisip, alge inalte si unduitoare ca salciile, bureti moi si o imparatie de scoici cu valuri dansatoare de sidef. Intru in apa, corpul meu imbraca racoarea ca pe o matase de pret, ma abandonez.

Când voi intâlni in realitate aceasta fata a marii negre, in vara târzie a anului când a murit mama, n-am s-o recunosc. Sunt cu tatal meu pe plaja, dar sunt foarte singura. El e inchis in durerea lui, eu sunt inca furioasa. Am facut acest voiaj sa regasim ceva ce nu mai e. Locurile exista, chiar si micul ring al unei gradini de vara unde fetitei care am fost ii placea sa danseze, dar pe scena lor nu simt nimic. Renuntam amândoi. E o zi rece, cu vânt taios si o apa nervoasa. Am oprit intr-un loc oarecum suspendat, terasa de nisip e larga, dar nepopulata, un fel de mica oaza intre statiuni. Desi e ora prânzului, peisajul are nuante de violet, un amestec de liliac, indigo, si uneori un roz usor, stins in cenusa. Peste acest prim strat de culoare se asterne insa o pelicula transparenta de ulei si luciul sau face lumina sa creasca, sa tâsneasca din crapaturile largi ale vopselei vinete. E momentul in care ma las inundata de un val neasteptat de bucurie. Apa nu mi se mai pare rece, iar in clipa scurta in care valul se sparge, dupa ce spuma se topeste, ea imi dezvaluie scaritele de sidef ale unor stralucitoare scoici trandafirii. Nu e usor sa le aduc la suprafata, trebuie sa pândesc retragerea apei si sa le câstig cu un gest rapid. Ma las prinsa in joc, de flacara.

Doar mult dupa aceea, acasa, când cochiile isi vor fi pierdut luciul, aveam sa recunosc in aceasta mare, intinderile de ape din vis.

Si iata-le ca revin, cuprinzându-se amândoua in urmatoarea plasmuire de noapte, in care eu voi juca rolul scufundatorului. Scenariul sta sub insemnul aceleiasi figuri, doar ca accentele s-au inversat. Scara turnului coboara si duce in lumi acvatice, inaltimile albe isi pastreaza aripa si sageata, dar se intorc intr-un adânc submarin. Ma las, deci, sa alunec intr-o apa ca o lumina verde si ma scufund. Pe miscarea asta vor intra valsuri: rotiri largi, plutire, satin si dantele inspumate, desprinderea pasului de pamânt. Decorul chiar are ceva de palat, apele calde ale acestei mari sudice expun luciul maiestuos, cumpanit insa, al marmorei. Miscarea ma imbata, dar vraja e senina. Mai cobor câteva etaje, leganându-ma, rotindu-ma, si dau intr-un sfârsit de parchetul fin de nisip. Pasul e usor derutat pentru ca intre timp, in jurul meu, s-au lasat niste voaluri ca de serai si muzica a prins o umbra fugara de melancolie. O iau spre ceea ce mi se pare a fi coltul unei terase, cu balustrada sculptata in cristale de sare. Reflexele sunt scurte, iar stralucirea acestor vinisoare de cobalt schimba lumina intr-un verde-albastru mai plin. Nu ratacesc mult si le intâlnesc: pe ele, doamnele, batrânele broaste testoase, adunate una in alta, netulburate, odihnite, doar putin curioase. Sunt grase si mari, cu carapacea imensa, ca platosa unei intregi ostiri. Asa multe câte sunt, fac impreuna o insula fermecatoare de liniste si pace. Câte una isi misca usor capul, altele leagana din când in când pedala unui picior sau isi ridica cu alint o pleoapa somnolenta. Ele imi transmit ceva, dar nu inteleg. Simt doar ca, la fel ca elefantii, testoasele duc lumea in spinare. Stam fata in fata si ne privim: eu cu ochii aprinsi de surpriza, ele cu o lene inteleapta. Apoi, cred, ma primesc in timpul lor: egal, calm, transparent. in aceasta sala de bal cu doamne batrâne, sângele meu urca ferm spre inima care il primeste clara si netematoare.

