Radu Toderici

Cu toate că volumul Marryvonnei Perrot despre Gaston Bachelard pare că suplineşte lipsa unei poetici a timpului, pe care Bachelard nu a scris-o niciodată, în realitate ipoteza cercetătoarei este mult mai ambiţioasă. Pornind de la un fond comun de interpretări care îl identifică pe Bachelard în primele lucrări drept un anti-bergsonian, Marryvonne Perrot nu construieşte numai o antologie de citate interpretate critic, ci le subsumează unui răspuns la o întrebare pusă de de exegeza bachelardiană: de ce a devenit Bachelard un filosof al imaginii, după ce demersul lui teoretic încerca delimitarea unei teorii a posibilităţii ştiinţei? În Bachelard şi Poetica timpului, soluţia trece tocmai prin soluţionarea problemei timpului. Astfel, în încercarea de a determina statutul obiectivităţii ştiinţifice, Bachelard se apropie, tocmai prin analiza conceptului de timp, sub forma reluării critice a tezelor bergsoniene despre durată, de problemele imaginii, de fondul imaginar pe care îl presupune experienţa în general.
Trebuie insistat asupra faptului că ideii de timp i se trasează o adevărată biografie în opera bachelardiană, de unde tratarea cronologică a materialului. Acestei biografii îi corespunde aproximativ împărţirea cărţii în două părţi, una corespunzând deceniului 3 al secolului XX, dinaintea întâlnirii lui Bachelard cu psihanaliza, o alta urmărind deceniul 4, în care aparent Bachelard e mai puţin preocupat de problema timpului, dar insistând dialectic înspre final pentru o reafirmare a clipei ca un concept valorizat pozitiv, în lucrările dinspre finalul vieţii filosofului. Pentru că se speculează o reconciliere a poeticilor bachelardiene cu opera sa din prima perioadă tocmai în conceptul de timp, această biografie devine traseul posibil pe care l-ar fi avut opera dacă o Poetică a timpului ar fi fost efectiv scrisă. În acest fel, analiza primeşte un dublu statut: acela tematic, care extrage şi izolează problema timpului dintre celelalte probleme bergsoniene, şi unul permanent ipotetic, care reconfigurează în analiza diverselor volume centrul de interes în favoarea unei raportări cu timpul, cu clipa.
Dacă Bachelard şi Poetica timpului depăşeşte o anumită fixare a lui Bachelard în opoziţie cu Bergson în problema timpului, şi face asta imprimând întregii opere caracterul de meditaţie asupra clipei, problematică e tratarea perioadei dintre Psihanaliza focului şi Flacăra unei lumânări. Argumentele cercetătoarei franceze merg înspre a arăta continuitatea, raportată la primele lucrări, a unor fragmente bachelardiene. Pe de altă parte, inserţia psihanalizei şi tratarea imaginaţiei duc la o evoluţie în gândirea lui Bachelard. Ceea ce face ca în interiorul unei discontinuităţi evidente să existe o continuitate, singura de această amploare, sub forma conceptului de timp; aceasta era şi ipoteza iniţială; doar că, în absenţa unor tratări mai ample a temei de către Bachelard în lucrările sale consacrate imaginaţiei elementelor, Maryvonne Perrot conectează fragmente din lucrările anilor '30 cu tratări parţiale ulterioare, obţinând un efect de refracţie a primei perioade asupra celei de-a doua. Există astfel pasaje întregi în care conceptul de timp poate fi tratat doar ca o temă complementară, dar mai puţin drept un concept explicativ. De unde concluzia mai temperată a autoarei, referitoare la multiplicitatea timpurilor în abordarea operei ştiinţifice a lui Bachelard, ar trebui să primeze în favoarea celei iniţiale, apmlificate retoric.