Mihaela Ursa
O lume de fictiuni

Observ o legatura strinsa intre teoriile observatorului implicat, din discursul stiintific (v. si "observatorul participator", "spectatorul actor"), si conceperea autorului, in actul critic, ca prezenta-absenta fictionala. Studiile literare ale ultimilor ani imbina critica poststructuralismului cu propunerea unei alternative de discurs teoretic, fara ca aceasta sa insemne inlocuirea unui vechi regim textual printr-un si mai anacronic regim al realismului si naturalismului artistic. Critica de tip "reader response" (in continuarea teoriei receptarii), alaturi de critica istorista si de alte teorii, ce recupereaza psihanaliza sau psihologia cognitiva, intentioneaza aproprierea discursului critic la nivelul celor mai naturale forme ale existentei umane. Conceptia intretinuta de demonstratiile poststructuraliste, dupa care lumea este un simplu construct lingvistic si social pierde increderea criticilor, sub influenta teoriilor stiintifice actuale, care nu mai asculta de pozitivismul rationalist de tip umanist, ci alcatuiesc un intreg sistem de fictiuni ale haosului, indeterminarii si ambiguitatii.

Importanta teoriilor lecturii nu inceteaza sa creasca, fapt explicabil prin marea lor permisivitate teoretica, acestea descoperindu-si compatibilitati atit cu subiectul liber (angajat in lectura, creativ, purtator de intentie si constiinta de sine, interpretativ), cit si cu subiectul construit (prin lectura, cu identitate completata prin narativizare si hermeneutica etc.).
Cosmologii actuale

Absenta articularii stiintifice a unui model cosmologic unanim se datoreaza in momentul de fata faptului ca fizica se afla la ora actuala in afara unui consens (si probabil asa va ramine de acum inainte): cele doua teorii dominante (a relativitatii generale si cuantica) pareau - pina acum citiva ani - ireconciliabile, impartind comunitatea stiintifica in doua tabere, pe linga cei care lucreaza inca in fizica newtoniana. Unii il continua pe Einstein, pornind de la premisa ca timpul si spatiul nu mai sint concepte absolute (dar pastrind conceptia clasica asupra relatiei dintre observator si obiectul observat), iar altii pornesc de la baza teoriei cuantice (unde observatorul si sistemul observat se afla intr-o relatie de interdependenta), dar accepta descrierea newtoniana a spatiului si timpului. in cosmologie, aceasta divergenta de opinii are drept reflex intirzierea unei articulari unanime a modelului cosmologic al epocii in care traim, dar acest lucru nu trebuie confundat cu un vid de formulare fizica. in functie de optiunea lor pentru tabara relativistilor sau aceea a mecanicistilor cuantici, fizicienii de astazi pot recunoaste si afirma unul din urmatoarele modele si principii cosmologice: modelul antropic (sustinut de adeptii teoriei relativitatii care accepta si modificarea sistemului in functie de observator), modelul cuantic conventional (care afirma interdependenta dintre observator si sistem, precum si principiul indeterminarii, intr-un univers post-newtonian) sau modelul cuantic relational (acesta din urma testind posibilitatile de extindere a teoriei cuantice spre o teorie gravitationala).

Ca si in teoriile fictiunii, in cosmologie este nevoie de o noua forma de logica, bazata pe indecidabile (aici: propozitii asupra caror valoare de adevar nu putem decide, a caror valoare de posibilitate trebuie insa retinuta si pusa in legatura cu indecidabilele derrideene). Aceasta noua logica ar putea fi logica toposurilor (cf. Smolin 2002), in care observatori diferiti, care raporteaza corect ceea ce vad si aduna maximum de informatii accesibile, stabilesc o aceeasi valoare de adevar pentru propria situatie de observare. O cosmologie a observatorului recupereaza timpul: in universul nostru, "un observator poate vedea lumina provenind doar dintr-o parte a universului; care este acea parte ce poate fi vazuta, aceasta depinzind de locul unde se afla observatorul in istoria universului" (Smolin 2002:40).

Care este modelul nostru?

Mai importanta decit absenta consensului este insa ideea ca teoria dominanta in fizica urmatorilor ani va fi o teorie cosmologica, adica va afirma preocuparea pentru intrebarile identitatii umane: ce este universul in care traim? de unde vine? cine sintem si care este locul nostru in universul astfel inteles? Sint intrebari patetice, dar asumarea lor (care este, desigur, o problema de optiune personala) nu mai este nici ridicola, nici anecdotica, ci a redevenit esentiala, pentru ca asumarea lor este acum fictionalista, mijlocita de "ca si cum". Asupra acestui fapt, intre fizicieni pare sa se fi stabilit un consens. Relativistii sint convinsi de "renasterea cosmologiei secolului XX si triumful ei in acest sfirsit de secol ce marcheaza o era noua a gindirii privind locul omului in univers" (Maldamé 1999:18). Cei care lucreaza in prezent la elaborarea teoriei care sa uneasca relativismul cu cuantica intr-o "teorie cuantica a gravitatiei" au aceeasi certitudine ca aceasta "va da noi raspunsuri la intrebarile despre spatiu si timp [.], va fi o teorie a materiei" si "va fi, de asemenea, o teorie cosmologica" (Smolin 2002:14).

O cosmologie cuantica isi dovedeste utilitatea si in limitarea divergentelor existente in discursul stiintific preocupat de cosmologie. Consensul asupra necesitatii unei fundamentari cosmologice a cunoasterii stiintifice se dovedeste corespondent cu orientarea, in teoria si practica lecturii/literaturii, spre modul in care literatura a redevenit posibil de apropriat prin intermediul unor "modele" care nu mai sint arhetipurile jungiene, nici cele metafizice (delegitimate), ci mai degraba niste constructe instrumentale, fictionale, ce fac posibila si reintegrarea istoricitatii - ca memorie a subiectului-observator implicat. Faptul este cu atit mai relevant, cu cit semnaleaza pregnanta interogatiei asupra umanului, interogatie pe care refuzul metafizicii a aruncat-o in desuetudine, dar care reintra astfel, in forta, in niste sisteme umane alternative, dispuse sa isi integreze reciproc cistigurile. Modulul gindirii stiintifice nu mai este de mult unul inchis, preocupindu-se astazi de lucruri care la inceputul secolului XX erau infierate drept misticism ori nebunie, dupa cum modulul gindirii mistico-magice, pe de alta parte, isi descopera apropieri si argumente suplimentare in "stiinta" (termen care, astfel, nu mai poate fi utilizat decit cu ghilimele). Sigur ca multe dintre tentativele reunirii celor doua modele de cunoastere stau inca sub semnul unei imprecizii proiective, specific new age, dar altele tenteaza chiar constituirea unor noi discipline (vezi "fizica samanica" a lui Fred Alan Wolf, dezvoltata de la sapte axiome simple: 1) universul este vibratoriu; 2) impulsul si calea cunoasterii survin prin viziune; 3) metoda cunoasterii presupune expansiunea constiintei; 4) coagularile unor cunostinte in sisteme referentiale trebuie mereu subminate; 5) oricare ar fi lumea perceputa, ea este reala; 6) fizicianul saman acceseaza lumi paralele; 7) totul e animat de suflul vital). Aceste modificari ale ideii de cunoastere umana, ce vor constitui cu siguranta canonul stiintific al secolului XXI, dau o idee destul de precisa despre masura in care sintem astazi pregatiti sa suspectam simplitatea caii unice printr-o atenta reconsiderare a alteritatii: utopia unei stiinte care sa integreze zone de "mister" se materializeaza. Fizica vorbeste despre "taine" precum nedeterminarea sau haosul, astronomii vor putea investiga, cu ajutorul telescopului care ii va urma lui Hubble, materia neagra, medicina naturalizeaza sub girul sau stiintific practici magice, de tip samanic, comunitatea tehnica a si inceput sa utilizeze roboti care opereaza la distanta etc. etc.
Lumi heterocosmice

