Radu Toderici

Din punctul de vedere al propriei bibliografii, cartea lui Pierre Brunel, Invocarea mor?ilor ?i coborârea în Infern (volum publicat prioritar fa?ă de o viitoare edi?ie franceză, în traducerea românească a Aurorei Băgiag şi a Cristinei Chirteş) este o prezenţă atipică, întrucât limitele temporale ale demersului pornesc de la Homer, trec prin Vergiliu şi Dante, pentru a se opri la Paul Claudel; Pierre Brunel este însă un specialist în sfârşitul de secol XIX francez, aşa cum atestă volumele lui dedicate lui Rimbaud şi Mallarmé; de asemenea, este istoric al literaturii şi autor al unui dicţionar de mituri literare, direcţie din care pare să provină cercetarea celor două structuri mitice din volumul de faţă, anume nekuia şi nekuomanteia (sau coborârea în infern, precedată de invocarea rituală a unui suflet defunct). Cele patru figuri literare selectate deconspiră direcţia de cercetare: o tratatre a unui mit literar într-o manieră similară tratatmentului antropologic al lui Lévi-Strauss aplicat miturilor, respectiv înglobarea tuturor variantelor şi deducerea unui structuri totalizante, bazată pe variaţii paradigmatice; totuşi, trecerea numai prin momentele mari ale mitului, în virtutea exemplului privilegiat, reduce substanţial câmpul cercetării.
Cu toate acestea, tratarea celor patru figuri literare e exemplară şi însoţită de o structură simplă şi concisă; volumul e împărţit în capitole care urmează fiecare o problematică, evoluând de la problemele de metodologie la acelea de poetică şi conţinut ideologic al operelor; deşi autorul nu o spune explicit, volumul este în definitv o sinteză. Structurile divergente care apar în actualizarea literară a mitului sunt ilustrate punctual prin fragmente din opere, încercându-se explicarea diferenţelor prin recursul la contextualizare. De aceea, volumul funcţionează şi ca un bun exemplu de încadrare a operelor literare în ansambluri mai complexe de idei legate de structura mitului.
Atipic este argumentul lui Pierre Brunel pentru tratamentul comparatist aplicat Odiseei, Eneidei, Divinei Comedii şi teatrului lui Claudel. Întâi, acesta este un argument genealogic; astfel, Brunel reaminteşte datoria literaturii comparate faţă de istoria comparată a religiilor; e, de altfel, ideea principală prin care îmbinarea dintre mit şi literatură e creditată ca atare. Dincolo de aceasta însă, capitolul dedicat metodologiei reia problema temeiului oricărei comparaţii, cu trimiteri bibliografice extrase nu din literatura critică a finalului de secol XX, ci, într-un mod oarecum anacronic, din textele cu aură istorică din care discuţiile secolului trecut şi-au extras unele poziţii: de la Herodot şi Tertulian la Montaigne şi Hegel, comparatismului îi este dedicată o discuţie redusă la câteva poziţionări esenţiale, netranşată la modul drastic, dar din care se poate deduce selecţia ulterioară a câtorva opere ilustrative ca metodă de abordare a unui mit literar.
Model de comparatism la nivel de sinteză tematică, Invocarea mor?ilor ?i coborârea în Infern este o deschidere pentru o sinteză istorică, mai amplă, a temei, pe care titlul pare că ar sugera-o. Într-adevăr, puţin din expunere se referă la o istorie a temei în afara celor patru momente majore; în încercarea de a fixa o structură a mitului în forma sa literară, volumul e în fapt o dare de seamă asupra structurii canonice a mitului, prezentă la nivelul operelor majore. De aceea, metoda expusă iniţial e creditabilă doar în perimetrul acestui tip de rezultat obţinut; la nivelul unei istorii tematice a mitului, atât metoda, cât şi rezultatele ar trebui revăzute şi amplificate.