Sanda Cordoş

                                    Ficţiunile şi ştiinţa criticului

            Unul dintre cei mai interesanţi critici (încă) tineri de azi, Mihaela Ursa este o prezenţă (un scris care se vede şi o voce care se aude) prin cronică literară şi recenzie, prin participarea la dezbateri, anchete şi mese rotunde găzduite de revistele literare (statutul de colaborator statornic avîndu-l pe lîngă revistele "Steaua" şi  "Vatra"), ca şi prin  cărţile sale: Optzecismul şi promisiunile postmodernismului (apărută în 1999 la Piteşti,  Editura Paralela 45 şi încununată cu premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România), lucrare de referinţă (întotdeauna vie, care incită la dialog) în bibliografia critică a generaţiei '80 şi monografia  consacrată lui Gheorghe Crăciun (Braşov, Editura Aula, 2000).
Scriitopia sau Ficţionalizarea subiectului auctorial în discursul teoretic. Cu o aplicaţie asupra teoriilor americane ale anilor '80 (Cluj, Editura Dacia, 2005), cea de-a treia carte a Mihaelei Ursa, continuă, îmbinînd, preocupările de pînă acum ale activităţii sale, aceasta reuşind să fie - în expresia autoarei - o "întreprindere academică" (prin suprafaţa, densitatea şi profunzimea cercetării) şi "o lectură a actualităţii" (prin implicarea intensă şi autentică în dezbaterea de idei a momentului). Adoptînd o atitudine de "observator implicat" şi apelînd - din raţiuni de bună adecvare la specificul subiectului - la o metodologie diversă ce îmbină "linii din gîndirea analogică, psihocritică, critică sociologică sau lingvistică, teoria actelor de vorbire", autoarea dovedeşte o triplă competenţă în istoria, teoria şi comparatistica ideilor literare şi culturale, situîndu-se, astfel, într-o familie de cercetători (puţin numeroasă la noi) ce cuprinde nume precum Paul Cornea, Adrian Marino, Mircea Martin, Monica Spiridon, Ioana Em. Petrescu şi Liviu Petrescu.
Din perspectiva materialului istoric investigat, lucrarea depăşeşte intervalul anunţat în subtitlu, istoria criticii americane a anilor '80 fiind însoţită de alte arheologii: este prefaţată de o istorie a ideii de autor (din Antichitate pînă în poststructuralism) şi de o naraţiune despre figura criticului.  Mai mult decît impresionanta întindere istorică în care autoarea se mişcă (întotdeauna cu o familiaritate de detaliu, în foarte bună cunoştinţă de cauză), sînt de remarcat inteligibilitatea, originalitatea şi fluiditatea acestor trasee istorice. Investigaţia istorică este condusă, aşadar, spre tipologie sau măcar spre ceea ce autoarea numeşte "un indice al unei anumite sensibilităţi teoretice".  Istoria subiectului auctorial se sprijină pe distincţii precise între subiect şi autor, între conştiinţă auctorială şi  conştiinţă demiurgică, precum şi pe diversele ipostaze ale autorului: ca instituţie, ca inspiraţie, ca executant, ca artizan, ca fantasmă şi proiecţie ficţională, ca funcţie textuală etc. În metanaraţiunea despre critică (şi includ aici nu numai capitolul Criticul - autorul posibil, ci şi substanţialele părţi mediane ale lucrării: Exerciţii de lectură, Teorie şi critică nord-americană), autoarea se slujeşte de o concepţie originală despre figura şi actul critic, precum şi de conceptele care decurg de aici. Pentru Mihaela Ursa, "actul critic este imposibil fără apelul la imaginar: fantasma unui autor locuieşte la debutul oricărui act critic, după cum fantasma unui critic sau a unui interpret este presupusă în orice operă". Aceaasta înseamnă că figurile autorilor îşi fac loc în discursurile criticilor într-o dublă manieră: pe de o parte, ele "fulgurează imaginal în presupoziţiile critice" şi "transpar în privilegierea unui anumit registru metaforic", iar,  pe de altă parte, acestea transpar "sub forma unor chipuri mult mai clare", tematizate discursiv în textul propriu-zis. Autoarea utilizează, de asemenea, conceptul de "model cosmologic" (cu o accepţiunea diferită de cea consacrată de studiile Ioanei Em. Petrescu, anume în înţelesul de construct care "ficţionalizează identitatea ca raport cu alteritatea") care îi deschide cercetarea spre teorie în sensul larg al termenului (filosofie, antropologie, cosmologie). Competenţa teoreticianului este evidentă în întreg ca una ce garantează armătura de rezistenţă a lucrării.  Aş remarca, însă, în mod special, ca pe o contribuţie teoretică demnă de atenţie tipologia imaginarului speculativ propusă în capitolul Criticul - autorul posibil. Plecînd  de la distincţia operată de Brook Thomas între două modele (şi vîrste, deopotrivă) ale criticii, cel organicist, bazat pe logica sinecdocăi, şi cel textualist, guvernat de logica chiasmului, autoarea propune un al treilea model,  ficţionalismu, l al cărui tip de gîndire favorizează omologia: "omologia mizează, desigur, pe mecanismele analogiei (care fac deliciul organiciştilor), dar le transferă de la nivelul termenilor la acela al funcţiilor lor posibile.  Astfel, ea răspunde pentru orice tip de transformare ficţionalistă: devine semnul transferului omologic, prin care o valoare a funcţiei dintr-un mediu prim dobîndeşte o aceeaşi valoare într-un mediu secund". De asemenea, mi se pare demn de semnalat, în capitolul Dicţionar minimal al auctorialităţii, felul în care autoarea distinge între etica,  ontologia, politica, metafizica şi semantica auctorialităţii, precum şi între problemele pe care aceste perspective le subîntind.
