Atelier de creative writing (4)

            La a cincea întâlnire din seria a doua a atelierului de Creative Writing, am lucrat cu participanţii (mult mai puţini decât la primele două întâlniri, doar şapte) pe un poem de Mircea Cărtărescu (Războiul stelelor). Nu am putut identifica o singură imagine-cheie a poemului, ci am analizat strategia delirantă a textului în general. Întrucât, în poemul respectiv, delirul este obţinut prin aglomerarea de imagini, fiind vorba despre un delir narativ vizual, despre un videoclip. Este un poem citadin care mizează pe portretistica nocturnă a oraşului, în zvârcolirea lui, străbătut de către un raisonneur noctambul care îl parcurge aluvionar ca printr-un televizor-ochean, pentru a ajunge în zorii dimineţii deasupra oraşului măcelărit de imagini. Delirul din poem ia naştere din înşiruirea neliniştitoare a tuturor imaginilor la un loc, precum într-un carusel.
În a doua parte a atelierului, participanţilor li s-a dat să scrie un poem relativ amplu (între douăzeci şi treizeci de linii), în versuri albe şi lungi, tema fiind o călătorie citadină (cu tramvaiul, troleibuzul ori indiferent ce alt mijloc de locomoţie) dinspre periferie spre centru. Ca şi la atelierele anterioare, versurile au fost redactate cu minuscule şi fără punctuaţie. Timp de creaţie: patruzeci şi cinci de minute. Experimentul a ieşit foarte bine, în sensul în care, cu o singură excepţie, toţi participanţii au produs ample poeme cu structură delirantă autentică. De data aceasta voi cita masiv din poemele respective (păstrându-le aproape intacte). La acest experiment am participat eu însămi (Ruxandra Cesereanu), scriind un poem spontan, după indicaţiile date participanţilor. Iată-l: "părul lui şiroia pe trotuare pe străzi prin canale începând de la gara de nord către gara de est/ cresta cu limba-i de marie magdalenă botinele cu ciucuri ale domnişoarelor/ şi gâdila tălpile brute ale bărbaţilor geloşi/ călăream în părul lui ca o amazoană într-un troleibuz cu botul alungit/ scurtcircuitând coarnele maşinii cu geamurile despicate de la puhoiul de călători urlând până la moarte/ părul lui acoperea casele ca o plapumă de vară indiană/ apoi urca pe acoperişuri/ cu ascensorul şi de aici se căţăra spre lună/ printre păcate şi virtuţi printre decoruri iuţi/ printre îngeri păzitori cam ursuzi şi demoni zglobii/ părul lui era un vehicol care pipăia lumea/ încheieturile şi măruntaiele ei de diamant erau nişte fructe coapte de seră/ părul lui aştepta răzvrătit la semafor să piară lumina roşie să vină verdele/ apoi se-ncurca printre cauciucuri şi parbrize privind mereu în urmă să nu vină cineva să-l taie/ vreun măcelar vreun forfecar vreun pantofar vreo farfara/ părul lui străbătea în goană oraşul între două trenuri căţărate pe picioroange/ se izbea de tramvaie limuzine de găleţile umplute cu ploaie/ părul lui era un ţipar nemaivăzut nemaiauzit/un monstru frumos întrucâtva curvit/ pe care-l îmbrăţişam cu o poftă de vagaboandă chiulangioaică hipiotă ratată/ care ea însăşi îşi căsăpise părul şi renunţase la codiţele împletite cuminte de şcolăriţă premiantă."

