Ruxandra Cesereanu

Practici culturale în O mie şi una de nopţi

Ce conexiuni culturale din fresca O mie şi una de nopţi sunt detectabile în secolul XXI? Există un statut flotant al textului literar în funcţie de adaptabilitatea în timp a receptorului (cititorului)? Lucrarea mea este, de fapt, strict legată de atelierul de scriere creatoare în proză pe care l-am început în februarie 2008, cu treisprezece studenţi de la secţia de Literatură universală şi comparată. Atelierul se numeşte 1001 de zile şi de nopţi, în principiu va dura exact 1001 de zile (chiar dacă nu vom scrie continuu, ci ne vom întâlni doar o dată pe săptâmână, cu excepţia vacanţelor şi a perioadelor de sesiune de examene), pentru a asuma şi o latură ludică a respectivului atelier. Scopul atelierului este redactarea unor povestiri întru totul înrudite cu cele din O mie şi una de nopţi, dezvoltând personaje "paralizate" epic, deja existente în textul consacrat al suitei de poveşti. Convenţia narativă este conservată identic: se porneşte de la o primă povestire-uter sau povestire-scorbură, matrice pentru următoarele povestiri care vor avea nevoie de lianturi şi punţi tematice, astfel încât trecerea de la una la alta să curgă firesc între ele. În noua suită de poveşti, nu Şeherezada este personajul central, ci sora sa Doniazada şi una din sclavele acesteia, ele fiind povestitoarele care impun ritualul narativ şi în acelaşi timp ascultătoarele de performanţă. Actualmente, în cadrul atelierului 1001 de zile şi de nopţi, au fost scrise şaptesprezece povestiri: câteva dintre ele au fost redactate colectiv, trei dintre ele au fost scrise la patru mâini (adică au doi autori), iar restul au fost scrise individual. O iniţiativă înrudită (dar, fireşte, fără să fi fost prilejuită de vreun atelier de scriere creatoare) a existat din partea orientalistului francez Pétis de la Croix care, între 1710-1712 a izbutit o carte în cinci volume, numită O mie şi una de zile, poveşti persane, imitând suita clasică, deşi multe dintre poveştile francezului erau pur şi simplu adaptate după cele consacrate, mult mai puţine fiind cele inventate propriu-zis. Precum în cazul textului consacrat, şi noile povestiri din cadrul atelierului clujean iniţiat în 2008 au fost concepute cu acelaşi scop mărturisit: rostul lor este acela de a fi istorisiri de trecut noaptea, pentru a alunga plictisul, spleenul etc. Dar ele sunt şi povestiri de satisfăcut curiozitatea sau de măsurat iscusinţa. Aşa se explică laudele prime pe care le aduce Doniazada către sora sa, calificând istorisirile ca fiind gingaşe, blânde, plăcute, nespus de dulci, mângâietoare, dulci în prospeţimea lor. Alţi ascultători primari sau secundari care vor interveni pe parcursul suitei de poveşti (şeici bătrâni, înţelepţi) vor găsi chiar o expresie aparte întru lauda poveştilor narate: ni se spune astfel că dacă aceste poveşti ar fi scrise cu acul pe colţul lăuntric al ochiului, ca să fie văzute de toţi, ele s-ar constitui în învăţături pentru cititorul plin de luare aminte şi ar alcătui un temei de reculegere pentru cei ce cugetă. La nivel mimetic, în cadrul atelierului de proză, ne-am propus ca povestirile scrise să acopere trei scopuri explicite: acţiunea să menţină curiozitatea cititorului, stilul de redactare şi atmosfera să respecte cutumele arabe; şi, în al treilea rând, să funcţioneze în mod obligatoriu o morală de fabulă.
Pentru a lămuri chestiunea practicilor culturale, mai întâi se cuvine să pornim de la contextualizarea spaţiului şi a vremurilor în care aceste poveşti sunt rostite. După cum s-a acceptat de către cercetătorii în domeniu, povestirile, chiar dacă scrise în timpuri diferite şi provenind din trei spaţii distincte (indian, persan, arab), ajung doar în secolul al nouălea să fie cunoscute parţial şi să să alcătuiască o suită propriu-zisă, care va fi definitivată şi încheiată, însă, doar în secolul al cincisprezecelea (cel puţin acestea sunt datele care apar în Enciclopedia Britanică). Cartea, cu toate volumele ei, are alura unui uriaş suk (bazar) religios, etnic, cultural, social, politic, în care personaje diverse, de la efriţi, vrăjitori, genii, califi, viziri, şeici, la eunuci, negustori, corăbieri, cămilari, beduini, picaros, lume interlopă etc. interrelaţionează sau, dimpotrivă, intră în coliziune şi polemizează violent, fie în registru fantastic, fie într-unul realist. Spaţiul de desfăşurare