Paragrafele de mai sus suna mai degraba a profetie iluminista decit a argument demonstrativ, teoretic. Entuziasmul lor excesiv nu ascunde iluzii: cred ca libertatea subiectului care ne preocupa astazi, indiferent de discurs, este mai mult decit retorica. Acest subiect liber, marcat de constiinta de sine fictionala, nu mai are nici caracter universal si nici puterea de a sustine certitudinea evaluarii sale despre lume. Orice tip de cunoastere nu mai poate da seama decit despre un univers decoerent, adica numai partial explicitat, in functie de pozitia observatorului. De fapt, ceea ce se schimba fundamental si ceea ce asigura in acelasi timp originalitatea istorica a paradigmei pe care o traim este logica pe care ea se fundamenteaza, care nu mai este o logica dualista (logica lui Ares), ci una care ia in calcul prezenta observatorului, alteranta si alterata, care pretuieste indecidabilele si care vede lumea ca o retea de obiecte imposibil de descris in propozitii cu certa valoare de adevar. Discursul larg al criticii literare (si mai ales al teoriilor receptarii) este de mult constient de relatia de permanenta devenire si interdependenta dintre cititor sau critic (oricare putind sa joace rolul observatorului) si text (sistemul observat), dupa cum in fizica se cunoaste o perspectiva relationala inca din secolul XVIII (G.W. Leibniz catalogind drept ilogica absolutizarea, de catre Newton a spatiului si timpului, cf. Smolin 2002:31). Relationismului fizic de secol XVIII i se adauga, incepind cu acelasi secol, o modificare in teoriile estetice, in urma careia legatura dintre literatura si realitate este fundamental rescrisa. Gindirea estetica, mizind pe fictionalizare, aduce o alternativa la discursul dominant, rationalist.

O foarte buna interpretare a acestei modificari aduce Lubomír Doležel in Poetica occidentala (carte de referinta in problema fictionalitatii, prea putin valorificata la noi), dar mai ales in Heterocosmica. Fiction and Possible Worlds (1998, Baltimore: Johns Hopkins University Press), unde se dezvolta propunerea esteticianului Alexander Baumgarten, a fictiunilor heterocosmice (fictiuni imposibile in lumea actuala, opuse celor utopice, imposibile in toate lumile posibile). Utilizind ca surse filosofia lui Leibniz (unde descopera o conceptie despre fictiune ce se bazeaza pe "lumile posibile"), estetica lui Alexander Baumgarten (a carui logica a sensibilitatii, diferita de cea a rationamentului si totusi modelata asemenea acesteia, ii apare lui Doležel legata de problematizarea categoriei logice de posibilitate), dar si conceptul humboldtian de opera ca "lume", autorul Poeticii occidentale defineste "transformarea breitingeriana" (Johann Breitinger, din 1740) drept procedeul prin care "lumile imaginare intra in universul lumilor existente, alaturi de lumea realitatii" (1998:48).
Observatorii din lumile posibile

Opinia mea este ca toate formele de critica sau teorie literara tind sa se contureze dupa o logica a observatorului implicat, adica tocmai aceea care se afla la baza cosmologiei actuale, a acestei work in progress. Aceasta logica are avantajul de a recupera atit memoria textului, cit si pe aceea a criticului, intr-o tesatura de relatii care se modifica reciproc. Timpul, si implicit istoria, devin termeni esentiali ai discutiei critice, tocmai pentru ca participa la constituirea identitatii unui observator care modifica si se lasa modificat de sistemul in care patrunde pentru a afla despre sine insusi. in acest context, studiul meu a fost interesat de un aspect particular - desi definitoriu - al fictionalizarii: atasarea unui chip imaginal autorului abstract despre care vorbeste textul critic. Desigur, teoria modelelor cosmologice trebuie inteleasa aici in legatura cu teoriile fictionalitatii, si mai ales cu cele ale "lumilor posibile". Este evident cum o astfel de viziune reuseste sa incapa atit intr-un modul al cunoasterii considerat, cu zece ani in urma, nestiintific (precum modelul cunoasterii mistice, de pilda, ori al cunoasterii samanice), dar si intr-un modul al cunoasterii super-stiintifice, cum le apare multora viziunea cuantica, si unul si celalalt originindu-se intr-un punct de plecare comun, respectiv intr-o perspectiva relationala care "nu percepe realitatea din perspectiva raportului cauza-efect", ci "asemeni unei pinze de paianjen, o retea apropiata de interconexiunile observate in modelele fizicii cuantice." (Drouot 2003: 169).

Noile imperative ale cunoasterii nu mai reclama doar o schimbare de paradigma, precum revolutiile stiintifice analizate de Kuhn, ci par sa aiba nevoie de o alta organizare a constiintei ("stare de constiinta samanica" - la Drouot, "sindromul Evrika!" - la Nalimov). Indiferent de denumire, aceasta noua stare de constiinta se afirma atunci cind cautarea nu mai apeleaza la ratiune si spirit critic, cit la depozite subconstiente, pre-rationale, a caror activare reclama expansiunea constiintei. Desigur, marea capcana a unei astfel de imaginari a relatiei critice este scoaterea din ecuatie a spiritului critic si chiar a ratiunii speculative, pentru ca relatia cu sistemul observat este de natura non-speculativa, conduce la contopire. Solutia trebuie sa introduca in ecuatie fictionalizarea, cu mecanismele sale specifice, deoarece ea ofera tocmai modul de a "crede fara credulitate" in universul textului si, in acelasi timp, de a implica subiectivitatea auctoriala si pe cea critica, intr-o interactiune non-ierarhizata.
Criticul in hipertext

Contemplind sansele teoriei critice in epoca hipertextului, George P. Landow sustine cauza videologiei utilizind inclusiv argumentul inlesnirii, prin lectura hipertextuala, a participarii observatorului la universul observat: un experiment holografic condus in vara lui 1991 la Universitatea din Princeton i-a prilejuit autorului vizualizarea personalizata a frescei lui Pierro Della Francesca, The Story of the True Cross, aflata in capela San Francesco din Arezzo, Italia. O lucrare greu accesibila si greu de analizat in detaliu la fata locului a fost transformata, cu ajutorul tehnologiei digitale, in realitate vizuala: "privitorul se poate misca prin biserica, studiind opera din diferite puncte, in relatie cu anumiti pereti si de la diferite inaltimi fata de nivelul podelei. Cu o astfel de tehnologie, care ii permite istoricului culturii sa examineze obiectele si asa cum apar ele in diferite momente istorice, putem examina opera in interiorul unor contexte variabile oferite de decoruri schimbatoare, conditiile obiectului s.a.m.d." (Landow 1994:6).