Le voi mai reintâlni, dar nu in vis. Port cu mine imaginea unui grup de femei asezate in fata unei tarabe improvizate la marginea drumului. Ele imbie trecatorii cu o multime de paharele si sticle colorate, in tonuri care se revarsa bogat si greu in soarele amiezii. Borcanele, mai mici, mai mari, sunt insirate pe o masuta de vrajitor si asteapta, scaldate in soare, alegerea. E fascinanta si in acelasi timp descumpanitoare asezarea nuantelor, a unui verde fistic, de pilda, lânga un trandafiriu aprins, sau a unui alb mat in vecinatatea albastrului de gentiana. Gama e deschisa, alaturarile imprevizibile, dar armonia, perfecta, da impresia curgerii. Scena pare cufundata in apa. Nu stiu inca ce taine ascund figurinele, nici daca in burtile lor se coc alifii sau leacuri. intreb, deci, iar explicatiile se precipita, se ating, se incaleca, se aprind in propria lor incântare, prelungind parca fierberea sub vaporii alchimici: sunt serbeturi si dulceata, de lamâi, mure, fragi, zmeura, afine, menta, cirese salbatice. Ochii mei au ales, iar ai lor au inteles, pentru ca mai multe mâini imi intind deodata, incurcându-se, borcane cu un fel de miere cafenie cu reflexe verzui. Ma hotarasc in sfârsit, greu, pentru un recipient prins la gât cu foita subtire de celofan, sub care inoata capetele mici ale nucilor verzi, cu carnea strânsa puternic, in riduri calde inca, in jurul sâmburelui crud. Fructul e necopt, dar lichidul in care pluteste are valuri senine. Tinut in soare, borcanul cu dulceata de nuci imi evoca leganarea unor ape adânci, un ocean verde si sclipitor, in care viseaza impacate, strânse sub carapace, batrânele mele broaste testoase.

Un suspin de gradina

Pentru a ramâne in acelasi registru marin, decupez figura turnului mai intâi din romanul Spre Far al Virginiei Woolf. E "inalbit de vreme, distant, auster", spune o prima descriere. Ochiul sau argintiu stapâneste departarile, captând toate energiile si dorintele. Doamna Ramsay impleteste ciorapul cafeniu, iar micul James taie fotografii dintr-un catalog ilustrat, visând ca "mâine va fi timp frumos" si va putea face excursia la Far. Privirea se lasa furata, iar cei doi, mama si fiul, se vor intâlni intr-o clipa fascinata. Trecerea timpului nu stirbeste aceasta insula cu nisipuri calde; inauntrul ei vârstele nu s-au tulburat si dorintele fulgera viu si la fel de intens, turnate in acelasi aur curat. Afara insa lemnul casei se lasa macinat, invadat de furnici si praf, iar vântul, stapân peste incaperile pustii, tulbura si incurca ecourile. O esarfa de lumina cade nepotrivit peste un palton cu stofa obosita, o gheata singuratica face pereche cu o manusa cu firul fugit. Asa imi imaginez eu interiorul casei, in roman insa el va ramâne, de la un timp, cu desavârsire gol. Cred ca i-am suprapus, ca doua foite in transparenta, imaginea imensei oglinzi crapate, din intre acte, pe suprafata careia se reflecta "ici un nas. Colo o fusta. Apoi niste pantaloni. Acum poate un obraz", in ritmurile unui cântec care suna din ce in ce mai repezit si strident, ca o insulta.

Spectacolul privirii din Spre Far se joaca oarecum intre ape: intre aceasta prima imagine a turnului "argintiu, cetos, cu un ochi galben pe care-l deschidea blând, pe neasteptate, seara", si cea a unui "turn teapan si drept", barat de dungi albe si negre intre care se intind sfori cu rufe spânzurate la uscat. Cea dintâi infatisare se naste in mirajul departarii, a doua vine din textura prezentului si din atingerile sale concrete. Dar si "asta" si "celalalt" sunt tot Farul, intelege, dupa ani, James, pentru simplul motiv ca "nimic nu este pur si simplu un singur lucru". Misterul sta tocmai in aceasta ingemanare. Naluca face parte din inima aprinsa a florii, creste impreuna cu ea, noi toti plutim cu naufragiul in fata, iar refrenul cântecelului cu care ne insotim pasii, "indoliatele sale cuvinte" spun cum "sub o mare rascolita/ Fost-am inghitit de o prapastie cumplita". Scufundarea e inscrisa in povestea acestei priviri purtate de valul dorintei. Drumul spre Far incepe aici, sub pleoapa de mac, intre atingere si visare. Citesc acest roman al Virginiei Woolf si simt presiunea luminii. Tensiune si desfatare, incordare si tandrete, mesajul ei e intotdeauna compus: "isi ridica privirile de pe impletitura, intâlni cea de-a treia raza a Farului si i se paru ca ochii ei s-au intâlnit cu insisi ochii ei si ca ii scormoneau sufletul si mintea asa cum numai ea singura si le putea scormoni, purificându-le si anihilând acea minciuna, oricare minciuna. Se slavea pe sine, slavind lumina, fara desertaciune, pentru ca ea era sobra si scormonitoare si frumoasa ca acea lumina. E ciudat, isi spunea, ca atunci când esti singur simti o atractie spre obiecte, spre lucruri neinsufletite: copaci, râuri, flori; simti ca toate acestea te exprima, simti ca se identifica cu tine insuti, simti ca te cunosc, ca intr-un fel sunt tu insuti; si in felul acesta simti pentru ele (se uita la raza cea lunga si ferma) o tandrete irationala, ca aceea pe care ti-o porti tie insuti. Si din tarâna mintii se ridica - si ea privea, privea intr-una, cu andrelele in aer - din lacul care e fiinta ta se despleteste o ceata, o mireasa venind in intâmpinarea iubitului".