Marius Conkan
poem

mi-am retezat mâinile picioarele trapezul masculin al feţei
pântecul siamez cu pântecul tău părul de pe piept cristalizat în stalagmite
şi iată-mă păpuşă gonflabilă cu haine de sare şi carnea de plastic mucegăit
ochi vulgari adulmecând animalele nopţii freamătul viril al tramvaielor
nici un automobil nu-mi satisface nevoia de trup şoarecii mei întruchipând organele
roase pe jumătate ferestrele cu piele de felină transpiraţia tomberonului
în preajma unei dame bine călite mi-e teamă să mănânc mi-e teamă
de sandalele astea de şarpe înveninând bărbaţii mi-e teamă de armura ta culinară
pe care totuşi o rod ca pe o ciocolată nu iubesc automobilele cârca ta barosană
de zmeu eviscerat mă incită plasticul din mine
două faruri aprinse iluminează encefalul ca două cununi pisica neagră rosteşte
o predică mieunată câinii ce ne-au cununat molfăie pisica de mahmureală
începem traversarea oraşului învelit în staniol cârca ta mă poartă anevoios
în timp ce tu îmi mângâi coapsele de plastic gonflabila din mine adoarme pe creierul tău
parcul e o pădure de cai bănci potcovite cu rouă staţiile se desprind ca nişte aripi de fum
cluburile au piei roşii corniţe crescute până la stele diavolii cu beţişoare în mâini
îşi aruncă înspre mine dinţii vârcolaci plângând moartea trotuarelor
conducte şiroind de sânge bărbaţi în roşu efeminaţi fumând pisicile străzii
şi cochetând cu vreo stafie de plastic mă duci în cârcă şi eu adorm pe creierul tău
blocul e invadat de vârcolaci tort imens învelit în smoală tai o felie
mă trezeşti şi îmi dai să mănânc sărbătoarea nunţii noastre se sfârşeşte aici
în scara blocului cu icoane ţâşnind din pereţi cârca ta a fost automobilul meu iubit
mă sprijin pe picioarele mele de plastic şi plâng neîncetat
foamea începe să muşte din noi.

Laurenţiu Malomfălean
derapaj

înfulecam hălci din şinele de tramvai
şi tonele de praf îmi săltau în urechi
cutremurate de huruitul mulatru

bestiile îşi smulgeau unghiile cu buzele
pitite în terciul din burta leviatanului
cu forţa unei gâşte bete mi-am săltat arcurile
mi-am înfipt excrescenţele în zimţii tablei
am smucit cablurile date cu formol
tijele le-am înghiţit pocnindu-mi sternul
strivindu-mi stomacul plin cu codiţe de şoareci

scăldat în electroni am smuls cu un ţipăt
acoperişul izolat cu sârma ghimpată
cu părul ancorat în biluţe de bor
am sfârtecat nasul broscoiului de la volan
cu măselele mele de motan celibatar

farurile au început să se-ndoape cu stâlpii moi
de telegraf trotuarele se dădeau în lături fugind
în ventriculii de la cinema victoria
pumnalul s-a pomenit sfâşiind seminţele
magnoliilor din asfalt
am zgâlţâit scările rulante din central
ţinându-mi piroanele drept în pori
am sărit cu degetele încolăcite pe roţile unse
cu lapte într-o fântână de scaieţi
norii s-au bulbucat soarele mi-a făcut cu ochiul
grămezile de apă menajeră m-au scuturat nervoase
m-am dezarticulat în electroni
şopârla s-a pus pe lătrat

şi ninge cu sprâncene de sfinţi.

Valerica  Mărginean
tot despicând liniştea şi mărunţind timpul

tot despicând liniştea şi mărunţind timpul
  lumina ghearei exploda în scheletul gheretei
  îmbrăcându-te în mantaua cuvintelor cleioase
  mimai c-un zâmbet umbra nopţii ce scuipă
  venele şi-au tăiat literele încurcându-se-n mlaştină
  am croşetat din foiţe de sânge fragmentat
  un veston din fir de abanos
  laptele-ţi cântă în timp ce mergi spre ştreang
  purtată de-un  tramvai ce urlă cu ochi zemoşi
  zburând printre aripi de noroi
  cu burta masivă coborând de pe luna cu gropi
  astfel vei zămisli copii din flori de pai îmbălsămate
  vedeam în blocul turn sideful nuferilor cu mâinile tăiate
  lipind pe pereţii pufoşi
  afişe şi postere cu păr de reptilă
  iar zimţii de-asfalt mişună printre crustele
  filelor de ziar râncede înecate-n cerneală
  şi totuşi se naşte o nimfă ce cântă la cochilia pianului
  cu petale de aburi ce se varsă
  în clondirul oglinzii ce-ţi muşcă faţa
  mi-a spus că a descoperit frânturi
  era din timpul când nu mă născusem
  şi ajunsesem o furnică ce sta în marsupiu
  ca într-o scoică de catifea.
  