Dezvoltarea acestor tehnologii nu pot lasa neafectata perceptia noastra despre literatura, lume si noi insine, dupa cum modificarea (de statut si de forma) a teoriei literare este si ea de la sine inteleasa. Semnalarea acestei modificari nu poate fi nici apologetica (pentru ca era hipertextului nu aduce numai cistiguri), dar nici apocaliptica (pentru ca nu inseamna sfirsitul culturii). Ea trebuie inteleasa ca o mutatie nu numai de imaginar teoretic, dar si de statut epistemic: "Criticul trebuie sa renunte la ideea de stapinire, dar si la aceea de text unic, deoarece stapinirea si obiectul stapinit dispar. Acceptind aceasta pozitie comparabil mai slaba, mai putin autoritara, atit in raport cu textul, cit si cu cititorul (alti cititori), criticul, indiferent ce se va intimpla cu el, va deveni mai asemanator cu omul de stiinta: va admite ca propriile concluzii iau forma inevitabila a mostrelor. [.] Criticul nu face decit sa ia mostre [.], participind activ la producerea textului intr-un fel mult mai activ decit oricind." (Landow 1994:35).

La aceasta luare de mostre, la care Landow proiecteaza rolul viitor al criticului, trebuie adaugat faptul ca presupune o critica participativa, care sa se petreaca in interiorul hipertextului, si nu in afara lui. Cum va arata concret produsul noului critic: se va "citi" pe suport electronic, va fi scris in "docuvers" electronic, va contine inevitabil mai multe voci (din al caror dialog se va configura fluid auctorialitatea), informatii non-textuale, va avea o organizare plurilineara, fragmentata, va fi deschis.

O cultura a hipertextului si a "postcriticii" imagineaza Gregory L. Ulmer cind recomanda discursului critic tehnicile "colajului", (inventia si justificarea) pentru scrierea unui tip de discurs academic asemanator romanului, "mystory", in care se intretaie discursuri diferite, private si publice, elitiste si de masa, intr-o "teleteorie" (1987). Cunoasterea este abordata astfel de pe pozitii diferite fata de omniscienta criticului sigur pe sine, care stie - daca nu adevarul - cel putin la ce sa se astepte. A scrie "mystory" inseamna asadar a scrie romanul propriei lecturi a lumii, un roman retelar, dar si un roman al inventiei de lumi posibile.
Ca si cum am crede

Mihai Spariosu (v. Resurectia lui Dionysos) intreprinde o incitanta analiza a "jocului" ca figura a discursului estetic si filosofic actual. in sectiunea a treia a cartii, dedicata discursului stiintific, Spariosu deschide istoria unei mutatii estetice in fizica printr-o analiza a teoriei fictionalitati. Puntea de legatura intre teoriile fictionalitatii si cele ale revolutiei stiintifice post-newtoniene ii este oferita de neokantienii Hans Vaihinger (cu lucrarea sa capitala din 1911) si Friedric Albert Lange, datorita felului in care impaca intuitionismul estetic cu pozitivismul empiric al stiintei moderne. Reusita acestora, dupa expresia lui Spariosu, este consacrarea "mutatiei estetice" in majoritatea stiintelor moderne (dintre care Spariosu analizeaza mai ales impactul asupra Noii fizici - einsteiniene si post-einsteiniene). Noutatea pe care o aduce mutatia estetica in discursul stiintific este faptul ca permite manifestarea, ca "fictiuni", a unui "gen aparte de produse logice, manifestari speciale ale functiei logice", "artificii" sau "concepte auxiliare", "avind un caracter magic, aproape 'misterios'" (Spariosu 1997:239).

Perspectiva lui Vaihinger mi se pare vitala pentru modul in care o noua cosmologie, fictionala, isi spune tot mai apasat cuvintul in epistema actuala: am vazut in modelul cosmologic configurarea metaforica a unui univers cu observator inclus, pe care nu il articuleaza nici mitologia, nici meditatia teoretica sau canonul stiintific modern. Faptul ca Vaihinger imagineaza biologia ca sursa a activitatii fictionale, dar si a gindirii logice, dupa cum Ioana Em. Petrescu isi vedea "geometria scrisului" conditionata de "geometria trupului" si de "ritmurile singelui", pledeaza pentru postularea, comuna teoriei fictionalitatii vaihingeriene si cosmologiilor, a unei surse comune a constiintei teoretice si a constiintei fictionale, metaforice, sursa imaginala ce ar constitui punctul de adincime la care se articuleaza modelele cosmologice.

"Un nou gnosticism" anunta Culianu in analiza sa fantasmologica neterminata din Iocari serio, care face din imaginarul modern o reductie imaginala, o castrare a posibilitatilor de figurare renascentiste. Preocupat de modul "cum ar trebui sa arate subiectul cunoscator pentru ca magia sa nu fie o superstitie?" (Patapievici 2003:208), Culianu imagineaza o modalitate de presupunere ontologica prin care sa se epuizeze toate posibilitatile configurative, intr-un fel de asimptota teoretica, astfel incit la infinit toate constructiile (pe care le voi numi "lumi imaginare" sau "lumi posibile") sa coincida. Solutia este oferita, crede Culianu, de gindirea magica. O foarte interesanta observatie a lui Patapievici, din postfata cartii, pune in legatura mutatia de imaginar cu modificarea epistemica: "nu s-a subliniat niciodata indeajuns faptul ca suportul acestei teorii a schimbarii istorice este nu atit schimbarea de imaginar [.], cit inlocuirea cunoasterii fantastice si a subiectului epistemic care a facut-o posibila (subiectul transcendental al magiei) cu o forma de cunoastere bazata pe opozitia subiect/ obiect, facuta posibila de subiectul transcendental carteziano-kantian." (Patapievici 203:1993)

Revenirea unui nou gnosticism (ca recuperare a gindirii magice, la Culianu) apare ca ipoteza probabila si la teoreticienii postmodernismului. La Ihab Hassan, in The Postmodern Turn, noul gnosticism reprezinta deja o caracteristica a epocii actuale, in sensul in care perpetueaza sensul nietzscheean al "fictiunilor" care au devenit cunoasterea noastra (1983:51). Adevarul a ceea ce poate fi gindit inlocuieste adevarul referential, mutind accentul pe fictionalizarea realului.

Poststructuralismul se foloseste de fictionalism, dar foarte frecvent ii imprumuta doar punctele de plecare. Spre exemplu, teoria haosului si a punctului catastrofic, imprumutate din discursul stiintelor sint preluate in poststructuralism intr-o acceptie total opusa acceptiei lor originale. Daca stiintele contemporane se folosesc de acest doua teorii pentru a deduce, dupa un principiu al indeterminarii, o anumita evolutie a faptelor, deci in sens finalmente constructiv, teoria literara poststructuralista foloseste aceleasi mijloace pentru a afirma ca nici o cunoastere nu este posibila, deci in sens deconstructiv. Cititorul atent al teoriilor de esenta poststructuralista nu poate trece cu vederea faptul ca "fictiunile, din perspectiva poststructuralista, vorbesc cu toata autoritatea despre neputinta lor de a vorbi cu autoritate traditionala" (Lentricchia 1980:314-315).