intorc spre mine, deci, fata argintie a Farului si cedez miscarii dansante pe care o induce acest text. Pe tabla mea de sah, turnul s-a mutat din patratul din colt, ocupând acum mijlocul scenei, unde va si incalca linia despartitoare dintre cele doua culori. Patratelele valuresc, câmpul de lupta fosneste intr-o alta, secreta chemare.

"Simt nevoia unei tuse de contrast", ar spune in acest moment un alt personaj al Virginiei Woolf, pictorita Lily. Caut cu alte cuvinte un ochi care sa plece din turn, nu sa tinteasca spre el. il voi gasi in romanul lui Dino Buzzati, Desertul tatarilor. intreaga actiune se concentreaza si aici intr-o privire a unui personaj fascinat, stapân peste inaltimi. Ofiterul Giovanni Drogo poarta raspunderea fortaretei si are sarcina de a surprinde orice nou accent in mirajul pe care il tes pustiurile. Lumea nalucilor are insa forta nisipului: tacute si insinuante, vârtejurile de praf si norii de pulberi misca liniile intr-un desen care se compune in aceeasi clipa in care se desface, se destrama. Contra-zicerea e permanenta, tensiunea maxima, iar hipnoza desavârsita. Personajul va raspunde acestei misiuni imposibile cu febrele propriului trup. Privirea sa arde, contaminata de soarele desertului; pete negre si nimburi fac tesatura vrajii. Romanul lui Dino Buzzati este fara indoiala unul al dorintei ratacitoare, imbracate nu in armura si coif, ci in fireturile la fel de stralucitoare ale uniformei unui grad inalt. Materializata in privire, patima sparge pur si simplu spatiile, redimensionând anotimpurile si peisajul: "De indata ce se va topi zapada - nadajduia - avea sa apara din nou in zarea indepartata a nordului, misterioasa lumina, micile puncte negre aveau sa inceapa iar sa se miste in sus si-n jos, reinnoindu-i speranta. Toata viata lui launtrica era de fapt concentrata in speranta aceea". in lumea sa "alcatuita numai din indatoriri, fara nici o maretie in afara celei a legilor ei geometrice", Giovanni Drogo incalca toate regulile pentru ca, dorind, lasându-se prins in flacara, el sfideaza tocmai tiparul. Figurile din desert (in care as descifra disponibilitati asemanatoare celor continute in vidul asiatic) se vor naste din acest amestec de sânge tânjitor si plasme fantaste.

Când ofiterul declara "nu mai pot sa plec", sau când, dupa câteva rânduri asternute iubitei, va prefera sa-si recucereasca locul privilegiat dintre metereze, lasându-si mintea si corpul din nou invadate de febra privirii, el face mai mult decât sa se supuna magiei, el o stârneste. Siluetele cetoase vin simultan din afara si de dinapoia pleoapei, figuri ale unei lupte care s-a consumat de mult, pentru ca nu exista pe acest teritoriu nici infrângeri si nici victorii. Doar asteptarea si, la capatul pragurilor sale, un surâs ca o alta lumina. "Apoi, in intuneric, desi nimeni nu-l vede zâmbeste", spune finalul romanului, scena in care il urmarim pe erou aranjându-si cu un gest mângâios gulerul uniformei. Miscarea pare un triumf al ordinii, simetriei si legilor geometrice, dar mâna obosita nu de acesta lume se desparte. Ea recheama in cutele moi relieful plasmuitor de imagini al desertului. Acesta este ceasul când Giovanni Drogo poate pleca; uniforma stralucitoare prinde zborul unor "ultimele stele".