al poveştilor narate este extrem de ofertant şi de nuanţat. Cel mai vizibil este spaţiul islamic şi oraşul-nucleu Bagdad, omfalos narativ dominat de figura califului Harun Al-Raşid. A doua importanţă religioasă şi neguţătorească o au oraşele Damasc, apoi Bassra (la buza Golfului Persic) şi Mekka (pe margine aspră a Mării Roşii). De la Bassra erau iniţiate călătoriile spre India şi China, pe mare. Din interiorul continentului erau iniţiate călătoriile spre spaţiile orientale mai apropiate legate de actualul Afganistan şi Pakistan etc. Al treilea oraş-cheie în suita O mie şi una de nopţi este Cairo, considerat prin excelenţă pitoresc. Ierusalimul este amintit mai rar, dar el funcţionează de asemenea ca muză şi dimensiune pitorească, mozaicată uman, mai cu seamă datorită amestecului religios constrastant, alcătuit din musulmani, evrei şi creştini. Există apoi referinţe destule, chiar dacă uneori foarte concise, la spaţiile din Caucaz şi la Bizanţ, aceasta în ceea ce priveşte geografia unui Nord limitativ pentru spaţiul narativ matricial. Pentru graniţele de jos, trimiterile sunt la Africa neagră, de unde provin majoritatea sclavilor-actanţi în suita de poveşti. Referinţele la lumea creştină dincolo de Mediterana sunt vagi şi rare, întrucât poveştile nu provin de acolo, lumea cu pricina fiind considerată una prea puţin rafinată faţă de extravaganţa voluptuoasă a lumii arabe. Una din ipotezele speculative pe marginea originii povestirilor din suita O mie şi una de nopţi este aceea că naraţiunile provin din folclorul meddah-ilor, povestitori urbani rătăcitori prin cafenele, seara, când arşiţa se potolea în chenarul geografiei arabe. Alte povestiri provin din folclorul prizat în spaţiul bazarului, în timpul zilei. Sunt, de asemenea, şi nuclee epice provenite din spaţiile portuare, marcate de o umanitate stridentă, pestriţă, provenită din felurite spaţii adiacente, concentrate şi adunate datorită schimbului performant de mărfuri, specific spaţiului arab. Există, apoi, naraţiunile fantastice, provenite din medii extrem-orientale şi calchiate pe temele proprii toposului din O mie şi una de nopţi.
Cea mai importantă practică culturală din suita O mie şi una de nopţi este aceea a antitezelor aspre, tăioase, exclusiviste. Fireşte, demonstraţia care urmează este anevoioasă, dar numai la nivel teoretic, întrucât practic, lucrurile sunt evidente. Lumea din spaţiul arab este stratificată în ierarhii limpezi care, totuşi, nu exclud un oarecare carnavalesc şi un carusel al claselor sociale şi al raselor, religiilor etc., cu prilejul unor oficiale descărcări psihice ale maselor antrenate în poveştile cu pricina. Pe de o parte funcţionează lumea livrescă a cărturarilor şi erudiţilor, a şeicilor înţelepţi, califilor, vizirilor (care, uneori, sunt, totuşi, malefici), pe de altă parte există lumea celor mai puţini şcoliţi şi munciţi livresc (deşi chiar şi aceştia, fie şi numai simpli cămilari, nu sunt analfabeţi, ci au o educaţie minimală în sens epic). Ruptura există, apoi, între populaţia urbană care apare în poveşti, şi cea rurală. Dar mai ales antiteza definitorie a suitei de poveşti este aceea între fundamentalismul religios şi credinţa ascetică, pe de o parte, şi moravurile lejere, lascivitatea şi senzualitatea opulentă practicată de personajele care apar în poveşti.
Să le iau la rând. Fiind un spaţiu prin excelenţă musulman (chiar dacă îngăduitor faţă de celelalte religii, la vremea când, iniţial, suita de poveşti este redactată şi lansată pe piaţa culturală), personajele masculine (şi nu cele feminine) sunt marcate de o credincioşie aspră, fundamentalistă, austeră, indiferent că este vorba despre şeici înţelepţi ori despre asceţi care trebuie să exorcizeze un păcat de odinioară. În opoziţie cu această austeritate funcţionează precum un corn al abundenţei, într-o luxurianţă senzorială nemaivăzută, dimensiunea unei corporalităţi ridicată la rang absolut, afrodisiac, unic împlinitor. În speţă, această corporalitate afrodisiacă este un dat al lumii femeilor, dar nu este exclusă nici lumea adolescenţilor băieţi înainte să devină bărbaţi. Bogăţia metaforelor sexuale depăşeşte cu mult calificativele prin care lumea credincioşilor ar putea fi caracterizată; de la minaret, flaut, busuiocul podurilor, susanul descojit, hanul lui Aby-Mansur, cortul îndurării, la graurul mut, iepuraşul fără urechi, părintele luminii, izvorul