Desigur ca, dupa structuralism si poststructuralism, primordialitatea limbajului nu mai este posibila, dar limbajul cartilor este acceptat in lumea cititorului ca "limbaj primar", sau mai exact "ca si cum" ar fi primordial. La fel se pun problemele si pentru subiectul auctorial, declarat "mort" de catre Barthes si Foucault: fara sa mai aiba realitate esentiala, subiectul auctorial este tratat in actul critico-teoretic (chiar si in cele mai deconstructive discursuri) ca si cind ar fi mai mult decit o functie, respectiv ca o presupunere fictionala, un personaj probabil, cu viata proprie, ca o proiectie imaginala de care depinde lectura critica. Interesant este ca tocmai dinspre medicii legisti ai autorului ne vin sugestii in aceasta directie: in Placerea textului, Barthes contempla probabilitatea intoarcerii subiectului: "Probabil ca subiectul se intoarce, nu ca iluzie, ci ca fictiune".
Istoria ca "mystory"

Alt exemplu elocvent, istoria literara de ultima ora se bazeaza pe asezarea propriului "story" intr-o "constructie narativa", emplotment, "creata in principal prin metafore" (Perkins 1992: 42). Aceasta ar presupune selectarea unui anumit registru imaginal, respectiv a unei serii de omologii istorice. Practica omologiei presupune creatia textului istoric ca text fictional in care metaforele au rolul de a limita si de a coagula inventia narativa, pentru a o face capabila sa afirme subiectivitatea observatoare, cu sentimentului ei cosmologic. Textul istoric astfel rezultat ipostaziaza "fictiuni utile" (in formula lui Nietzsche, care vedea "trecutul in pericol de deformare, de reinterpretare in conformitate cu criterii estetice, fiind astfel adus in apropierea fictiunii" - 1980:17) sau in "fictiuni necesare" (la noii istoristi). in Etica interpretarii, Gianni Vattimo contempla si el posibilitatea unei hermeneutici istorice, pentru care inlocuieste "adevarul" logocentrist cu un concept eticist de adevar, adaptat la realitatea unui anumit univers cultural-istoric.

Una dintre cele mai germinative abordari ale creatiei fictionale a omului ca istorie si subiect mi se pare aceea a lui Hans Blumenberg. Iata punctul sau de pornire: "in traditia sistemului nostru de explicare a realitatii, subiectul istoric detine o anumita 'pozitie', la care se refera ocuparea sau eliberarea. [.] Nu este deloc un accident faptul ca actul prin care subiectul istoriei este determinat si legitimat poarta numele unei figuri retorice fundamentale, translatio imperii [transfer (sau: trop, metafora) al puterii]. 'Transferurile', functiile metaforice, joaca inca o data un rol esential aici. [.] Cu cit se adinceste criza legitimarii, cu atit se accentueaza recursul la metafore retorice - istoria nu se naste din inertie, ci mai degraba din greutatea cu care indeplinim caracteristicile pe care le desemnam subiectului istoric." (Blumenberg 1983:52)

Alternativa lui Blumenberg la imperativul poststructuralist against interpretation (Sontag) este teza reocuparii: intrebarile medievale despre "cele mari si cele extraordinar de mari" (Blumenberg1983:48), care si-au gasit pina in modernitate certe raspunsuri teologice, ar avea parte, in modernitate si postmodernitate, de rezultate mixte, care ofera avantajul de a media intre teoria continuitatii istorice si aceea a rupturii. Rezultatele mixte ale acestor intrebari esentiale fac din istorie o discontinuitate temporala, pusa in evidenta de pozitia retorica a subiectului istoric, dar imagineaza aceasta retoricitate substantiala ca o aparare a "credintelor umaniste in ratiune si afirmare de sine" (Thomas 1991:72). Exista o legatura evidenta intre conceperea retorica a subiectului istoric, cum apare ea la Blumenberg, si conceperea lui cosmologica (in acceptia unei cosmologii fictionale, avind ca rezultat un subiect fictional). Apropierea este si mai evidenta in momentul in care, privind un alt text al lui Blumenberg, unde autorul defineste problema legitimarii ca una fundamental moderna, descoperim faptul ca natura discontinuitatii in sine este fictionala (retorica, la Blumenberg): "La fel ca toate problemele istorice de legitimare, aceea a epocii moderne se ridica din discontinuitate, si nu conteaza daca discontinuitatea este reala sau imaginata" (1985:116).

De vreme ce ne punem problema legitimarii moderne, inseamna ca sintem in afara modernitatii, iar de vreme ce ne-a devenit necesara o modalitate de legitimare, ea poate fi foarte bine o modalitate fictionala. Brook Thomas trimite la o analiza a lui Blumenberg asupra metaforismului naufragiilor, de la Lucretius la Otto Neurath, din cercul de la Viena. Blumenberg compara acolo dilema epistemologiei moderne cu sarcina navigatorilor care se vad in situatia de a-si repara corabia pe mare, in lipsa pamintului stabil. Thomas comenteaza ca, in decursul secolului XX, distanta dintre locul naufragiului si cel al observatorului lui s-a micsorat pina cind observatorul insusi nu a mai gasit un fundament stabil pentru contemplatie: "Aruncat intr-un dezastru pe mare, fara nici un port in care sa se retraga, privitorul simte ca are absoluta nevoie sa-si repare corabia, dar trebuie sa se intrebe unde va gasi fundatia stabila si materialul necesar bunei reconstructii. Raspunsul lui Blumenberg este o intrebare: probabil din naufragii anterioare?" (Thomas 1991:217).

Critica literara se afla in aceeasi situatie: depasind "dezastrul" pragului structuralisto-poststructuralist, urmeaza sa plece mai departe. Pina atunci, insa, ne vom ocupa mai ales de reconstructia corabiei, inlocuind piesele lipsa cu piese neconventionale, compuse din ramasite, dar functionind "ca si cum" naufragiul nu ar fi avut loc. Nevoia de fictionalizare istorica, stiintifica, raspunde intrebarilor despre posibilitatea de a apropria lumea de astazi: "in opinia mea, experimentam fictionalizarea istoriei ca 'explicatie' pentru acelasi motiv pentru care experimentam marile fictiuni ca o iluminare a lumii pe care o locuim impreuna cu autorul" (White 1978:98) sau "istoria - lumea reala, asa cum evolueaza in timp - este inteleasa in acelasi fel in care poetul sau romancierul o intelege, adica, inzestrind ceea ce pare problematic si misterios cu aspectul unei forme usor de recunoscut, pentru ca este familiara. Nu conteaza daca lumea este conceputa drept reala sau numai imaginata: maniera in care o intelegem este aceeasi." (Thomas 1991:155-156).

Inventarea unui autor fictional este raspunsul criticului la deficitul de prezenta auctoriala cu care ne confrunta orice text, iar fictionalizarea - ca mecanism constructiv - isi dovedeste functionalitatea atit in discursul stiintific, precum si in discursul critico-teoretic sau filosofic. Apelul la modelul cosmologic devine, asadar, un fel de punct zero al referintei fictionale.