Un alt stapân cu inima captiva este eroul lui William Golding din Turnul. E un personaj situat, din nou, intr-o zona a celor mai tulburi confluente, intre un cer de gheata si patimi salbatice, deloc preotesti. Mintea sa e ca o laguna de pofte, câta vreme trupul scade, apune si renunta. Mai mult poate decât de o fiinta, scena e traversata si in acest text tot de un costum, nu o uniforma de gala insa, ci o sutana larga si inselatoare. Luminile sale sunt focuri ascunse, strecurate sub o schelarie de lemn care navigheaza noapte de noapte, pentru ca ziua sa suiere dusmanos, trezind demoni si cerând jertfe dintre cele mai grele. "Cel mai solid lucru era lumina", spun ochii, iar inima clipeste orbita.

Regasesc si in acest roman acelasi scenariu al dorintei si privirii fascinate. Vederea orbeste si devine si aici viziune. "in clipa in care ai viziunea, ochii nu vad nimic", afla Jocelin, stapânul sutanei calatoare in tinuturi interzise. La fel ca ofiterul lui Dino Buzzati, preotul lui William Golding cutreiera alte spatii decât cele ingaduite. intreaga sa credinta se concentreaza in vointa de a face turnul sa zboare. Sfidarea gravitatiei incepe cu gestul altei ritmari a respiratiei si altor timbrari ale valurilor de sânge. Zidaria se inalta, sageata catedralei tâsneste, dar sub picioare, in pamântul rascolit si umilit clipocesc ape razbunatoare. Aripa ingerului si "coltii lui Satan" isi pun pecetea amândoua asupra urcusului lui Jocelin. Vointa lui sustine lumea, insa cheama volbura nebuniei. in spatele pleoapei, viziunea se tulbura si se ramifica in corpul unui lemn viu, cu muguri si seve: "Se trezi ca se gândea la corabia care era construita din lemn atât de putin uscat incât o ramurea din cala inverzea. Avu brusc viziunea flesei care se contorsiona si se ramifica si inmugurea; si groaza pe care i-o stârni imaginea il facu sa se ridice in picioare". Ceea ce viseaza vicarul in linia pura a sagetii e astfel mai putin o miscare desenata in spatiu, cât una proiectata intr-un timp ca un cristal perfect, ca o lumina dezlegata de materie. El râvneste fructul, dar face din el un fel de rege fara trup intr-un teatru al mortii: "Sunt ca o floare ce aduce rod. Floarea se concentreaza pe masura ce fructul se implineste si petalele se ofilesc; o concentrare a intregii plante, frunzele cad, toate mor in afara fructului care se implineste. Asa trebuie sa fie. Vointa mea este in coloane si in zidul inalt. M-am oferit pe mine; si invat".

Nascuta din febre, intruchipând nesupunerea, constructia isi arde insa si acest ultim tipar. "Mai este ceva ce trebuie distrus" pentru ca ea sa se aseze. Iar acest "ceva" va fi chiar aripa. Turnul inalt si sfidator se prelungeste in adânc, intr-o fundatie tradatoare, invadata de ape nelinistite si namoluri putrede. "Talpile ei coboara in iad", e concluzia parintelui Adam, in fata careia vicarul va incerca un frison ciudat, ca o gheara si lumina in acelasi timp. Totul este vrajitorie, "da. Vrajitorie. Vrajitorie", repeta exaltat Jocelin, straluminat si el, la fel ca Giovanni Drogo in fata stelelor sale negre, de aceasta clipa a ultimei intelegeri: sageata sa s-a hranit din ispita ruinarii. Ea se inalta la fel de mult pe cât se scufunda. Turnul acestui joc sta astfel, din nou, intre hotare, intr-un fel de victorie suspendata.

Alte portrete de constructori (le-as putea gasi la Blaga sau la Ibsen) ar putea completa galeria acestor biruitori nesiguri. Aleg insa fermecatoarea pereche a lui Jose Saramago, Blimunda Sapte-Luni si Baltasar Sapte-Sori, din Memorialul manastirii, roman despre vise care fac lumea sa zboare. Pasaroiul, masina cu aripi, pare "un castel in ascensiune", un turn de frânghii, pânze, sârme si bucati de fier pe care le ridica vointa celor vii si taina sa de nepatruns, cea care il face pe "unu egal cu infinitul". Calculele dupa care se taie tiparul pasarii tin astfel de o aritmetica transnumerica, cu cifre ce isi spulbera si recompun relieful, la fel ca dunele de nisip ale lui Giovanni Drogo: "intre toate lucrurile care exista pe lume, numarul este cel mai putin exact, spui cinci sute de caramizi, spui cinci sute de oameni, insa deosebirea care exista intre o caramida si un om este tocmai deosebirea care se crede ca nu exista intre cinci sute si cinci sute".