harurilor etc. (nu lipsesc, însă, nici termenii tehnici, sexuali, exacţi, precum vulvă, crăpătură, zebb, sculă, unealtă, din acest punct de vedere neexistând vreo ruşine sau culpă lingvistică). Apoi erotismul se desfăşoară numai după un ritual nuanţat, care implică, până la împreunarea propriu-zisă, dezmierd, muşcătură, mângâiere, joacă, zbenguială, răsucire, sărut, ciupituri, chiar zgârieturi, trupul fiind, din când în când împrospătat prin masaj şi parfumare. Atenţie, însă, acest erotism sublim (fiindcă este râvnit a fi sublim) este consumabil doar de către cei tineri, cei aflaţi la senectute sunt excluşi (de altfel, există chiar o clasificare insidioară în cadrul O mie şi una de nopţi, prin care sunt definite două tipuri de bărbaţi - cei viguroşi, tineri şi frumoşi, pe de o parte, şi cei nevolnici şi zăbavnici la pat, care sunt de obicei bătrâni, dar pot fi şi tineri ori maturi). Exclamaţiile orgiastice (Yuh, o flacăra mea!) nu sunt deloc lăsate de-o parte, iar desfrânarea (în sens paradisiac, de plăcere rafinată) este acceptată ca o treaptă esenţială a ceremoniei erotice pe care se mizează pentru un final orgasmatic şi împlinitor inclusiv cosmic. Întrucât atunci când cuplurile de tineri ajung la apogeu, întreaga lume a poveştilor se bucură şi se desfată, mai cu seamă naratorul imediat şi auditoriul său. Există apoi o serie întreagă de ritualuri de aţâţare a simţurilor şi de încălcare a tabu-urilor sexuale europene, să spunem. Pentru că în spaţiul arab, erotismul nu este o culpă, ci o culme, un climax general acceptat şi validat ca atare. Arabii nu prin erotism percep căderea din paradis, dimpotrivă. Gemetele de plăcere nu au nici ele o miză descalificatoare, ci exact invers: plusează pe deliciile lumii terestre, exclamaţiile afrodisiace fiind, de aceea, perfect acceptabile (Ia-mă, ia-mă, ţintuieşte-mă în poala ta!). Femeile, mai cu seamă, scot sonorităţile excitante, dar există şi făpturi fantastice, efriţii, de pildă, despre care se spune că sunt crânceni la împreunare. Frumuseţea fizică este un ideal al acestei lumi neviciate de vreo morală: fecioarele au carne de hurie, coapse şi cur de iasomie, dar şi adolescenţii sunt pasionant de frumoşi, mizându-se pe asemănarea lor cu nişte fructe falice, curmalele, de pildă. Lesbianismul şi homosexualitatea, chiar dacă nu sunt în prim plan, atunci când apar amintite sau sugerate, nu poartă o vină, întrucât sunt considerate ca făcând parte dintre acţiunile voluptuoase ale trupului. Despre perfecţiunea trupurilor tinere găsim cele mai multe nuanţe în două povestiri, Povestea vizirului Nureddin, a fratelui său vizirul Şamseddin şi a frumosului Hassan Badreddin şi  în Povestea dulcei prietene, Anis Al-Djalis, şi a lui Ali-Nur. Pe de altă parte, este adevărat că atunci când erotismul nu este legal, ci abuziv, adică adulter, pedepsele sunt drastice şi demonstrativ-teatrale: unui bărbat care comite adulter i se ciopârţesc buzele cu care a sărutat femeia altui bărbat şi i se taie mădularul. Mă opresc, însă, aici, în chestiunea voluptăţii corporale.
Tot de antiteza tranşantă şi demonstrativă între lumea ascetică şi aceea a opulenţei senzoriale ţine apetitul culinar al personajelor din O mie şi una de nopţi, unde banchetul şi ospeţia alcătuiesc una din cutumele lumii arabe. Deliciile culinare sunt făţişe: miel umplut cu migdale, stafide şi nucşoare, pui fripţi, plăcinte, tocături, sarmale cu lămâie, pilaf cu stafide, dovleci umpluţi. Peştele se serveşte întotdeauna pe frunze de bananier, cu felii de lămâie. La banchet se beau şase soiuri de vin, se arde tămâie, mosc, nard, smirnă; oaspeţii se spală cu mai multe ape (de portocale, de trandafiri), pentru a nu fi impuri în faţa deliciilor culinare şi pentru a-şi împrospăta papilele gustative. Patiseria orientală este fabuloasă, deşi sună simplu: împletituri din zahăr cu unt, paste catifelate parfumate cu mosc şi cu umplutură, plăcinte cu lămâie dulce, zaharicalele numite muşabac (adică desfătările gâtlejului), gogoşile numite îmbucăturile cadiului etc. Varietatea fructelor încununează ospăţul, printr-o întreagă geografie aromată: mere de Siria, gutui osmani, piersici de Oman, lămâi de Egipt, migdale, harbuji, pepeni, curmale, rodii, smochine, toate oferite pe paturi de iasomie, frunze de bananier, nuferi sau înconjurate de mirt, anemone ori narcise. Dulceţurile şi jeleurile nu sunt de prisos nici ele: jeleu de caise, dulceaţă de chitră cu zahăr aromat, dulceaţă de petale de trandafiri şi flori de portocal, dulceaţă de curmale umplute cu migdale şi cuişoare, dulceaţă de morcovi cu nuci aromate. Este limpede că toată această opulenţă funcţionează numai întrucât paradisul este considerat a fi aici şi acum. Cât despre şeicii deşertului şi alţi pustnici care meditează aprig exclusiv într-ale spiritului şi moralei, dânşii sunt nişte sfinte obstacole pentru a face ca viaţa să fie preţuită în bogăţia ei. Şi asceţii sunt nişte incluşi ai lumii arabe, dar pentru virtuţile ei diafane. Între unii şi alţii există doar retoric o graniţă, fiindcă lumea este a tuturor.