Observ o legatura strinsa intre teoriile observatorului implicat, din discursul stiintific (v. si "observatorul participator", "spectatorul actor"), si conceperea autorului, in actul critic, ca prezenta-absenta fictionala. Studiile literare ale ultimilor ani imbina critica poststructuralismului cu propunerea unei alternative de discurs teoretic, fara ca aceasta sa insemne inlocuirea unui vechi regim textual printr-un si mai anacronic regim al realismului si naturalismului artistic. Critica de tip "reader response" (in continuarea teoriei receptarii), alaturi de critica istorista si de alte teorii, ce recupereaza psihanaliza sau psihologia cognitiva, intentioneaza aproprierea discursului critic la nivelul celor mai naturale forme ale existentei umane. Conceptia intretinuta de demonstratiile poststructuraliste, dupa care lumea este un simplu construct lingvistic si social pierde increderea criticilor, sub influenta teoriilor stiintifice actuale, care nu mai asculta de pozitivismul rationalist de tip umanist, ci alcatuiesc un intreg sistem de fictiuni ale haosului, indeterminarii si ambiguitatii.

Importanta teoriilor lecturii nu inceteaza sa creasca, fapt explicabil prin marea lor permisivitate teoretica, acestea descoperindu-si compatibilitati atit cu subiectul liber (angajat in lectura, creativ, purtator de intentie si constiinta de sine, interpretativ), cit si cu subiectul construit (prin lectura, cu identitate completata prin narativizare si hermeneutica etc.).
Cosmologii actuale

Absenta articularii stiintifice a unui model cosmologic unanim se datoreaza in momentul de fata faptului ca fizica se afla la ora actuala in afara unui consens (si probabil asa va ramine de acum inainte): cele doua teorii dominante (a relativitatii generale si cuantica) pareau - pina acum citiva ani - ireconciliabile, impartind comunitatea stiintifica in doua tabere, pe linga cei care lucreaza inca in fizica newtoniana. Unii il continua pe Einstein, pornind de la premisa ca timpul si spatiul nu mai sint concepte absolute (dar pastrind conceptia clasica asupra relatiei dintre observator si obiectul observat), iar altii pornesc de la baza teoriei cuantice (unde observatorul si sistemul observat se afla intr-o relatie de interdependenta), dar accepta descrierea newtoniana a spatiului si timpului. in cosmologie, aceasta divergenta de opinii are drept reflex intirzierea unei articulari unanime a modelului cosmologic al epocii in care traim, dar acest lucru nu trebuie confundat cu un vid de formulare fizica. in functie de optiunea lor pentru tabara relativistilor sau aceea a mecanicistilor cuantici, fizicienii de astazi pot recunoaste si afirma unul din urmatoarele modele si principii cosmologice: modelul antropic (sustinut de adeptii teoriei relativitatii care accepta si modificarea sistemului in functie de observator), modelul cuantic conventional (care afirma interdependenta dintre observator si sistem, precum si principiul indeterminarii, intr-un univers post-newtonian) sau modelul cuantic relational (acesta din urma testind posibilitatile de extindere a teoriei cuantice spre o teorie gravitationala).

Ca si in teoriile fictiunii, in cosmologie este nevoie de o noua forma de logica, bazata pe indecidabile (aici: propozitii asupra caror valoare de adevar nu putem decide, a caror valoare de posibilitate trebuie insa retinuta si pusa in legatura cu indecidabilele derrideene). Aceasta noua logica ar putea fi logica toposurilor (cf. Smolin 2002), in care observatori diferiti, care raporteaza corect ceea ce vad si aduna maximum de informatii accesibile, stabilesc o aceeasi valoare de adevar pentru propria situatie de observare. O cosmologie a observatorului recupereaza timpul: in universul nostru, "un observator poate vedea lumina provenind doar dintr-o parte a universului; care este acea parte ce poate fi vazuta, aceasta depinzind de locul unde se afla observatorul in istoria universului" (Smolin 2002:40).

Care este modelul nostru?

Mai importanta decit absenta consensului este insa ideea ca teoria dominanta in fizica urmatorilor ani va fi o teorie cosmologica, adica va afirma preocuparea pentru intrebarile identitatii umane: ce este universul in care traim? de unde vine? cine sintem si care este locul nostru in universul astfel inteles? Sint intrebari patetice, dar asumarea lor (care este, desigur, o problema de optiune personala) nu mai este nici ridicola, nici anecdotica, ci a redevenit esentiala, pentru ca asumarea lor este acum fictionalista, mijlocita de "ca si cum". Asupra acestui fapt, intre fizicieni pare sa se fi stabilit un consens. Relativistii sint convinsi de "renasterea cosmologiei secolului XX si triumful ei in acest sfirsit de secol ce marcheaza o era noua a gindirii privind locul omului in univers" (Maldamé 1999:18). Cei care lucreaza in prezent la elaborarea teoriei care sa uneasca relativismul cu cuantica intr-o "teorie cuantica a gravitatiei" au aceeasi certitudine ca aceasta "va da noi raspunsuri la intrebarile despre spatiu si timp [.], va fi o teorie a materiei" si "va fi, de asemenea, o teorie cosmologica" (Smolin 2002:14).

O cosmologie cuantica isi dovedeste utilitatea si in limitarea divergentelor existente in discursul stiintific preocupat de cosmologie. Consensul asupra necesitatii unei fundamentari cosmologice a cunoasterii stiintifice se dovedeste corespondent cu orientarea, in teoria si practica lecturii/literaturii, spre modul in care literatura a redevenit posibil de apropriat prin intermediul unor "modele" care nu mai sint arhetipurile jungiene, nici cele metafizice (delegitimate), ci mai degraba niste constructe instrumentale, fictionale, ce fac posibila si reintegrarea istoricitatii - ca memorie a subiectului-observator implicat. Faptul este cu atit mai relevant, cu cit semnaleaza pregnanta interogatiei asupra umanului, interogatie pe care refuzul metafizicii a aruncat-o in desuetudine, dar care reintra astfel, in forta, in niste sisteme umane alternative, dispuse sa isi integreze reciproc cistigurile. Modulul gindirii stiintifice nu mai este de mult unul inchis, preocupindu-se astazi de lucruri care la inceputul secolului XX erau infierate drept misticism ori nebunie, dupa cum modulul gindirii mistico-magice, pe de alta parte, isi descopera apropieri si argumente suplimentare in "stiinta" (termen care, astfel, nu mai poate fi utilizat decit cu ghilimele). Sigur ca multe dintre tentativele reunirii celor doua modele de cunoastere stau inca sub semnul unei imprecizii proiective, specific new age, dar altele tenteaza chiar constituirea unor noi discipline (vezi "fizica samanica" a lui Fred Alan Wolf, dezvoltata de la sapte axiome simple: 1) universul este vibratoriu; 2) impulsul si calea cunoasterii survin prin viziune; 3) metoda cunoasterii presupune expansiunea constiintei; 4) coagularile unor cunostinte in sisteme referentiale trebuie mereu subminate; 5) oricare ar fi lumea perceputa, ea este reala; 6) fizicianul saman acceseaza lumi paralele; 7) totul e animat de suflul vital). Aceste modificari ale ideii de cunoastere umana, ce vor constitui cu siguranta canonul stiintific al secolului XXI, dau o idee destul de precisa despre masura in care sintem astazi pregatiti sa suspectam simplitatea caii unice printr-o atenta reconsiderare a alteritatii: utopia unei stiinte care sa integreze zone de "mister" se materializeaza. Fizica vorbeste despre "taine" precum nedeterminarea sau haosul, astronomii vor putea investiga, cu ajutorul telescopului care ii va urma lui Hubble, materia neagra, medicina naturalizeaza sub girul sau stiintific practici magice, de tip samanic, comunitatea tehnica a si inceput sa utilizeze roboti care opereaza la distanta etc. etc.
Lumi heterocosmice

