Bruno Pinchard este cunoscut în România prin numeroasele colocvii şi conferinţe susţinute la New Europe College, Bucureşti, la Centrul „Mircea Eliade”, Universitatea din Craiova, la Facultatea de Filosofie a Universităţii Bucureşti, la Facultăţile de Litere şi Istorie-Filosofie ale Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca.

Autor al mai multor lucrări şi studii de filosofie[1], unele publicate şi în reviste şi volume colective româneşti, Bruno Pinchard a urmat cursurile Şcolii Normale Superioare din Paris şi ale Scolii Normale Superioare din Pisa. Astăzi e profesor la Universitatea Lyon 3, director al Şcolii Doctorale de Filosofie, Regiunea Rhône-Alpes şi un filosof francez specializat în problema umanismului renascentist şi prezent în dezbaterile actuale despre post-umanism. Primele sale lucrări sunt studii asupra gândirii italiene şi privesc, în principal, raportul dintre scolastică şi umanism, dar şi mitologiile latine ale lui Dante Aligheri şi Geambatista Vico. În celelalte lucrări de filosofie el abordează câteva din principalele teme ale epocii noastre (mit şi raţiune, credinţă şi iniţiere, adevăr şi intuiţie etc.), pe care le regăsim, de altfel, şi în lucrarea de faţă, Meditaţii mitologice, un eseu mai puţin obişnuit, în care experienţele sale de mitologie intelectuală ne dezvăluie calea unei filosofii poetice a spiritului care-şi contemplă devenirea prin lectura iniţiatică a Marii Cărţii rescrise de Dante.

Eseurile se deschid cu o prefaţă a autorului care ne atrage atenţia reamintindu-ne de Sfântul Graal şi de povestea Regelui Pescar printr-o expresie a cărei gravitate este accentuată de o întrebare în genul lui Parsifal : „O suferinţă fără margini a pus stăpânire pe lume. Ce facem ca să o înţelegem?” Nu ne aşteptăm la un răspuns „raţionalist” care să ne elucideze grijile omului contemporan. Meditaţiile mitologice ale lui Bruno Pinchard surprind prin constatarea că suferiţa omului este legată de starea „inconştientului” său. A pune întrebarea justă, asemenea lui Parsifal, presupune un lung drum iniţiatic şi înseamnă scoaterea inconştientul din uitare întru înţelegerea nu anestezierea suferinţei. „Pretindem că trăim într-un nou secol al metodelor dar, din nefericire, lipseşte o metodă a inconştientului. Nu există decât scene ale inconştientului şi nimeni nu mai suportă traumatismul scenelor originare. A venit în loc generaţia care arhivează. Această generaţie are, de fapt, o sarcină imensă de îndeplinit: aceea de a pune în ordine mărturiile celor care trăiau în zona de ruptură a inconştientului. Inconştientul celorlalţi înseamnă propria mea sutură, fredonează micul bibliotecar al memoriei.”

În mod paradoxal, pentru o metodă a inconştientului, Bruno Pinchard face apel la Descartes. Numai că autorul îl lecturează diferit pe filosoful francez al Metodei, găsind în paginile cărţilor sale o subtilă interpretare a relaţiei suflet-corp, folosită aici ca punct de plecare pentru eseul său. La aceasta se adaugă parafraza Meditaţiilor mitologice, dar şi „forma” carteziană a acestor meditaţii. Asistăm, aşadar, la o conversie mitologică a lui Descartes printr-o interpretare mai largă a noţiunii de spaţiu, trimiţând la ceea ce el numeşte „fecunditatea spiritului cartezian pornind de la conjuncţia fundamentală pe care acesta o propune între metafizică şi fizica spaţiului”. Contrar spaţiului cantitativ omogen şi izotrop al modernilor târzii, Bruno Pinchard găseşte la Descartes o reprezentare dinamică a spaţiului fizic, „o veritabilă emergenţă a unui spaţiu calitativ”. Autorul interpretează această reprezentare în sensul recentrării subiectului prin aportul inconştientului eliberat de chingiile unei conştiinţe înţelese într-o rigiditate geometrică. „A recentra spaţiul modernilor înseamnă a regăsi o dimensiune calitativă în substanţa cea mai străină spiritului. Prin aceasta, raportul conştiinţei cu exterioritatea se modifică şi ne este îngăduit a da un sens nou problemei unităţii substanţiale dintre suflet şi trup.”