Vestimentaţia şi decorul este la fel de demonstrativ încărcat în O mie şi una de nopţi şi face parte tot din uriaşa construcţie de tip carpe diem existentă în cel puţin jumătate din suita de povestiri. Hainelor simple ale slujitorilor pe viaţă ai lui Allah, le sunt contrapuse veşminte de o luxurianţă provocatoare şi decoruri sofisticate. Să vedem decorul mai întâi: covoare excesive, stofe de mătase şi catifea, divane, chiupuri cu flori exotice, uşi din aloe, santal şi abanos, pietrele şi metalele preţioase sunt nelipsite, încrustate fiind (mărgăritar, diamant, rubin, smarald, aur, argint, topaz, jad, cornalină). Clădirile (palate sau vile) au întotdeauna grădini cu havuz. Cât despre felul în care se găteşte o fecioară sau femeie în O mie şi una de nopţi, ar putea fi scrise pagini întregi în care şi numai vestimentaţia ar stârni exclamaţii de extaz. Înveşmântarea unei fecioare ori femei frumoase alcătuieşte un întreg ritual afrodisiac: de la rochia brodată la şiragul de la gât, la brăţări, cercei, voal, cingătoare, apoi machiajul insidios, nelipsit din acest ceremonial (vopsirea ochilor cu kohl şi înmiresmarea în straturi) ori coafura pretenţioasă (părul prins în mătase şi agrafe excentrice) etc.
O altă antiteză evidentă este legată de limbajul preţios şi dulce, respectiv dur şi grotesc, care fluctuează în funcţie de tematica povestirilor. Din pricina că lumea arabă este prin excelenţă una cultă şi rafinată, lumea care o locuieşte, indiferent că este vorba despre aristocraţi sau oameni de rând, are lecturi de bază, ca să zic aşa. Inclusiv hamalul din Povestea hamalului şi a celor trei fecioare mărturiseşte că a citit cărţile poeţilor şi a studiat cronicile. Aşijderea, şi alţi oameni simpli, actori secundari în naraţiuni, au citit cărţile de căpetenie ale lumii arabe, Coranul în primul rând, sau au învăţat ştiinţa stelelor şi  a zodiacelor. Cei care povestesc se îmbie şi se aţâţă la povestit după formule ceremonioase de o politeţe minunată, iar unele istorisiri sunt considerate a fi într-atât de suculente, încât vor fi scrise cu aur şi păstrate cu sfinţenie în arhivarium. În paralel cu această lume a politeţii şi rafinamentului lingvistic, limbajul grotesc, chiar dacă mai rar, există în O mie şi una de nopţi. El este aplicat pe şi rostit către cei urâţi, handicapaţi, impotenţi, căci lumea arabă sancţionează urâţenia fizică în principal. Cocoşatul din Povestea vizirului Nureddin, a fratelui său vizirul Şamseddin şi a frumosului Hassan Badreddin este tratat ca o făptură excremenţială, fiindcă râvneşte la frumuseţea desăvârşită şi virginală a lui Seth El-Hosn: Maimuţoiule, i se spune, Abia dacă eşti cât zebbul frumosului nostru stăpân. Scena este dură şi implică o umilire decisivă (sexuală, umană) a cocoşatului redus la condiţia de avorton. Efritul ajunge chiar să îl scatologizeze pe ghebos, umplându-l de dejecţii şi ameninţându-l că îl va face să îşi mănânce scârna ori că îl va azvârli în groapa cu excremente, punându-l să stea toată noaptea cu creştetul în gaura umblătoarei (closetului). Cu alt prilej, unui al t dizgraţiat i se strigă astfel: Fecior de târfă! Rod amestecat al tuturor ouălor putrede ale nelegiuiţilor! Astfel de scene sunt rare, dar ele există totuşi şi funcţionarea lor este considerată a fi firească: cei dizgraţioşi fizic nu au ce căuta în lumea perfectă a frumuseţii arabe, unde paradisul este tangibil. Aceşti dizgraţioşi fac parte dintr-un infern pe care desăvârşiţii corporal şi supraveghetorii acestora refuză să îl accepte, drept care îl sancţionează decisiv, prin grotesc şi batjocură. Cu acest exemplu voi şi încheia lucrarea mea axată pe demonstraţia legată de o singură practică culturală decisivă în suita O mie şi una de nopţi: aceea a antitezei tăioase.