  

                                       
Valentin Moldovan
fraze ciopârţite

fraze ciopârţite
lăsate să zacă precum chiştoace lunatice
ne îndreptam spre păianjenii din plastic
mi se agăţau mereu prin păr
sinucigaşii de pe obeliscuri
crescuţi cu gălbenuşul ferestrelor
mă propteam cu volţii de frânghii epileptice
care sub greutatea mea şi-a oaselor
catapultau umori din amintiri
şi depresii ca zimţi în coaja încreţită a lunii
cocoaşa le sorbea înapoi ca pe spaghete în lut  
capacul a avut o erupţie violacee
prizând seri la rând guaşă de asfalt
ornată cu deodorant isteric
am luat colţul nimerind
exact între buzele unui tramvai şi-ale unei obeze
iar craterele lâncede ale îndrăgostiţilor
s-au prefăcut în gravuri de vopsea expirată
gel al sânilor rămaşi
între şinele presărate cu pulbere de coapse
urmăriţi de ghearele supradozei
ne înecam în lumini cadrilate
lepădam diapozitive de frig spaimele ştirbe
la al doilea colţ şotronul înfuleca prichindei vărgaţi
care se certau din cauza unei inimi de mamă
la al treilea colţ vizuina
scuipa termosuri pline cu draci
caravane disecau intersecţia
mi-am buzunărit emoţiile
până când am găsit poza mamei
şi-au behăit cu sticlă cromată
au spart cupola viscerelor
şi m-am descălţat
stând acum în picioare
în faţa unei librării

Simina Raţiu
ochii lasau dâre

ochii lasau dâre roşii albastre printre scaunele lichide
în schelete nu mai acopera monştri luminile orbitoare
disecau pupilele verzi roşii ne luam la întrecere
cu copacii acoperişurile cu mâna întinsa
oamenii dadeau foc copitelor striveau reclamele
colorate îşi mureau visele îşi calcau pe ochi
atârnau ambulanţe de feţe descompuse în bucaţi
de marmura scrijelea asfaltul
prea mult de curaţat pentru o singura zi
grasanul facea ture prin craniu ne composta gândurile
era talentat curgea sârma pâna inunda pleoapele
cu suc de lamâie.

Cristina Vidruţiu
clipocind printre buze pe şinele de tramvai ceaţa vărgată

clipocind printre buze pe şinele de tramvai ceaţa vărgată
căpăţâna de gumă distribuia pacheţele de grefe
retinale tapetau coama sfărmicioasă din şănţuleţele de fier
însăilau printre betoanele coclite un mozaic de pete
de urină muşcate de uleiuri dansante
bordura din moalele capului calului căpiat crăpa casca
pentru asediul cozii celei mari de la capătul regatului
cocoloşul îmblănit tras într-o pungă
lăsându-l o clipă să se oglindească în ceşcuţa de cacao din
mijlocul aleii turme de melci
în căruţa văruită de iarnă sângele pleznit îşi roade unghiile
ascultând trilurile ţiganului care îmbiba cu întuneric
spaţiile dintre maşinile bulimice se storc de benzină
cuvintele birjarului cad ca miezii de pâine în supă lăsând
suprafaţa poleită cu steluţe de grăsime sub care se cântă
până la mahala ard 5 lumânări pentru 2 morţi pentru 3 vii
iar tăciunelui îi sfârâie un zâmbet pe faţa-i zbicită
puradeii de acum încolo vor avea în ce să-şi bage şi mâinile nu numai picioarele
capul de cal va fi bun lăsându-i pe toţi să-şi scobească
peşteri din pielea lui moale şi ţigănuşii îi vor sufla aburi
de flegmă pe pielea-i ce le va sugruma mâinile.