Paragrafele de mai sus suna mai degraba a profetie iluminista decit a argument demonstrativ, teoretic. Entuziasmul lor excesiv nu ascunde iluzii: cred ca libertatea subiectului care ne preocupa astazi, indiferent de discurs, este mai mult decit retorica. Acest subiect liber, marcat de constiinta de sine fictionala, nu mai are nici caracter universal si nici puterea de a sustine certitudinea evaluarii sale despre lume. Orice tip de cunoastere nu mai poate da seama decit despre un univers decoerent, adica numai partial explicitat, in functie de pozitia observatorului. De fapt, ceea ce se schimba fundamental si ceea ce asigura in acelasi timp originalitatea istorica a paradigmei pe care o traim este logica pe care ea se fundamenteaza, care nu mai este o logica dualista (logica lui Ares), ci una care ia in calcul prezenta observatorului, alteranta si alterata, care pretuieste indecidabilele si care vede lumea ca o retea de obiecte imposibil de descris in propozitii cu certa valoare de adevar. Discursul larg al criticii literare (si mai ales al teoriilor receptarii) este de mult constient de relatia de permanenta devenire si interdependenta dintre cititor sau critic (oricare putind sa joace rolul observatorului) si text (sistemul observat), dupa cum in fizica se cunoaste o perspectiva relationala inca din secolul XVIII (G.W. Leibniz catalogind drept ilogica absolutizarea, de catre Newton a spatiului si timpului, cf. Smolin 2002:31). Relationismului fizic de secol XVIII i se adauga, incepind cu acelasi secol, o modificare in teoriile estetice, in urma careia legatura dintre literatura si realitate este fundamental rescrisa. Gindirea estetica, mizind pe fictionalizare, aduce o alternativa la discursul dominant, rationalist.

O foarte buna interpretare a acestei modificari aduce Lubomír Doležel in Poetica occidentala (carte de referinta in problema fictionalitatii, prea putin valorificata la noi), dar mai ales in Heterocosmica. Fiction and Possible Worlds (1998, Baltimore: Johns Hopkins University Press), unde se dezvolta propunerea esteticianului Alexander Baumgarten, a fictiunilor heterocosmice (fictiuni imposibile in lumea actuala, opuse celor utopice, imposibile in toate lumile posibile). Utilizind ca surse filosofia lui Leibniz (unde descopera o conceptie despre fictiune ce se bazeaza pe "lumile posibile"), estetica lui Alexander Baumgarten (a carui logica a sensibilitatii, diferita de cea a rationamentului si totusi modelata asemenea acesteia, ii apare lui Doležel legata de problematizarea categoriei logice de posibilitate), dar si conceptul humboldtian de opera ca "lume", autorul Poeticii occidentale defineste "transformarea breitingeriana" (Johann Breitinger, din 1740) drept procedeul prin care "lumile imaginare intra in universul lumilor existente, alaturi de lumea realitatii" (1998:48).
Observatorii din lumile posibile

Opinia mea este ca toate formele de critica sau teorie literara tind sa se contureze dupa o logica a observatorului implicat, adica tocmai aceea care se afla la baza cosmologiei actuale, a acestei work in progress. Aceasta logica are avantajul de a recupera atit memoria textului, cit si pe aceea a criticului, intr-o tesatura de relatii care se modifica reciproc. Timpul, si implicit istoria, devin termeni esentiali ai discutiei critice, tocmai pentru ca participa la constituirea identitatii unui observator care modifica si se lasa modificat de sistemul in care patrunde pentru a afla despre sine insusi. in acest context, studiul meu a fost interesat de un aspect particular - desi definitoriu - al fictionalizarii: atasarea unui chip imaginal autorului abstract despre care vorbeste textul critic. Desigur, teoria modelelor cosmologice trebuie inteleasa aici in legatura cu teoriile fictionalitatii, si mai ales cu cele ale "lumilor posibile". Este evident cum o astfel de viziune reuseste sa incapa atit intr-un modul al cunoasterii considerat, cu zece ani in urma, nestiintific (precum modelul cunoasterii mistice, de pilda, ori al cunoasterii samanice), dar si intr-un modul al cunoasterii super-stiintifice, cum le apare multora viziunea cuantica, si unul si celalalt originindu-se intr-un punct de plecare comun, respectiv intr-o perspectiva relationala care "nu percepe realitatea din perspectiva raportului cauza-efect", ci "asemeni unei pinze de paianjen, o retea apropiata de interconexiunile observate in modelele fizicii cuantice." (Drouot 2003: 169).

Noile imperative ale cunoasterii nu mai reclama doar o schimbare de paradigma, precum revolutiile stiintifice analizate de Kuhn, ci par sa aiba nevoie de o alta organizare a constiintei ("stare de constiinta samanica" - la Drouot, "sindromul Evrika!" - la Nalimov). Indiferent de denumire, aceasta noua stare de constiinta se afirma atunci cind cautarea nu mai apeleaza la ratiune si spirit critic, cit la depozite subconstiente, pre-rationale, a caror activare reclama expansiunea constiintei. Desigur, marea capcana a unei astfel de imaginari a relatiei critice este scoaterea din ecuatie a spiritului critic si chiar a ratiunii speculative, pentru ca relatia cu sistemul observat este de natura non-speculativa, conduce la contopire. Solutia trebuie sa introduca in ecuatie fictionalizarea, cu mecanismele sale specifice, deoarece ea ofera tocmai modul de a "crede fara credulitate" in universul textului si, in acelasi timp, de a implica subiectivitatea auctoriala si pe cea critica, intr-o interactiune non-ierarhizata.
Criticul in hipertext

Contemplind sansele teoriei critice in epoca hipertextului, George P. Landow sustine cauza videologiei utilizind inclusiv argumentul inlesnirii, prin lectura hipertextuala, a participarii observatorului la universul observat: un experiment holografic condus in vara lui 1991 la Universitatea din Princeton i-a prilejuit autorului vizualizarea personalizata a frescei lui Pierro Della Francesca, The Story of the True Cross, aflata in capela San Francesco din Arezzo, Italia. O lucrare greu accesibila si greu de analizat in detaliu la fata locului a fost transformata, cu ajutorul tehnologiei digitale, in realitate vizuala: "privitorul se poate misca prin biserica, studiind opera din diferite puncte, in relatie cu anumiti pereti si de la diferite inaltimi fata de nivelul podelei. Cu o astfel de tehnologie, care ii permite istoricului culturii sa examineze obiectele si asa cum apar ele in diferite momente istorice, putem examina opera in interiorul unor contexte variabile oferite de decoruri schimbatoare, conditiile obiectului s.a.m.d." (Landow 1994:6).