Post-scriptum:

Experimentul narativ 1001 de zile şi de nopţi nu a ţinut 1001 de zile, cât ne-am propus iniţial, ci aproape 500 de zile, din 23 februarie 2008 până în 15 iulie 2009. Am scris în jur de 70 de povestiri: majoritatea au fost scrise individual, dar s-au practicat şi redactări la 4 mâini ori chiar la 8 mâini! Lectura finală a textelor (şi selecţia lor) va avea loc în iulie 2010, când va fi pregătit manuscrisul pentru tipar.

Bibliografie

• Caracciolo, Peter L. (ed.), The Arabian Nights in English Literature: Studies in the Reception of The Thousand and One Nights into British Culture (1988).

• Gerhardt, Mia A., The Art of Story-Telling: A Literary Study of the Thousand and One Nights (1963).

• Grossman, Judith, 'Infidelity and Fiction: The Discovery of Women's Subjectivity in The Arabian Nights', Georgia Review, 34 (1980).

• Hovannistan, Richard and Sabagh, Georges (eds.), 'The Thousand and One Nights' in Arabic Literature and Society (1997).

• Irwin, Robert, The Arabian Nights: A Companion (1994).

• Mahdi, Mushin, 'Remarks on the 1001 Nights', Interpretation, 2 (1973).