Comentariul meu isi va deschide din nou aici trapa subterana a unei senzatii: valuri de ninsoare, pielea aprinsa in argint ca intr-o soapta de mare, imbratisarea care pluteste in aer, nascuta din lumina sa uimita si visatoare. "Mergând asa inainte, eu nu te pot vedea, si nu vreau sa te privesc pe dinauntru, doresc numai sa ma uit la tine, la chipul tau intunecat, la ochii tai obositi, la gura ta atât de trista chiar si atunci când stai culcat lânga mine si ma vrei, du-ma acasa, voi merge in urma ta cu ochii in pamânt, fiindca am jurat ca nu te voi privi nicicând pe dinauntru, si asa va fi", ma ajuta Blimunda. Privirea eroinei creeaza lumea, pentru ca "lumea fiecaruia se afla in ochii pe care ii are" si in inima sa, iar când "inima n-a priceput, rostirea gurii nu ajunge sa fie minciuna, ci doar absenta". Recitesc romanul lui Saramago si ma indepartez acum de "tema", retinând doar vraja amara a acestui zbor care incepe in adâncuri, intr-o senina scufundare. Aripa pasarii poarta in sine tiparul scoicii si unduirile numerelor tradatoare, la fel cum viziunile Blimundei se aseaza nehotarat intre "povestea lui Tobit, aceea unde fierea amara a pestelui ii inapoiaza orbului vederea", pentru ca "amarul este privirea vizionarului", si muzica inaripata, sunetele eterice in care Domenico Scarlatti promite sa readuca plasmuirea. Privirea al carei reflex incerc sa-l prind aici incalca astfel si ea toate liniile despartitoare. Are ceva din freamatul unor seve, dintr-o revarsare vegetala de forme, nedeschise cu totul si, totusi, deja implinite, imi pare la fel cu suspinul si lumina fericita a unei gradini. Retin de aceea acest pasaj: "Pe o portiune de teren, in spatele peretilor dinspre rasarit, fratele gradinar de la azil plantase deja pomi fructiferi si insamântase tot felul de legume in razoare, straturi de flori, deocamdata numai o promisiune de fructe si de zarzavaturi, un suspin de gradina. Toate acestea aveau sa fie smulse".

Si acum, asa imi amintesc: am cinci ani, poate ceva mai putin, si cutreier libera in imensul meu paradis. M-am retras in gradina casei, sa ma bucur netulburata de darul proaspat primit, o elice zburatoare, o jucarie tip bumerang. Aerul e albastru, spumos, iar plantele gradinii imi intorc, intr-o respiratie proaspata, nestapânirea. Freamatul trece de la mine la gradina si revine innoit, dar cu un alt accent, mai limpede, mai ferm. Alerg, rascolesc spatiul, ma opresc, ma inalt pe vârful picioarelor intr-o miscare care intreaba, cântareste si isi alege apoi unghiul cel bun. Lansez mica mea corabie cu aripi spre cerul cu valuri calde, ochii se inchid o clipa retinând voluptatea, apoi se deschid si privirea tâsneste si ea dupa sageata. Reiau jocul si simt sarbatoarea. Corpul meu se leagana, se alungeste, pluteste. in tot acest timp gradina din jurul meu creste. Iarba se inalta si fosneste ca o padure tropicala, mugurii plesnesc, frunzele se desfac in palme de urias, paianjenii isi intind intre ele hamacele de argint, si totul are rumoarea poftei. Dar focul e senin, arderea clara, flacara e a bucuriei care nu stie inca nimic. Danseaza libera si pura, fara gânduri, deasupra intelegerii. Si mai exista in acest rai cu frunze lucioase si mari, sub care m-as putea ascunde ca sub niste imense palarii verzi de vrajitor, un râu cu ape inspumate, si o cascada in care se nasc deseori curcubee.

Foarte târziu, peste mai mult de treizeci de ani, in pragul despartirii, ii povestesc mamei toate astea. Ea mai intâi se mira, apoi surâde: aveam sa aflu atunci ca râul navalnic era de fapt un mic canal pentru irigatii, iar insoritul meu paradis o gradina de zarzavat, cu verze crete si frunze lungi de gulii. Dar si "asta" si "celalalt" sunt tot Farul, aud soapta lui James.