Dezvoltarea acestor tehnologii nu pot lasa neafectata perceptia noastra despre literatura, lume si noi insine, dupa cum modificarea (de statut si de forma) a teoriei literare este si ea de la sine inteleasa. Semnalarea acestei modificari nu poate fi nici apologetica (pentru ca era hipertextului nu aduce numai cistiguri), dar nici apocaliptica (pentru ca nu inseamna sfirsitul culturii). Ea trebuie inteleasa ca o mutatie nu numai de imaginar teoretic, dar si de statut epistemic: "Criticul trebuie sa renunte la ideea de stapinire, dar si la aceea de text unic, deoarece stapinirea si obiectul stapinit dispar. Acceptind aceasta pozitie comparabil mai slaba, mai putin autoritara, atit in raport cu textul, cit si cu cititorul (alti cititori), criticul, indiferent ce se va intimpla cu el, va deveni mai asemanator cu omul de stiinta: va admite ca propriile concluzii iau forma inevitabila a mostrelor. [.] Criticul nu face decit sa ia mostre [.], participind activ la producerea textului intr-un fel mult mai activ decit oricind." (Landow 1994:35).

La aceasta luare de mostre, la care Landow proiecteaza rolul viitor al criticului, trebuie adaugat faptul ca presupune o critica participativa, care sa se petreaca in interiorul hipertextului, si nu in afara lui. Cum va arata concret produsul noului critic: se va "citi" pe suport electronic, va fi scris in "docuvers" electronic, va contine inevitabil mai multe voci (din al caror dialog se va configura fluid auctorialitatea), informatii non-textuale, va avea o organizare plurilineara, fragmentata, va fi deschis.

O cultura a hipertextului si a "postcriticii" imagineaza Gregory L. Ulmer cind recomanda discursului critic tehnicile "colajului", (inventia si justificarea) pentru scrierea unui tip de discurs academic asemanator romanului, "mystory", in care se intretaie discursuri diferite, private si publice, elitiste si de masa, intr-o "teleteorie" (1987). Cunoasterea este abordata astfel de pe pozitii diferite fata de omniscienta criticului sigur pe sine, care stie - daca nu adevarul - cel putin la ce sa se astepte. A scrie "mystory" inseamna asadar a scrie romanul propriei lecturi a lumii, un roman retelar, dar si un roman al inventiei de lumi posibile.
Ca si cum am crede

Mihai Spariosu (v. Resurectia lui Dionysos) intreprinde o incitanta analiza a "jocului" ca figura a discursului estetic si filosofic actual. in sectiunea a treia a cartii, dedicata discursului stiintific, Spariosu deschide istoria unei mutatii estetice in fizica printr-o analiza a teoriei fictionalitati. Puntea de legatura intre teoriile fictionalitatii si cele ale revolutiei stiintifice post-newtoniene ii este oferita de neokantienii Hans Vaihinger (cu lucrarea sa capitala din 1911) si Friedric Albert Lange, datorita felului in care impaca intuitionismul estetic cu pozitivismul empiric al stiintei moderne. Reusita acestora, dupa expresia lui Spariosu, este consacrarea "mutatiei estetice" in majoritatea stiintelor moderne (dintre care Spariosu analizeaza mai ales impactul asupra Noii fizici - einsteiniene si post-einsteiniene). Noutatea pe care o aduce mutatia estetica in discursul stiintific este faptul ca permite manifestarea, ca "fictiuni", a unui "gen aparte de produse logice, manifestari speciale ale functiei logice", "artificii" sau "concepte auxiliare", "avind un caracter magic, aproape 'misterios'" (Spariosu 1997:239).

Perspectiva lui Vaihinger mi se pare vitala pentru modul in care o noua cosmologie, fictionala, isi spune tot mai apasat cuvintul in epistema actuala: am vazut in modelul cosmologic configurarea metaforica a unui univers cu observator inclus, pe care nu il articuleaza nici mitologia, nici meditatia teoretica sau canonul stiintific modern. Faptul ca Vaihinger imagineaza biologia ca sursa a activitatii fictionale, dar si a gindirii logice, dupa cum Ioana Em. Petrescu isi vedea "geometria scrisului" conditionata de "geometria trupului" si de "ritmurile singelui", pledeaza pentru postularea, comuna teoriei fictionalitatii vaihingeriene si cosmologiilor, a unei surse comune a constiintei teoretice si a constiintei fictionale, metaforice, sursa imaginala ce ar constitui punctul de adincime la care se articuleaza modelele cosmologice.

"Un nou gnosticism" anunta Culianu in analiza sa fantasmologica neterminata din Iocari serio, care face din imaginarul modern o reductie imaginala, o castrare a posibilitatilor de figurare renascentiste. Preocupat de modul "cum ar trebui sa arate subiectul cunoscator pentru ca magia sa nu fie o superstitie?" (Patapievici 2003:208), Culianu imagineaza o modalitate de presupunere ontologica prin care sa se epuizeze toate posibilitatile configurative, intr-un fel de asimptota teoretica, astfel incit la infinit toate constructiile (pe care le voi numi "lumi imaginare" sau "lumi posibile") sa coincida. Solutia este oferita, crede Culianu, de gindirea magica. O foarte interesanta observatie a lui Patapievici, din postfata cartii, pune in legatura mutatia de imaginar cu modificarea epistemica: "nu s-a subliniat niciodata indeajuns faptul ca suportul acestei teorii a schimbarii istorice este nu atit schimbarea de imaginar [.], cit inlocuirea cunoasterii fantastice si a subiectului epistemic care a facut-o posibila (subiectul transcendental al magiei) cu o forma de cunoastere bazata pe opozitia subiect/ obiect, facuta posibila de subiectul transcendental carteziano-kantian." (Patapievici 203:1993)

Revenirea unui nou gnosticism (ca recuperare a gindirii magice, la Culianu) apare ca ipoteza probabila si la teoreticienii postmodernismului. La Ihab Hassan, in The Postmodern Turn, noul gnosticism reprezinta deja o caracteristica a epocii actuale, in sensul in care perpetueaza sensul nietzscheean al "fictiunilor" care au devenit cunoasterea noastra (1983:51). Adevarul a ceea ce poate fi gindit inlocuieste adevarul referential, mutind accentul pe fictionalizarea realului.

Poststructuralismul se foloseste de fictionalism, dar foarte frecvent ii imprumuta doar punctele de plecare. Spre exemplu, teoria haosului si a punctului catastrofic, imprumutate din discursul stiintelor sint preluate in poststructuralism intr-o acceptie total opusa acceptiei lor originale. Daca stiintele contemporane se folosesc de acest doua teorii pentru a deduce, dupa un principiu al indeterminarii, o anumita evolutie a faptelor, deci in sens finalmente constructiv, teoria literara poststructuralista foloseste aceleasi mijloace pentru a afirma ca nici o cunoastere nu este posibila, deci in sens deconstructiv. Cititorul atent al teoriilor de esenta poststructuralista nu poate trece cu vederea faptul ca "fictiunile, din perspectiva poststructuralista, vorbesc cu toata autoritatea despre neputinta lor de a vorbi cu autoritate traditionala" (Lentricchia 1980:314-315).