Atît istoricul ideilor, cît şi teoreticianul literar lucrează, în cartea de faţă, în folosul şi sub coordonarea comparatistului, degajînd pentru acesta materialul şi temele, fixîndu-i cadrele de mişcare şi avansîndu-i metodologia adecvată. Lucrînd cu mari planuri ideatice (critica americană în comparaţie cu critica europeană),  autoarea arată o remarcabilă capacitate de a discerne filiaţii, influenţe,  distorsiuni şi devianţe creatoare, propunînd - şi la acest palier al cercetării - distincţii pregnante şi, înclin să cred, cu foarte bune şanse de a deveni de referinţă.  Astfel se întîmplă în paginile (cu un caracter mai general) despre poststructuralism, acolo unde autoarea observă că acesta nu trebuie văzut ca o reacţie antagonică la structuralism, ci ca o etapă care "îşi subsumează achiziţiile acestuia, redistribuind accentele" şi în care "are loc o modificare de imaginar teoretic dinspre metraforele cunoaşterii ca raţiune şi lumină [.] spre metaforele biologice ale trupului hedonist (dorinţă, plăcere etc.) sau spre metafore etice, ale comunităţii aflate în relaţie ecologică, prietenoasă cu lumea". Pregnantă este, de asemenea, disocierea între imaginarul apocaliptic prezent în structuralismul şi poststructuralismul european şi imaginarul orientat pragmatic din critica americană. Remarc, de asemenea (de data aceasta la nivelul analizei de text), deconspirarea distanţei care separă, în cazul lui Derrida, declaraţiile teoretice despre autor şi fantasmele (biologice) prin care autorul se reîntoarce în text. Substanţială este întreaga parte a IV-a (Teorie şi critică nord-americană) acolo unde prezentarea direcţiilor, a şcolilor şi a criticilor reprezentativi se petrece mereu nu doar analitic, ci şi comparatist, prin raportare la teoriile precedente din spaţiul american, ca şi prin relaţionare la mişcarea de idei europeană.
Dacă, aşa cum autoarea mărturiseşte, construcţia cărţii este de tip concentric ("în discuri cu raze din ce în ce mai scurte, pentru a sacrifica minimum de particularităţi  contextuale şi individuale"), în centrul acesteia se află preocuparea  pentru "termenii relaţiei cu Celălalt". Cum textele sînt "spaţii intersubiective", actul critic "reprezintă angajarea într-un raport întersubiectiv al identităţii cu alteritatea", cu precizarea că pentru Mihaela Ursa altul este, de fapt, o serie neîntreruptă de alţii. Dialogul cu un text devine, astfel, un dialog generalizat, în care replica proprie întîlneşte o sumă de alte replici. Dacă lumea este, cum îi place autoarei să creadă, "o pînză vibratorie de relaţii", vocile criticilor se aud, răspunzîndu-şi în ecou, cu tot cu distorisunile pe care vibraţia sunetului o conţine. Deloc întîmplător, ultima parte a cărţii (O lume de ficţiuni) cuprinde proiecte şi propuneri pentru ca dezbaterea criticii într-o lume a lui "ca şi cum" să cîştige atît în vibraţie, cît şi în consistenţă. Prin aceste pagini, dar şi - în general - prin preocuparea constantă (diseminată în întregul volum) pe care autoarea o are pentru statutul real sau posibil al criticului literar, Scriitopia... este o carte de reflecţie provocatoare. Criticul  - pentru Mihaela Ursa - este "vulnerabil şi ezitant, eterogen şi dicontinuu, dar nu mai puţin viu", împăcat (dacă nu chiar fericit) cu condiţia sa de cititor şi gata să facă apel la "memoria bibliotecilor interioare", practician al unei metode subversive ("o hermeneutică a îndoielii"), traversat de "febra puterii, indiferent cît de neînsemnată i-ar fi vocea" (deşi de dorit ar fi să aibă şi "capacitatea de a renunţa la autoritatea discreţionară). Scriitopia este tocmai spaţiul în care ficţiunile criticului "despre autorii cei vii sînt atrase magnetic, androginic, către ficţiunile mele despre mine însumi". Dacă am recunoaşte că acest topos e guvernat de ficţionalizare (adică : "un mod de  < a crede fără credulitate> în universul textului"), atunci - îşi ţese Mihaela Ursa propria, seducătoarea ficţiune - între subiectivitatea scriitorului şi cea a criticului s-ar stabili "o interacţiune non-ierarhizată".
Înzestrată cu multă ştiinţă, cu remarcabile aptitudini de cercetare în cîmpuri diferite (istoria literaturii şi a criticii universale, teorie literară şi comparatistică), dar şi cu o rară capacitate de construcţie teoretică, Mihaela Ursa propune cu Scriitopia sau Ficţionalizarea  subiectului auctorial în discursul teoretic o carte puternică, o ficţiune critică provocatoare care sper să fie - cu un termen ce revine frecvent în scrisul autoarei - germinativă în critica românească.