Dacă spaţiul dispune de anumite organizări interne (acceleraţii centripete, înfăşurări polare etc.) înseamnă că el presupune o organicitate simbolică responsabilă de aceste calităţi ale sale. „Confruntată cu asemenea schiţe spaţiale ale intenţiilor sale, conştiinţa nu îşi mai desfăşoară reprezentările printr-o simplă dezvoltare a propriei esenţe, ci răspunzând sugestiilor unui spaţiu care deschide tot atâtea căi câţi atractori există pe întinderea sa.” A răspunde sugestiilor acestui spaţiu înseamnă a răspunde unor instanţe ale inconştientului care-i vorbeşte conştiinţei prin mit. Astfel, „inconştientul nu se mai prezintă ca o simplă dereglare a enunţurilor univoce ale conştiinţei, el este o forţă organizatoare care absoarbe discursuri şi le ordonează în jurul unui veritabil ombilic mitologic unde se înfăşoară cuvintele şi simbolurile.”

Deşi multe din noţiunile lucrării sunt destul de cunoscute, autorul încearcă o resemnificare a lor în sensul recuperării a ceea ce s-a uitat prin reducţionismul unei raţionalităţi care şi-a pierdut la un moment dat suflul vital din cauza unui paricid arogant. Astfel, noţiunea de inconştient, freudiană la origine, este utilizată mai cu seamă într-un sens jungian sau chiar eliadian, ca „formă a unui raport mereu reînnoit cu lumea invizibilă.” Cu alte cuvinte, spaţiul tare al modernilor este recentrat pe mit, prin ceea ce Bruno Pinchard numeşte Posspaţiu, construind un termen pornind de la Nicolaus Cusanus, o „întindere mitologică” care surprinde originea simbolică a calităţii spaţiului şi până la urmă a conştiinţei. Încercarea autorului este „de a surprinde metodic subiectul în momentul spontaneităţii sale maxime şi de a-i arăta că, printr-o dezvoltare riguroasă a actelor sale prime, el generează o mitologizare integrală a existenţei.”

Dacă metoda e împrumutată de la Descartes, într-o formă modificată, în care categoriile devin mituri, mijlocul realizării sale este, în principal, marea operă a lui Dante. Pentru că lumea miturilor vii nu ne mai este accesibilă, autorul ne propune o ontologie a Cărţii, ca mito-logie a umanului, prin lectura Divinei Comedii, pentru el cea de-a V-a Carte a Scripturii. „Orice consistenţă a lumii şi a conştiinţei îşi va trage temeiul din Cartea desfăşurată în inima Întinderii mitologice a fiecărui subiect. Exact în acest punct, Meditaţia mitologică devine meditaţia lui Dante. Orice subiect îşi are cartea sa, cartea memoriei sale, dar cartea noastră aparte a fost aceea a lui Dante – dacă poate fi numit „aparte” nucleul de civilizaţie de unde izvorăşte orice influx şi orice iubire.”

Apropierea Dante - Descartes, prin invocarea unei unităţi de origine dintre simbol şi concept, presupune o lectură esoterică a Cărţii danteşti, iar aici autorul invocă rigoarea maestrului lecturilor iniţiatice, René Guenon, dar şi propriile incursiuni prin vârtejurile spaţiilor muzicii lui Debussy sau Wagner întru inteligibilitatea vibraţiei universale. La aceasta se adaugă gândurile purtate în inimă de către autor din întâlnirile cu matematicianul René Thom (cel care ne aminteşte de filosoful rêveur, Gaston Bachelard), care i-a dăruit, ca postfaţă, un text celebru, „La Transcendance démembrée” pentru lucrarea sa, apărută în 1992, La raison dedublée. La Fabbrica della mente, excelentă carte despre o critică mitologică a raţiunii.

Nu vom analiza Meditaţiile mitologice ale prietenului nostru Bruno Pinchard, după această succintă pregătire a cititorului. Îl lăsăm să le descopere singur, cu întreg poemul lor. Orice analiză nu ar face decât să reducă metaforele-gânduri la nişte judecăţi sărace, epuizându-le astfel de vibraţia interioară a mythos-ului. Cartea ar putea fi, eventual, repovestită, dar pentru asta îţi trebuie ceva din starea poetică a lui Dante. Vom încheia totuşi cu una dintre ultimele meditaţii ale autorului, redată de o expresie aproape nietzscheiană, din partea a V-a a cărţii, Forma substantialis: „Nu vorbim decât de suflet, însă de acea parte a sufletului care se află în sângele fiarei. Ea arde de o iubire mai veche decât tine însuţi. Aceasta pentru că fiara merge acolo unde omul nu poate ajunge, în faţa omului, la miresme şi freamăt nepercepute de om. Doar fiara pătrunde în centru şi se înmulţeşte în vizuina ocultului, căci omul va rămâne veşnic o fiinţă alungată din grădina Edenului.”

Ionel Buşe