Desigur ca, dupa structuralism si poststructuralism, primordialitatea limbajului nu mai este posibila, dar limbajul cartilor este acceptat in lumea cititorului ca "limbaj primar", sau mai exact "ca si cum" ar fi primordial. La fel se pun problemele si pentru subiectul auctorial, declarat "mort" de catre Barthes si Foucault: fara sa mai aiba realitate esentiala, subiectul auctorial este tratat in actul critico-teoretic (chiar si in cele mai deconstructive discursuri) ca si cind ar fi mai mult decit o functie, respectiv ca o presupunere fictionala, un personaj probabil, cu viata proprie, ca o proiectie imaginala de care depinde lectura critica. Interesant este ca tocmai dinspre medicii legisti ai autorului ne vin sugestii in aceasta directie: in Placerea textului, Barthes contempla probabilitatea intoarcerii subiectului: "Probabil ca subiectul se intoarce, nu ca iluzie, ci ca fictiune".
Istoria ca "mystory"

Alt exemplu elocvent, istoria literara de ultima ora se bazeaza pe asezarea propriului "story" intr-o "constructie narativa", emplotment, "creata in principal prin metafore" (Perkins 1992: 42). Aceasta ar presupune selectarea unui anumit registru imaginal, respectiv a unei serii de omologii istorice. Practica omologiei presupune creatia textului istoric ca text fictional in care metaforele au rolul de a limita si de a coagula inventia narativa, pentru a o face capabila sa afirme subiectivitatea observatoare, cu sentimentului ei cosmologic. Textul istoric astfel rezultat ipostaziaza "fictiuni utile" (in formula lui Nietzsche, care vedea "trecutul in pericol de deformare, de reinterpretare in conformitate cu criterii estetice, fiind astfel adus in apropierea fictiunii" - 1980:17) sau in "fictiuni necesare" (la noii istoristi). in Etica interpretarii, Gianni Vattimo contempla si el posibilitatea unei hermeneutici istorice, pentru care inlocuieste "adevarul" logocentrist cu un concept eticist de adevar, adaptat la realitatea unui anumit univers cultural-istoric.

Una dintre cele mai germinative abordari ale creatiei fictionale a omului ca istorie si subiect mi se pare aceea a lui Hans Blumenberg. Iata punctul sau de pornire: "in traditia sistemului nostru de explicare a realitatii, subiectul istoric detine o anumita 'pozitie', la care se refera ocuparea sau eliberarea. [.] Nu este deloc un accident faptul ca actul prin care subiectul istoriei este determinat si legitimat poarta numele unei figuri retorice fundamentale, translatio imperii [transfer (sau: trop, metafora) al puterii]. 'Transferurile', functiile metaforice, joaca inca o data un rol esential aici. [.] Cu cit se adinceste criza legitimarii, cu atit se accentueaza recursul la metafore retorice - istoria nu se naste din inertie, ci mai degraba din greutatea cu care indeplinim caracteristicile pe care le desemnam subiectului istoric." (Blumenberg 1983:52)

Alternativa lui Blumenberg la imperativul poststructuralist against interpretation (Sontag) este teza reocuparii: intrebarile medievale despre "cele mari si cele extraordinar de mari" (Blumenberg1983:48), care si-au gasit pina in modernitate certe raspunsuri teologice, ar avea parte, in modernitate si postmodernitate, de rezultate mixte, care ofera avantajul de a media intre teoria continuitatii istorice si aceea a rupturii. Rezultatele mixte ale acestor intrebari esentiale fac din istorie o discontinuitate temporala, pusa in evidenta de pozitia retorica a subiectului istoric, dar imagineaza aceasta retoricitate substantiala ca o aparare a "credintelor umaniste in ratiune si afirmare de sine" (Thomas 1991:72). Exista o legatura evidenta intre conceperea retorica a subiectului istoric, cum apare ea la Blumenberg, si conceperea lui cosmologica (in acceptia unei cosmologii fictionale, avind ca rezultat un subiect fictional). Apropierea este si mai evidenta in momentul in care, privind un alt text al lui Blumenberg, unde autorul defineste problema legitimarii ca una fundamental moderna, descoperim faptul ca natura discontinuitatii in sine este fictionala (retorica, la Blumenberg): "La fel ca toate problemele istorice de legitimare, aceea a epocii moderne se ridica din discontinuitate, si nu conteaza daca discontinuitatea este reala sau imaginata" (1985:116).

De vreme ce ne punem problema legitimarii moderne, inseamna ca sintem in afara modernitatii, iar de vreme ce ne-a devenit necesara o modalitate de legitimare, ea poate fi foarte bine o modalitate fictionala. Brook Thomas trimite la o analiza a lui Blumenberg asupra metaforismului naufragiilor, de la Lucretius la Otto Neurath, din cercul de la Viena. Blumenberg compara acolo dilema epistemologiei moderne cu sarcina navigatorilor care se vad in situatia de a-si repara corabia pe mare, in lipsa pamintului stabil. Thomas comenteaza ca, in decursul secolului XX, distanta dintre locul naufragiului si cel al observatorului lui s-a micsorat pina cind observatorul insusi nu a mai gasit un fundament stabil pentru contemplatie: "Aruncat intr-un dezastru pe mare, fara nici un port in care sa se retraga, privitorul simte ca are absoluta nevoie sa-si repare corabia, dar trebuie sa se intrebe unde va gasi fundatia stabila si materialul necesar bunei reconstructii. Raspunsul lui Blumenberg este o intrebare: probabil din naufragii anterioare?" (Thomas 1991:217).

Critica literara se afla in aceeasi situatie: depasind "dezastrul" pragului structuralisto-poststructuralist, urmeaza sa plece mai departe. Pina atunci, insa, ne vom ocupa mai ales de reconstructia corabiei, inlocuind piesele lipsa cu piese neconventionale, compuse din ramasite, dar functionind "ca si cum" naufragiul nu ar fi avut loc. Nevoia de fictionalizare istorica, stiintifica, raspunde intrebarilor despre posibilitatea de a apropria lumea de astazi: "in opinia mea, experimentam fictionalizarea istoriei ca 'explicatie' pentru acelasi motiv pentru care experimentam marile fictiuni ca o iluminare a lumii pe care o locuim impreuna cu autorul" (White 1978:98) sau "istoria - lumea reala, asa cum evolueaza in timp - este inteleasa in acelasi fel in care poetul sau romancierul o intelege, adica, inzestrind ceea ce pare problematic si misterios cu aspectul unei forme usor de recunoscut, pentru ca este familiara. Nu conteaza daca lumea este conceputa drept reala sau numai imaginata: maniera in care o intelegem este aceeasi." (Thomas 1991:155-156).

Inventarea unui autor fictional este raspunsul criticului la deficitul de prezenta auctoriala cu care ne confrunta orice text, iar fictionalizarea - ca mecanism constructiv - isi dovedeste functionalitatea atit in discursul stiintific, precum si in discursul critico-teoretic sau filosofic. Apelul la modelul cosmologic devine, asadar, un fel de punct zero al referintei fictionale.